Contributia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea culturii Române (de Ilie Onceanu)

Soarta lui Maiorescu a   fost să rămână

actual și  astăzi, adică după   trei

sferturi de veac, și, din   nefericire, încă

pentru multă vreme….(E. Lovinescu, 1940)

Critic, teoretician literar și om politic român Titu Maiorescu (1840-1917) a fost profesor universitar de istorie, filosofie și logică la Iași și București, mentor al „Junimii”. Prin întreaga sa activitate T. M. A demonstrat o plurivalență a personalității sale. De accea în 1992 Cezar Baltag îl definește pe Maiorescu cu o metaforă revelatorie„verticalitatea culturii”[1] .

Maiorescu a fos în toată activitatea lui literară un estetician, susținător de principii fundamentale pentru dezvoltarea istorică a literaturii în contextual ei cultural. Activitatea literară: înființează activitatea literară junimea (1864), iar peste câțiva ani revista Convorbiri literare (1867) ambele menite să joace un rol covârșitor în cultura românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Maiorescu reconsidera statutul limbii române prin unificarea ortografiei în tipăriturile societății „Junimea”. Ai impresia că nimic nu convine mai bine spiritului lui Manolescu din acea epocă decât a fi „În contra direcției de astăzi”. Creația lui Manolescu începe cu alfabetul limbii române „ Despre scrierea limbii române”, după care reevaluează încercările poetice ale vremii „O cercetare critică asupra poezii române de la 1867”-lucrare scrisă cu intenția de a fixa cateva criterii ale aprecierii operei literare în vederea alcătuirii unei antologii. Un alt domeniu al luptei lui Maiorescu „…contra direcției de azi”este dreptul „Contra școalei Barnuțiu,1868”[2]prin resuscitarea memoriei de națiune care „nu poate fi un pretext sub care să se ascundă lenea și barbaria și ținta noastră în viitor nu este de a ne păstra numai limba și sângele, și teritoriul brut, fără altă aspirație mai nobilă…”. Maiorescu vorbește de „elementul impersonal” în  creația literară: Acela are vocațiune care în momentul lucării se uită pe sine”. Teoria formelor fără fond[3] este valabilă conjunctural, ca temă a procesului intentat de Maiorescu trecutului astfel: „Avem politica și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituție. Dar în realitae toate acestea sunt producțiuni moarte, pretenție fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr,și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare”.

Începuturile activității filosofice a lui Maiorescu[4] se desfășoară sub influența lui Johan Friedrich Herbart(1776-1841)[5] și a lui Feuerbach,Schopenhauer, J.St. Mill, H.Spencer și s-ar părea chiar Hegel. În 1861 publică în limba germană lucrarea Eigenes Philosophische in gemeinsfasslicher Form. În filosofie[6] rolul său este mai mult de natură didactică, cea mai importantă contribuție fiind manualul de logică de influență herbartiană(Logica), publicat în 1876 după notele prelegerilor ținute la facultate, în care Maiorescu prezintă un punct de vedere formal în logică[7]. A deschis un curs liber de istorie la Universitatea din Iași, după care unul de filosofie. Din 1884 este numit profesor la Universitatea din București unde predă logica și istoria filosofiei contemporane de la Kant încoace, până în 1909. Ar fi scris mult mai mult dar după cum marturisea în 1870, îl împiedica „greutatea firească de a explica pasiunile”. Meritul mare a lui Maiorescu în filozofia românească este însă acela de a fi știtut să-și aleagă studenții cu aptitudini filosofice cum au fost: Rădulescu Motru, P.P.Negulescu, S. Mehedinți, I. Popovici etc.

Günter Grass

VIER ZEILEN NUR

Alle Bleistifte angespitzt.

Wörter auf Abruf.

Und doch wird ein Rest

ungesagt bleiben.

SIEBEN SACHEN

Meine liegen mir nah.

Greifbar sind Stift Feder Pinsel,

tonige Erde, der Stein.

Auch Papier und Tinte,

dieser mal fl ießende, mal tröpfelnde Tripper,

mit dem mich eine der Musen

in jungen Jahren geimpft hat.

MEINE ALTE OLIVETTI

ist Zeuge, wie fl eißig ich lüge

und von Fassung zu Fassung

der Wahrheit

um einen Tippfehler näher bin.

