Codificarea canoanelor (Pr. Prof. Liviu Stan)



Preliminarii. – Pînă în prezent Biserica Ortodoxă n-a abrogat nici unul dintre sfintele sale canoane adoptate în primul mileniu.

Faptul acesta a prilejuit şi prilejuieşte discuţii felurite în legătură cu tăria sau vigoarea Sfintelor canoane, care este atribuită fie caracterului lor sacru, fie conţinutului lor, ceea ce le-ar face pe toate indispensabile pentru viaţa Bisericii, ca parte constitutivă a Sfintei Tradiţii.

Cu aceste două explicaţii, în dese împrejurări, elemente devotate sau chiar şi numai interesate, s-au făcut apărătoare zgomotoase a sfintelor canoane sau a canonicităţii, declanşînd uneori acţiuni cărora li s-a putut zice, mai mult exagerîndu-se, «lupte pentru canonicitate». Asemenea «lupte» s-au înregistrat şi în trecutul Bisericii noastre, şi anume, în epoca lui Cuza Vodă, iar mai tîrziu în legătură cu Consistoriul Superior Bisericesc (1909-1910) şi cu reorganizarea Bisericii Ortodoxe Române după cel dintîi război mondial (1918-1925).

De bunăseamă că nimeni nu pune la îndoială caracterul sacru al canoanelor, cărora de aceea li se şi zice în mod current «sfintele canoane», ca unele ce sînt adoptate de marile soboare ale Bisericii din epoca ecumenicităţii ei clasice, sau din vremea care a urmat îndată acestei epoci, şi ca unele pe care conştiinţa Bisericii le păstrază şi le foloseşte fie ca pe nişte rînduieli deosebit de folositoare, fie doar ca pe nişte relicve.

Consacrate prin însuşi modul în care au fost adoptate şi prin întrebuinţarea lor îndelungată, ele se numesc cu bună dreptate «sfintele canoane» şi în această calitate, canoanele au fost primite şi contituite de fapt, alături de Sfînta Scriptură şi de Sfînta Tradiţie, deci alături de învăţătura de credinţă a Bisericii, al doilea stîlp de nădejde al ei, verificat ca atare în decursul istoriei. Căci într-adevăr, oriunde s-a procedat din veacul al III-lea – al IV-lea încoace la organizarea vreunei Biserici locale, sau la reorganizarea întregii Biserici prin desăvîrşirea sistemului ei de organizare şi de conducere, alături de dreapta credinţă şi de rînduielile de cult socotite ca făcînd corp cu însuşi credinţa ortodoxă, s-au folosit sfintele canoane ca al doilea instrument, reazim sau stîlp, fără de care nu se poate imagina viaţa bisericească organizată.

Deci, nimbul sfinţeniei care însoţeşte canoanele nu trebuie să surprindă şi el este pe deplin justificat prin cele arătate pînă aici.

Este însă o chestiune cu totul deosebită aceea de a se şti dacă prin însuşi conţinutul lor, toate canoanele pot fi puse pe acelaşi plan cu Sfînta Scriptură, cu Sfînta Tradiţie, adică cu tezaurul adevărului revelat ?

În această privinţă există două atitudini fundamental deosebite şi anume: una de nivel elementar şi cu rosturi catehetice pentru iniţierea neofiţilor şi alta de nivel teologic principal, care ţine la înlăturarea confuziilor şi la păstrarea curată a învăţăturilor de credinţă.       Potrivit celei dintîi din aceste două atitudini, toate canoanele, fără nici o deosebire, ar face parte din cuprinsul Sfintei Tradiţii, şi, ca atare, ele ar avea valoarea adevărului revelat pe care-l păstrează Sfînta Tradiţie. Asemenea lucruri se şi spun în unele Catehisme sau Mărturisiri de credinţă mai vechi ori mai noi. Mai mult, chiar unele recente manifestări din sînul Ortodoxiei par să tindă la oficializarea, oarecum pe baze teologice, a acestei atitudini. În sensul acesta s-au exprimat recent o seamă dintre ierarhii Bisericii Ortodoxe din Grecia, care nu-şi pot motiva atitudinea decît prin interesul de a se împotrivi noului statut de organizare a Bisericii Greceşti, intrat în vigoare de la 1 martie 1969.

