Raporturile dintre populaţia autohtonă a Basarabiei şi minorităţile confesionale în prima jumătate a secolului al XIX-lea*

(partea a II-a) de Dr. Conf. Ion GUMENÂI

Pentru a putea stabili dacă populaţia autohtonă a fost implicată în procesele ce se desfăşurau în interiorul acestor comunităţi sau au fost atrase de către doctrina religioasă a acestora ne vom permite să cităm şi să analizăm o serie de documente. Pentru staroveri, de exemplu, o informaţie documentară din octombrie 1818 menţionează plângerea împotriva lui Maxim Morozov înaintată de către soţia sa Evdochia. Dicasteria Duhovnicească Eparhială din Chişinău a trebuit să judece acuzaţia Evdochiei cum că, printr‑un şiretlic, a fost păcălită să se cunune în ritul lipovenesc, iar acum prin bătăi soţul o obliga să frecventeze lăcaşul de cult lipovenesc din Chişinău. Drept răspuns, Maxim Morozov a arătat că este într‑adevăr starover, că are 37 de ani şi că s-a născut în afara hotarelor Imperiului Rus, în localitatea

Dunaevţa, fiind fiul lui Maxim şi Maria Morozova din acel sat, ce acum sunt morţi şi care de asemenea erau lipoveni. A fost botezat şi uns cu mir de către preotul lipovean Vasilie, numele de familie a acestuia nu-l mai reţine, fiindu-i naş de botez Ermolai Dineevici, locuitor al aceleiaşi localităţi, tot lipovean. În 1814 a părăsit împreună cu alţi locuitori satul şi trecând în Imperiul Rus s-a stabilit în oraşul Chişinău, primind supuşenia rusă, despre care pot confirma locuitorii oraşului Ismail: lipovenii Ivan Sopleacov, Savelii Covalev şi Grigorii Smirnov. Aici s-a căsătorit cu Evdochia, despre care nu ştia că este ortodoxă, deoarece o vedea destul de des la serviciile religioase ale lipovenilor, şi atunci când i-a propus să se căsătorească, respectiva nu s-a opus, ascunzând apartenenţa sa confesională. Neînţelegerile din familie au apărut, însă, din cauză că soţia sa l-a părăsit de trei ori fugind cu bărbaţi necăsătoriţi, ba mai mult chiar a încercat să-l otrăvească. Ca martor al faptului că Evdochia s-a căsătorit benevol cu el, Maxim Morozov îi aduce pe toţi reprezentanţii obştii malorosieneşti şi velicorosieneşti din Chişinău, iar pentru celelalte fapte mărturisite pe locuitorul de credinţă ortodoxă Macarii Vasiliev şi din partea staroverilor pe rudele soţiei sale: Nichita Orlov, Mefodii Tocarev, Ivan Semenov, Mihei Tcacev şi Filact Şarovarov[1].

      Într‑un alt caz, la 31 august 1848 arhiepiscopul Ghedeon al Poldavei informa instanţele superioare despre activitatea starostelui M. Beleaev, care era acuzat de faptul că efectuează tainele religioase pentru lipovenii din Ismail şi pentru cei veniţi din alte locuri, încercând în acelaşi timp să convertească o serie de locuitori, cum ar fi orăşeanul Rucovişnicov. Acesta din urmă a locuit un timp în Cremenciuc. Angajandu-se în 1833 la negustorii din această localitate. Din 1841 a trecut în serviciul negustorului Andrei Lapin, pe care, peste un an, l-a anunţat despre dorinţa sa de a pleca şi de a se căsători. A. Lapin i-a propus să se căsătorească cu ruda sa Evdochia iar Rucovişnicov a căzut de acord. Mergând la Ismail, ei au fost cununaţi de către preotul lipovean Iacov Rogozinschii, pentru care preotul şi starostele M. Beleaev au fost arestaţi[2].

     Cel mai elocvent, ne vorbesc despre originea etnică a molocanilor şi despre căile de pătrundere în Basarabia a acestora protocoalele şedinţelor Guvernului oblastiei Basarabiei. De exemplu, în şedinţa din 5 august 1826, s-a discutat, în baza raportului poliţiei din 3 august acelaşi an, cu nr. 745, chestiunea fugarilor găsiţi la Iaşi, locuitori ai oraşului Chişinău, molocani sau duhoborţi (în original: молоканы они же духоборцы ‑ n.n.). În raport, se preciza că:

Vasilii Golubov, cu vârsta de 29 de ani, s-a născut în oraşul Moscova, fiind fiul lui Dimitrie şi al Nataliei, locuitori ai acelui oraş, care deja au murit şi care erau molocani. A plecat de acolo, în timpul devastării Moscovei de către francezi, cu tatăl său şi cu fratele mai mic, Leon. În baza adeverinţei avută de tatăl său, au venit direct în oraşul Ackerman, unde au trăit nu mai mult de un an. După aceea, tatăl său s‑a întors înapoi la Moscova, iar el s‑a stabilit în oraşul Chişinău cu fratele său. Înregistrat aici de către Duma orăşenească ca locuitor al oraşului, a plătit dările de stat până la momentul de

faţă. De mic copil a fost în credinţa molocanilor, credinţă pe care o împărtăşeşte conform obiceiului: la biserică nu vine, posturile nu le respectă conform obiceiului ortodox, nu se închină la icoane, nu îşi face cruce, nu doreşte să se alăture credinţei creştin ortodoxe. Are ca proprietate doar un cal cu căruţă şi îmbrăcămintea trebuincioasă[3]. Soţia acestuia, Vasilisa Golubeva, în vârsta de 24 de ani, s-a născut în oraşul Ackerman, avandu-i ca părinţi pe Zaharii şi Caterina, care şi ei erau decedaţi. Din cate a auzit ea, ei au venit din oraşul Moscova, fiind conscrişi ca locuitori ai oraşului. S-a căsătorit acum opt ani în urmă şi respectă toate obiceiurile ca si soţul ei. Când s-a căsătorit, a fost cununată cu actualul soţ de către locuitorul oraşului Bender, Zaharev, despre care nu ştie dacă mai este in viaţă, cununia constând numai din citirea de către Zaharev a rugăciunilor[4].