Pornografia[1] (de Pr. Prof. John Breck)

Fenomenul constituie o afacere uriașă în S.U.A, iar eforturile de a-l controla au avut puțin succes. Una din problemele este dificultatea de a defini pornografia cu exactitate. Imaginile sexuale sunt privite diferit în fiecare civilizație. Francezii de pildă, sunt de acord  cu nuditatea parțială sau chiar totală la T.V. și pe plajă, dar cei mai mulți ar fi ofensați de senzualitatea ieftină ce constituie hrana obișnuită a tinerilor americani. Totuși, sunt anumite intenții generale în privința subiectului (“îl recunoaștem când îl vedem”) care ne permit să facem câteva distincții și să sugerăm unele soluții.

Facem o primă deosebire între pornografia totală (“hardcore”) și cea ușoară (“soft-core”). Prima, incluzând imagini sadomasochiste și pedofile, duce la exploatare și la abuzul cel mai grav. Datorită urmărilor destructive, părinții, educatorii și întreaga societate ar trebui să facă eforturi  mari pentru a lupta împotriva acestora. Pornografia “hard-core” este o năpastă pe care nici o societate civilizată nu ar trebui să o tolereze. Răspândirea sa și enorma influență economică în această țară tind să confirme, din păcate, morbida observație a lui Georges Clemenceau, că S.U.A. este singura națiune din istorie care trece de la barbarism la decadență fără a traversa o perioadă de civilizație.

Pentru o trecere fugară în revistă a impactului pornografiei “hard-core” asupra etosului american, este de ajuns să ne aruncăm o privire asupra subiectului din 10 februarie 1997 al Revistei U.S. News & World Report. Lângă imaginea unui cunoscut star porno, citim pe copertă  că “America este pe departe principalul producător de filme porno în lume, cu o incredibilă rată de 150 de titluri noi pe săptămână”. Urmează o statistică: “Un club striptease profitabil câștigă 5 milioane de dolari pe an; starurile porno de primă mărime câștigă 20000 $/săptămână dansând. Aproximativ 8 miliarde de dolari au fost cheltuiți anul trecut în afacerile porno”; numărul închirierilor de casete video “hard-core” a crescut de la 75 milioane în 1985 la 665 milioane în 1996, la preț de peste 8 miliarde de dolari etc.; reportajul începe cu prezentarea producătorului de filme porno aflat în top, a cărui companie se numește sugestiv Evil Angel Videos. Se arată apoi că industria respectivă a redus femeia la un obiect dezumanizat al obsesiilor altora. Este o cronică remarcabilă despre depravarea pe care mulți cititori o întâmpină, probabil, cu un zâmbet și cu o ridicare din umeri. Iar exploararea continuă implacabil.

Pornografia “soft-core” e atât de răspândită încât cu greu o mai putem recunoaște. De la cataloagele Victoria’s Secret, la revistele și filmele mai explicite, pornografia “soft-core” umple casele noastre, locurile de muncă dar și școlile. Și aici trebuie precizat dacă relațiile sexuale explicite într-o scenă “R” sunt “hard” sau “soft”? Dar oare mai contează până la urmă ? Problema este ce efecte are obsesia publicului pentru sex și saturarea mass-mediei cu astfel de imagini? Ce se întâmplă cu mințile și sentimentele celor care privesc telenovele zilnic, sau talk-show-uri cu subiecte sexuale? Ce impresie își fac copiii noștri când vad sex și violență în desene animate de sâmbătă dimineața. Potrivit majorității cercetătorilor, încă nu există o dovadă clară a faptului că pornografia duce la creșterea criminalității sexuale. Totuși, prevalența acestuia în casele celor care săvârșesc viol, abuz infantil sau alte fapte violente legate de sex, sprijină teoria că pornografia stimulează comportamentele deviate. Este indiscutabil faptul că îi rănește și îi denegrează pe cei pe care îi înfățișează, fie ei bărbați, femei sau copii. De asemenea, golește cel mai intim comportament uman de orice sens al iubirii, fidelității ori responsabilității și, în același timp, relativizează sexul prin accentul pus pe imagine, o fantezie care prin definiție nu are substanță,  realitate. Astfel, ea degradează și depersonalizează sexualitatea într-un mod abuziv. Dată fiind această influență, este greu să înțelegem cum există voci care cer ca pornografia, mai ales cea “hard-core”, să fie protejată prin Primul Amendament.