Cea de-a doua atitudini dintre cele menţionate face dinstincţie între canoane după conţinutul lor şi pe toate cele de cuprins dogmatic le socoteşte ca făcînd parte cu adevărat din Sfînta Tradiţie, împreună cu toate hotărîrile dogmatice adoptate sau aprobate de Sinoadele Ecumenice. Nu socoteşte însă nicidecum că ar intra în cuprinsul Sfintei Tradiţii şi deci că ar avea valoare egală cu adevărul revelat şi ar fi oarecum chiar expresii ale acestui adevăr, acele canoane care n-au conţinut dogmatic şi care în cea mai mare parte, se referă ori la diverse stări de lucruri nerevelate, ori la diverse realităţi dispărute şi tot atît de nerevelate şi acestea, ori la o seama de relaţii şi treburi profane ale credincioşilor care n-au nici ele nimic comun cu Revelaţia, şi, în fine, la unele rînduieli adoptate sub imperiul unor necesităţi dispărute din viaţa bisericească şi apoi abandonate sau chiar abrogate pe cale de obicei, adică prin tăria obiceiului care prevalează şi acum faţă de anumite norme fixate în textul canoanelor, – rînduieli care nici nu pot fi apropiate de revelaţie necum incluse în aceasta.

Se pune acum întrebarea: este cazul să fie oficializată ca învăţătură de credinţă, atitudinea elementar catehetică care e firesc să servească începătorilor, numai nişte noţiuni generale şi nedefinite, menite doar să iniţieze şi să stîrnească interesuri neofiţilor?

Se pare că o asemenea treabă, pentru care au militat şi militează unii luptători pentru canonicitatea – care în fond sînt amarnic certaţi cu sfintele canoane –, nu numai că ar cauza mari prejudicii Ortodoxiei, ci ar însemna oficializarea unei grave abatei de la învăţătura de credinţă ortodoxă.

Pentru a se înţelege în chip mai lămurit lucrurile, trebuie să facem cîteva distincţii deosebit de utile. Astfel, spre a evita confuziile, trebuie să facem deosebirea cuvenită între ceea ce se numeşte Sfînta Tradiţie în sens propriu, şi ceea ce se numeşte tradiţie bisericească şi uneori chiar tradiţia apostolică, în sens general.

În cuprinsul Sfîntei Tradiţii intră numai chestiunile cu caracter dogmatic, adică cele care au caracter de adevăr revelat sau dedus din adevărul revelat, indiferent că acestea au fost definite sau nu de Sinoadele Ecumenice, că se cuprind sau nu în formele esenţiale ale cultului şi că se cuprind sau nu în textul sfintelor canoane. Nu întreaga Sfîntă Tradiţie este fixată în scris. O bună parte a ei mai este păstrată în conştiinţa Bisericii, din care, ca dintr-un izvor nesecat pot fi aduse la expresie în forme noi, după trebuinţă, adevăruri mîntuitoare a căror păstrătoare deplină şi fără de greş este Biserica în întregimea ei.

Moştenitoarea tezaurului de credinţă revelat, care intră ca cea dintîi parte constitutivă în succesiunea sau moştenirea apostolică, este Biserica în întregimea ei. Ea păstrează şi cea de a doua parte a succesiunii apostolice, care constă în harul sfinţitor, har pe care nu-l deţine nimeni decît în şi prin Biserică, prezenţa şi lucrarea lui în Biserică fiind una şi acceaşi decînd există Biserica, prin prezenţa şi lucrarea permanentă a Sfîntului Duh, care sălăşluieşte în Biserică în acelaşi fel, în acelaşi chip deplin şi cu aceeaşi eficienţă cu care a sălăşluit dotdeauna.

Din conţinutul adevărului revelat trebuitor pentru mîntuire pe care îl păstrează Biserica fie din textul Sfintei Scripturi, fie în textul Sfintei Tradiţii, nu au făcut şi nu fac parte acele elemente prin care se dă expresie modului de a se manifesta a pietăţii comune, sau a atitudinii adoptată de creştini în decursul timpului faţă de diverse realităţi, relaţii, evenimente, trebuinţe etc. Toate acestea intră în cuprinsul larg al Tradiţiei Bisericeşti, după cum altele au făcut şi fac parte din Tradiţia apostolică în sens larg, cum ar fi, de exemplu, tăierea împrejur care nu este inclusă în rînduielile Revelaţiei noutestamentare.