Raporturile dintre populaţia autohtonă a Basarabiei şi minorităţile confesionale în prima jumătate a secolului al XIX-lea *

(partea I) de Dr. Conf. Ion GUMENÂI**

Anexarea Basarabiei şi încadrarea acesteia Imperiului Rus a dus, pe lângă alte schimbări, şi la o modificare a structurii confesionale a cestui teritoriu. Ne referim la faptul că în această regiune, datorită politicii de colonizare şi altor factori, au apărut, pe de o parte, o serie de curente religioase necunoscute pană în acel moment în ţinutul dintre Prut şi Nistru, iar, pe de altă parte, la creşterea artificială numerică a altor curente religioase convenabile Curţii Imperiale de la Sankt‑Petersburg.           În multe momente, administraţia ţaristă, cu toate că religia ortodoxă reprezenta confesiunea dominantă şi era principala religie protejată a statului, a trecut cu vederea acest principiu, favorizând unele curente religioase pentru atingerea unor obiective politice proprii, principalul dintre acestea fiind crearea unei mase populare loiale faţă de puterea imperială.

Din păcate, nu putem stabili cu certitudine componenţa confesională a populaţiei Basarabiei pentru anul 1812. Datele de care dispunem ne permit însă să facem acest lucru abia pentru anul 1828, an în care este

abolită aşa numita „autonomie” a regiunii. Dispunem, în acest sens, de informaţii documentare provenite de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova[1]. Analiza acestei surse, precum şi a informaţiilor cu referire

la acest subiect, ne permite să constatăm că în 1828 numărul total al populaţiei se ridica la 517.135 de persoane, dintre care: luteranii sau populaţia germană numărau 8.846 de persoane, reprezentând 1,17%

din totalul populaţiei; catolicii sau polonezii erau estimaţi la 2.384 persoane, echivalentul a 0,46 % din populaţie; evreii – 30.929 persoane sau 5,9% din populaţie; lipovenii – 5.974 persoane sau 1,15% din

populaţie; grecii – 2.000 persoane sau 0,38% din populaţie; rutenii – 52.000 persoane sau 10,05% din populaţie; ruşii – 7.947 persoane sau 1,53% din populaţie; armenii – 2.000 persoane sau 0,38 % din

populaţie; coloniştii din sudul Basarabiei – 27.445 persoane sau 5,3 % din populaţie; şi românii – 376.910 sau 72,88% din populaţie[2].

Pentru jumătatea secolului al XIX‑lea, mai exact pentru anul 1849, conform Reviziei statistico–militare a Imperiului Rus, populaţia Basarabiei era compusă din: ortodocşi în ţinuturi (mediul rural) – 812.120 persoane; ortodocşi in oraşe – 140.961 persoane; şi neortodocşi – 76.6913[3]. Din păcate însă, această statistică nu ne prezinte

să identificăm împărţirea populaţiei în baza confesiunii profesate. Din datele de care dispunem în acest moment putem totuşi să stabilim că la mijlocul secolului al XIX‑lea pe teritoriul Basarabiei se aflau aproximativ 23.073 luterani[4],  8.000 catolici[5], 42.380 evrei[6], 6.389 lipoveni[7], 2.353 armeni, 435 molocani[8], în total 80.235 de persoane, diferenţa faţă de informaţiile demografice transmise de revizia statistico‑militară rusă fiind de numai 5.939 de persoane. Menţionăm că în provincie, în afara lipovenilor şi a molocanilor, nu apăruseră încă reprezentanţii altor

curente religioase desprinse din Biserica Ortodoxă Rusă, precum subotnicii şi scopeţii[9].

În altă ordine de idei, avem o creştere demografică importantă din 1828 până la mijlocul secolului al XIX‑lea, în cazul: luteranilor de 260% – de la 8.846 (1828) la 23.073 (1849) locuitori; catolicilor de 335% – de la 2.384 (1828) la 8.000 (1849) persoane; evreilor de 137% – de la 30.929 (1828) la 42.380 (1849) persoane; armenilor de 117% – de

la 2.000 (1828) la 2.353 (1849) persoane; lipovenilor de 107% – de la 5.974 (1828) la 6.389 (1849) persoane. După cum se observă, procentele de creştere demografică în cazul diferitelor grupuri neortodoxe din

Basarabia diferă foarte mult, de la un minim de 107% înregistrat în cazul lipovenilor la un maxim de 335% în rândul catolicilor. Problema care ne interesează pe noi se referă la identificarea procentului sau

a aportului populaţiei autohtone în asemenea creşteri spectaculoase a unor curente religioase diferite de ortodoxie, cu alte cuvinte dacă o parte importantă sau mai puţin importantă a populaţiei româneşti basarabene a fost convertită la aceste curente şi doctrine religioase.