Conştiinţa morală (CM): dubiul moral şi patologiile sale (scrupulozitatea, laxismul, fariseismul) de Erhan Andrei

Prin natura sa esențialitatea nu recurge la explicație cât la imperativele necesității ce se impun a fi satisfăcute. Legat de această necesitate toate eforturile noastre se complac în simple recursuri  a căror importanță se supune unui proces de inducție extrinsecă. Între cei doi poli ai nevoii, prioritatea de cele mai multe ori ar trebui sa revină celei interioreflexive, celei a cărei elemente ar fi suficient de estimative pentru a crea profilul robot a celui care se proiectează. Practica cotidiană a valorilor  la care pseudoaderăm are un cu totul și totul alt demers de manifestare în ce privește acestă contrabalansare valorică. Uneori individului i se cere într-un mod mai mult sau mai puțin latent  o raționalizare  axiologică a cărei obiect  scapă necesităților. Se presupune probabil că nu întotdeauna ceea ce se vrea are suport arhetipal în palmaresul necesităților noastre ontologice. În acestă goană trepidant-indusă puținul timp care-i mai rămâne exponentului ființial nu-i este suficient decât pentru a-și plânge  golul interior pe care-l resimte. Bine, că reacțiile în fața unor astfel de constatări sunt cât se poate de diverse sau și complexe. Acuzele oscilează între autoblamări fie sub forma regretelor, revoltelor, rutinei, nonsensului, inaccesibilității finalității, nevrozei, dezvoltării compulsiunilor catharctice, sau resemnări a căror rațiune ne-o justificăm prin existența unor scopuri ascunse  dincolo de aparențe, și în cazul acestei de-a doua atitudini de cele mai multe ori dezvoltă o acută și lucidă conștientizare a propriilor limite în perceperea, înțelegerea și resemnificarea evenimentelor fie dimpotrivă o indiferență, o încredere oarbă providențială care ajunge să degenereze într-o  totală absolvire de culpabilitate și prin urmare responsabilitate atât personală cât și colectivă.

Impresionantă acestă contrapondere între nedreptatea și nonsensul de proporții cosmice și vina, nevrednicia personală sau chiar naivitatea obsesivă. Rețete proscrise sau dozaje cvasiexacte privind acest scenariu din câte știu eu nu există dar peste tot se cere și se pretinde discernământ: un fel de instrument prin care se cântărește realitatea cât mai obiectiv posibil (dacă-i așa ceva poate fi măcar întrucâtva posibil) și se estimează efectele ei în sine cât și pentru sine. Ca și în cazul oricărui instrument această busolă spirituală are dezavantajul de a te sustrage din posesia certitudinilor instigându-te la prudență pe învolburata cale a vieții în care singura certitudine este mai degrabă – incertitudinea.

Discernământul te mai și provoacă la luciditate în sensul conștientizării rațiunii care te animă să realizezi ceva. A discerne este echivalent cu a deosebi, a pune în balanță, doar în ceea ce ne privește, adică e ceva mai mult particular dar nu subiectiv (în sensul că ar fi ontologic legată de subiect). Atenție deci, un bun ca atare poate fi recomandat în anumite cantități în funcție de caz, problema lui „ce îmi trebuie” și „în ce cantitate” diferă însă de la individ la individ, în virtutea frumoasei noastre condamnări la unicitate[1]. La fel este și cu judecata ( în sensul unui proces activ care nu se reduce doar la evaluare, ci mai necesită : analiză, sinteză, introspecție, corelare, și evident înțelegere adică accesul la conținutul ideativ interior al celui în cauză (lucru posibil doar parțial, deși când judecăm avem pretenții de exhaustivitate). Secolul 20 ne-a decondiționat într-o oarecare măsură de exigențele moralizante ale conștiinței și nu mă refer aici doar la Burns[2], Ellis[3], Meggle, Marks, Wolpe şi Lazarus[4], Maulstby etc., dar și la tendința de împropriere a modului oriental de gândire (principiului terțului inclus) total străin de maniera logico-occidentală de a privi lucrurile.