Ţinînd seamă de acestea, este evident că nimeni nu trebuie să atribuie caracter revelat oricăror ecfonise, ori oricăror ectenii, sau oricăror rugăciuni din cultul Bisericii şi nici acelor rînduieli din textul canoanelor care ar arăta, de exemplu, cum să se ţină şi cum nu se ţin agapele, cum să fie primiţi şi cum să fie trataţi penitenţii de diverse categorii, cum sa fie trataţi catehumenii de diverse categorii, de ce să nu se postească sîmbăta şi duminca, cînd şi cum să se îngenuncheze, ce cunoştinţe se cereau candidaţilor la preoţie şi la episcopat, cîte feluri de trepte clericale şi de slujitori auxiliari, deosebite de cele trei trepte de institurire divină, au apărut şi au dispărut din viaţă Bisericii şi alte asemenea lucruri foarte trecătoare şi necondiţionate de dreapta credinţă.

Tocmai din cauza constatărilor făcute în orice împrejurare nu numai de către clerici, ci şi de către simplii credincioşi, a apărut în conştiinţa tuturor celor ce s-au preocupat de sfintele canoane, ca un adevăr elementar şi atat de evident încît nu poate fi tras la îndoială, faptul că între sfintele canoane există foarte multe deosebiri care obligă la împărţirea lor în mai multe categorii. Astfel s-a ajuns ca pe bună dreptate să se adopte împărţirea lor în cinci grupuri şi anume: Canoane de cuprins dogmatic; canoane de cuprins moral; canoane de cuprins cultic; canoane de cuprins juridic; şi canoane de cuprins mixt.

Această împărţire în mai multe categorii nu conţine nici un atentat la sfintele canoane, dar arată foarte clar că sub raportul conţinutului lor se deosebesc esenţial unele de altele, neavînd toate aceeaşi greutate, aceeaşi importanţă şi aceeaşi utilitate pentru viaţa Bisericii şi raportîndu-se fiecare în chip deosebit la adevărul revelat.

Cu toate acestea însă nu au fost abrogate în mod formal nici cele căzute de foarte multă vreme în desuitudine sau rămase fără de obiect, şi nici cele care se refereau la realităţi, atitudini şi situaţii dispărute iremediabil, deşi este evident că ele nu mai reprezintă nici o utilitate practică pentru Biserică.

Motivele care au determinat Biserica să nu le abroge nu constau în faptul că nu s-a mai întrunit un Sinod Ecumenic de la anul 787 şi nici socotinţa potrivit căreia Biserica ar fi atît de excesiv de tradiţionalistă încît nici n-ar vrea şi nici n-ar putea să schimbe vreo iotă sau vreo cirtă din textul canoanelor; de asemenea, nici opreliştea cuprinsă în canonul 2 al Sinodului al VI-lea Ecumenic şi în canonul 1 al Sinodului al VII-lea Ecumenic, care dispune că «nimic să nu se adauge la acelea, nici să se scoată ceva din ele», ce constau în alte două cauze care au determinat neabrogarea şi păstrarea în vigoare a tuturor canoanelor, inclusiv a celor care şi-au pierdut de fapt de multă vreme orice vigoare.

Inspiraţia (by rusnac mircea)

Dragostea se revarsă cu lacrimi de sânge peste dealurile pustii ale inimii împietrite

Insomnia provoacă raţiunea de a reînvia amintirile sfinte ale palpităţiilor sacre

Riscul de a iubi frumosul în beatitudinea sa zâmbeşte pe chipul îmbujorat al tânărului în devenire

Adrenalina stimulează curajul să răzbată pe sudoarea secată de secularism

Durere binecuvântată de sudoarea rece a iubirii divine

A trecut la cele veşnice P.F Pavel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe

Preafericitul Părinte Pavle, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Sârbe, a trecut la Domnul, astăzi, 15 noiembrie, la vârsta de 95 de ani, într-un spital din Belgrad, informează Radio TRINITAS.Patriarhul Pavle al Serbiei s-a nascut pe 11 septembrie 1914, in satul Kucianti, din Croatia. A facut seminarul teologic la Sarajevo si apoi a urmat cursurile Colegiului teologic ortodox din Belgrad.A imbracat haina monahala si in 1948 a fost hirotonit ierodiacon. In 1957 a devenit arhimandrit iar in acelasi an a fost ales episcop de Raska-Prizren. S-a implicat activ in apararea poporului sarb. A scris si a avertizat despre exodul sarbilor din Kosovo, despre atacurile asupra manastirilor si despre suferintele Ortodoxiei in Kosovo.

Tăcerea morţii (dedicată memoriei prietenului Andrei Savciuc)

Cărămizi de lacrimi zidite pe sângele tinereţii

Idealuri nobile, intenţii divine îngropate în lanţul morţii

Mister ce perturbează conştiinţa umană

Tineri clădiţi în galeriile albe ale întunericului

Bătrâni lăcrimând în patul neputinţei

Tăcerea înglobează trecutul spălat în sângele martirilor

Amintirea frumoasă a prieteniei zâmbeşte în lacrimile reci ale tăcerii

Frumuseţea amintirilor divine înglobează propria identitate în lupta

In memoriam, Andrei Savciuc

                             În data de 7 noiembrie s-a stins din viaţă Secretarul General al Uniunii Naţionale a Tinerilor Basarabeni din România (UNTB), Andrei Savciuc, în urma unui tragic accident de pe şoseaua Bucureşti – Piteşti.

        Andrei Savciuc a fost cel care a sprijinit şi promovat interesele basarabenilor în România. Andrei este reprezentantul unei noi generatii ce a venit să promoveze imaginea Republicii Moldova. El şi-a dedicat viaţa unui scop nobil – de a construi puntea de legătură dintre cele două maluri ale Prutului.

          Tinerii moldoveni aduc sincere condoleanţe familiei şi prietenilor lui Andrei Savciuc, exprimandu-şi admiraţia faţă de personalitatea lui.  Andrei a fost un prieten care a ştiut să ne îmbărbăteze când a fost cazul, un fiu care a putut să fie mândria părinţilor, un om care a ştiut să iubească, un bărbat care a fost capabil să înfrunte cu demnitate obstacolele vieţii. El este, într-adevăr, un model demn de urmat şi un prieten a cărui pierdere doare. Iar durerea aceasta va sângera în timp, ca simbol al unei răni ce nu se cicatrizează.

         Andrei a fost un aprig luptător şi militant al ideii de consolidare a tinerilor basarabeni ce-şi fac studiile în România, iar noi vrem cu tot dinadinsul să continuăm tradiţia pe care el a tins s-o implementeze în rândurile noastre.

       La Sibiu, în data de 10 noiembrie, a avut loc un parastas la catedrala mitropolitană în memoria lui Andrei. Astăzi (11 noiembrie) prietenul nostru a fost condus de rudele şi prietenii apropiaţi pe ultimul drum, la cimitirul din satul de baştină al lui Andrei, Porumbeni (raionul Criuleni). La înmormântare au venit câteva sute de persoane, prieteni şi colegi din republică şi din Romania. În această seară, la ora 21.00 urmează să se organizeze acţiuni de comemorare în marele  centre universitare din Ţară.

Arhimandritul Teofil Părăian – un destin misionar

     Vestea adormirii Părintelui Teofil Pârăian (1929-2009) întru Domnul ne-a întristat pe toţi. Încă un titan al spiritualităţii româneşti a părăsit această lume. După o suferinţă de câteva luni, timp în care a fost internat la mai multe spitale din Bucureşti, Deva, Braşov şi Cluj-Napoca, Părintele Teofil Părăian s-a mutat din această viaţă la vârsta de 80 de ani, pe care i-a împlinit anul acesta, la data de 3 martie. Duhovnicul de la Sâmbăta de Sus a fost prin vocaţie un misionar al ortodoxiei în societatea seculară şi consumistă. Felul său de a percepe lumea din jur, mereu cu un zâmbet pe faţă, înzestrat cu un uşor simţ al umorului, dădea un imbold optimist de a privi cu speranţă în viitor. Într-un interviu televizat sfinţia sa afirma: „Eu cred că o să mă mântuiesc, doar nu a făcut Dumnezeu raiul ca să se uite la el”. Unul dintre fiii săi duhovniceşti, Pr. Prof. Ovidiu Moceanu, mărturisea cu referire la starea de spirit a Părintelui Teofil referitor la moarte: „Nu-mi este frică de moarte, că în tot ce am făcut l-am mărturisit pe Hristos”. A plecat din această viaţă cu nădejdea că Domnul Hristos îl va primii în Împărăţia Sa alături de Maica Domnului şi de toţi sfinţii, pentru că toată viaţa şi-a închinat-o slujirii lui Hristos şi a oamenilor.