În această ordine de idei consider fariseismul o emblemă a autosuficienței[5], o preocupare excesivă pentru modul cum ne percep alţii[6] în detrimental  consecvenței cu sine. O acceptare de complezență a unor roluri prescrise cu care nu fac feed-back ori orgoliul bolnăvicios a imaginii de sine nu se circumscrie deloc în gama premizelor  morale[7]. Cuvintele eu sunt sunt cuvinte cu tărie care odată însoțite de ceva indiferent ce n-ai pretinde se întorc sa-ți pretindă. Ș-apoi să nu uităm că păcatele cu gândul sunt mult mai periculoase decât cele cu fapta, prin efectul lor de boomerang, căci odată săvârșit păcatul cu fapta poate fi expus ca pe tavă criticii publice ajungi fara sa vrei să fii absolvit de culpă prin dezaprobarea pe care ți-o arată cei din jur, însă în cazul păcatului cu gândul e cu totul altceva, fapta nefiind decât la nivelul intenției nu-i accesibilă privirilor sociale și ajungi astfel într-un sfârșit să-ți pretinzi că nici n-ai fi săvârșit-o, unde mai pui cazurile când trebuie să și minți pentru a ți-o ascunde cât mai temeinic sau sa-i condamni  pe ceilalți pentru același păcat. Probabil a ținut prea mult acest fenomen numit fariseismul să valideze fapta mai degrabă prin efecte decât prin cauze. În titlul acestui eseul este prezentat ca o patologie a dubiului moral, dar oare dubiul sau certitudinea a fost atu-ul fariseismului?  Firile care problematizează, care se îndoiesc (raportez verbul la etimologia grecească a termenului „antropos”(cel care privește în sus) reformulează prin propria existență un atribut intrinsec al vieții: mișcarea. Deci o mișcare fără vectori de direcție denotă o stagnare, o autosuficiență[8].

Libertate şi responsabilitatea morală (de rusnac mircea)

Libertatea reprezintă mărul discordiei asupra căruia niciodată nu s-a găsit o definiţie largă, unanim acceptată de teologi, sociologi, jurişti şi politicieni. Aceasta datorându-se tendinţelor de a construi o libertate după măsura proiecţiei noastre, care diferă de la un individ la altul. Conform Dex-ului, libertatea reprezintă “posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății”[1]. Această definiţie pune un şir de întrebări asupra cărora se nasc dispute majore şi anume: în ce măsură acţionează fiinţa umană după propria voinţă; unde intervine limisul între libertate şi detenţiune, care e punctul forte pe care îl poate atinge fiinţa umană în libertate?

Dacă analizăm lucrurile prin prisma creştinismului ajungem la concluzia că umanitatea nu este în stare să atingă libertatea în mod deplin (principiu pe care îl posedă doar Dumnezeu ca fiinţă atotputernică), însă omul fiind după chipul şi asemănarea Lui tinde, ca o proprietate ontologică, spre obţinerea aceastei asemănări prin dobândirea libertăţii, a dragostei etc. Totuşi, atât timp cât omenirea e incapabilă de a deţine deplin libertatea, mai este ea liberă ? Trebuie să ai suficient curaj pentru a da un răspuns categoric în acest sens. Problema intervine în fixarea cu exactitate a graniţelor libertăţii. Din moment ce avem puterea de a acţiona deja avem puterea libertăţii, dar prin faptul că nu putem acţiona deplin după măsura dorinţelor noastre, această libertate menţionată mai sus poartă un caracter rudimentar. E o problemă tulburătoare cea a sensului religios al aptitudinilor, al darurilor omeneşti[2]. Dar chiar şi în acţiunile noastre, libertatea poartă un caracter deficitar din moment ce depindem de atâţea factori de ordin social, psihologic, etc. Dumnezeu este cel care se autodetermină, nedepinzând de nici o cauză, în timp ce noi depindem direct sau indirect de o mulțime de factori. Pentru a prezenta un exemplu concret voi înfăţişa doar câteva exemple ale cauzelor care determină persoanele spre sinucidere (ce prezintă un act liber al voinţei, în aparenţă):

-          influenţele din mediul social al unui copil pot crea „vulnerabilitate la comportament sinucigaş”. În 91% din cazurile tipice de sinucidere şi tentativă de sinucidere, mediile familiale examinate erau clasificate ori instabile, ori haotice[3].

-          întâlnim sinuciderea îndeosebi pe linie familială. În timp ce factorii psihologici sunt semnificativi, studiile recente au confirmat „dincolo de orice îndoială, că există factori genetici în sinucidere” care pot sta în spatele istorie familiei despre comportamentul autodistrugător[4].

-          între sinucidere şi slăbirea neurotransmiţătorilor şi este un fapt bine cunoscut că bolile precum cea a lui Parkinson şi tulburările neurologice similare, care afectează ganglionii de bază, sunt urmarea scăderii cantităţii de dopamină şi depresia rezultantă este adesea marcată de starea de spirit atât de oscilantă încât pacientul cedează în faţa a ceea ce înseamnă „stimulent” sau „impuls” sinucigaş.[5]