Arhimandritul Teofil Pârăian s-a născut 3 martie 1929 în satul Topârcea, jud. Sibiu, primind la botez numele de Ioan. A pierdut vederea la o vârstă fragedă şi cu toate acestea viitorul duhovnic de la Sâmbăta a insistat să facă studii şi să se cultive, ajungând în cele din urmă să finalizeze cursurile Institutului Teologic de la Sibiu în 1952. În anul 1953 intră în obştea Mănăstirii Brâncoveanu, Sâmbãta de Sus, judeţul Braşov, al cărei vieţuitor va rămâne până la sfârşitul drumului pământesc. A fost tuns în monahism cu numele de Teofil în acelaşi an. Devine ucenic al Părintelui Arsenie Boca (1910-1989), de la care va învăţa practicarea rugăciunii lui Iisus. Însă amprenta decisivă în formarea sa spirituală şi intelectuală o va lăsa Pr. Serafim Popescu, stareţ al Mănăstirii Sâmbăta între 1944 şi 1954.

La şapte ani de la călugărie, la Praznicul Adormirii Maicii Domnului părintele Teofil este hirotonit diacon de către Mitropolitul Nicolae Colan, iar la 13 mai 1983, după 23 de ani de diaconie, este hirotonit preot de către Mitropolitul Antonie Plămădeală, cu toate că orbirea este un impediment pentru hirotonire. Condiţia pentru hirotonirea pr. Teofil era să slujească tot timpul în comun cu alţi preoţi. În 1986 devine protosinghel, urmând ca peste doi ani să fie hirotesit arhimandrit. Începând cu 1992 şi până în 2009 ţine conferinţe în marile oraşe din Romania, dar şi în străinătate: Germania, Franţa, Spania şi Grecia.

A trecut la cele veşnice Andrei Savciuc

         Andrei Savciuc, unul dintre liderii studenţilor basarabeni din România, a murit în noaptea zilei de ieri, 7 noiembrie, în urma unui tragic accident rutier, care s-a produs pe str. Bucureşti – Piteşti. Un alt coleg de-al său a fost transportat de urgenţă la spital.

„Pasagerul din dreapta (Andrei Savciuc – n. red.) a murit pe loc, iar cel de pe bancheta din spate a fost transportat de urgenta la spital, în Bucuresti. Pompierii de la descarcerare au fost nevoiti să taie maşina ca să-l poată scoate afară”, mai precizează ştirileprotv.ro.

Sexul – ca factor complementar al spiritualităţii (Erhan Andrei)

         Natura l-a înzestrat pe omul fără apărare lipsit de arme, cu o mare cantitate de energie destinată să-l facă apt nu doar pentru a suporta pasiv primejdiile grele ale existenţei, ci şi ale birui. O sumă de energie neîntrebuinţată trebuie în mod necesar să se manifeste. Simţim nevoia să scăpăm de refularea ameninţătoare a energiei, care ar putea forţa ieşiri nesăbuite, motiv pentru care cei mai mulţi îşi creează un echivalent al nevoilor vieţii: sportul, alcoolul, goanna după bani, munca în exces, violenţa etc. De aceea avem azi o problemă sexuală. Foarte adesea oamenii nici nu bănuiesc că în inconştientul lor a izbucnit un război civil. Impulsul normal spre înmulţire este compresat de concepţiile morale a căror împlinire opune capriciilor naturii în cazul înmulţirii folosirea mijloacelor contraceptive, în speranţa supravegherii procesului. Omul posedă în inconştient un fler fin pentru spiritul timpului său, el îşi intuieşte posibilităţile. Conflictele oamenilor timpului nostrum izbucnesc din cauza barierei impusă de fundamentele moralei actuale instinctului însetat de libertate. Conflictul fiind de obârşie inconştientă naşte nevroza care reprezintă o tentativă a individului de a se rezolva în sine însuşi provocând nevroza a cărui efect este scindarea de sine. Se poate spune că majoritatea lucrurilor care vin din inconştient au caracter infantil ¹. În cazul nevrozelor există două tendinţe care

se opun strict şi dintre care cel puţin una e inconştientă. Conştientul este treapata superioara , întalnită la omul evaluat sub aspect psihic.² Inconştientul

este declarat factor determinant al întregii dinamici psihologice a individului, cauzalitate a manifestărilor sale psihice: “Orice act comportamental îşi are rădăcina în inconştient.”³

Ca urmare a orientării morale dominante, dorinţele neonorante, care încearcă să se impună, sunt de regulă erotice. La orice individ se poate găsi un conflict care se leagă într-un anumit punct de marile probleme ale societăţii , aşa că dacă analiza a ajuns în acest punct , conflictul aparent individual al bolnavului se dezvăluie ca fiind un conflict general al mediului şi al timpului său. Astfel nevroza ne e nimic altceva decât o încercare individual (nereuşită) de rezolvare a a unei probleme generale, aşa trebuie să fie căci o problemă generală, o „chestiune” nu este un per se , ci există doar în inimile oamenilor individuali⁴. Nevroticul

suportă cu greu limitări arbitrare a căror înţeles îi scapă. El vrea pe de o parte să se reprime pe de alta să se elibereze, încearcă , ce-i drept să-şi apropie morala dar ajunge astfel în situaţia de a fi adânc sfâşiat şi în neunire cu sine⁵,

această luptă se numeşte nevroză. Acest conflict apare numai atunci când nu putem vedea cealăltă parte a fiinţei noastre şi urgenţa problemelor ei. De pildă, atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat, ele sunt refulate, sunt trimise din nou în inconştient. Freud consideră însă ca aceste instincte, o dată refulate nu dispar, nu se potolesc, nu rămân inactive, ci acţionează şi cu mai multă forţă asupra individului, cer cu şi mai intensă tărie să fie satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libido (energia sexual difuză – forţa, puterea instinctelor sexulae) şi conştiinţă este mai mare, cu atât instinctele refulate caută căi proprii de a se satisface, chiar împotiva “voinţei” conştiinţei. Astfel, ele se satisfac sub forma unor acte comportamentale curioase, numite de Freud acte ratate (lapsusuri inexplicabile, uitari totale de nume proprii, de cuvinte străine, erori de citit), sub forma visului şi, în cazuri mai grave, sub forma unor stări morbide, nevrotice. Aşadar după opinia lui Freud, actele ratate, visele şi nevrozele au o cazualitate de ordin sexual care se manifestă nu direct, ci indirect, prin intermediul unor simptome care sunt substituţii ale inconştientului, a “ceva” ce este prezent, dar rămâne încă inaccesibil cunoaşterii şi înţelegerii raţionale.⁶

Demersul terapeutic-ortodox în procesul despătimirii. (Pr.Petru Suciu)

Demersul terapeutic-ortodox în procesul despătimirii.

Capitol extras din lucrarea de licenta a parintelui Petru Suciu intitulată: Metode psihoterapeutice în Pateric.

Noţiunea de boală psihică din perspectiva teologiei ortodoxe

1.   Noţiunea

Sfânta Scriptură nu uzitează acest termen. Acest lucru se datorează limbajului folosit de Scriptură şi nu necunoaşterii termenului. Foloseşte în schimb termenul de nebun, termen general cu sferă mult mai largă decât cel de bolnav psihic. Astfel termenul de nebun apare de 76 de ori în versiune sinodală a Sfintei Scripturi.

Iată câteva locuri din Sfânta Scriptură unde se aminteşte cuvântul nebun:

“Şi s-a prefăcut nebun înaintea ochilor lui, făcând năzdrăvănii şi scriind pe uşi; mergea în mâini şi lăsa să-i curgă balele pe barbă.”

(I Regi 21,13)

“Atunci a zis Achiş robilor săi: “Nu vedeţi că este un om nebun?
La ce l-aţi adus la mine?”
(I Regi 21,14)

“Am văzut pe nebun prinzând rădăcină şi pe loc am blestemat sălaşul lui.”
(Iov 5, 3)

“Zis-a cel nebun în inima sa: “Nu este Dumnezeu!” Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.”
(Psalmi 13, 1)

“Zis-a cel nebun întru inima sa: “Nu este Dumnezeu!”.”
(Psalmi 52,1)

“Fiul înţelept înveseleşte pe tatăl său, iar cel nebun este supărarea maicii lui.”
(Pilde 10, 1)

“Mai degrabă să întâlneşti o ursoaică lipsită de puii ei
decât un nebun în nebunia lui.”
(Pilde 17, 12)

Indoiala…

Viata - o scena obscura a unor ganduri insangerate

Durerea ontologica fiintei umane rastigneste sufletul in incertitudine

Indoiala de a iubi frumosul divin intr-o diversitate unita

Indoiala de a discerne raul de bine

Indoiala de a tacea in fata stupiditatii

Libertatea – principiul inviolabil al crestinismului ortodox

se stinge in fata certitudinii de a impune propriul model la nivel universal