Radiografia psihologică a ființei religioase

Cercetarea fenomenelor religioase ocupă un loc cu totul aparte în multe domenii ale ştiinţelor sociale: filozofia, antropologia culturală, sociologia, psihologia socială, politologia ş.a. îşi propun să studieze fiecare, cu mijloace care le sunt specifice, multiplele aspecte legate de credinţă, de locul sacrului în conşiinţa individuală şi socială, precum şi impactul pe care fenomenul religios îl are asupra diferitelor laturi ale vieţii sociale. Perspectiva psihologiei sociale asupra acestei problematici este deosebit de semnificativă deoarece evidenţiază o serie de aspecte fundamentale ale fenomenologiei religioase, şi anume:

a) condiţionările socioculturale şi psihosociale care generează trăirile religioase ca una dintre dimensiunile esenţiale ale vieţii sociale;

b) locul credinţei şi reprezentărilor religioase în cadrul conştiinţei sociale;

c) sistemul specific relaţiilor psihosociale dintre persoane, grupuri şi instituţii care se formează în spaţiul de manifestare a religiozităţii;

d) caracteristicile specifile comportamentului religios şi raporturile acestuia cu alte tipuri de comportamente psihosociale; trăsăturile psihoindividuale şi psihosociale specifice credincioşilor[1]

Fundamentele psihosociale ale fenomenelor religioase.

 

Abordarea teoretică a problematicii legate de religiozitate presupune o serie de precizări şi delimitări legate de conceptele de “Dumnezeu”, “Credinţă” , “Religie”, “Biserică” şi „Cler”, pe de o parte, precum şi referitoare la noţiunile de “Credinţă religioasă”, “trăire”, “sentimente” şi “comportament religios” pe de altă parte. Demers care are un profund caracter interdisciplinar şi căruia i-a fost acordate numeroase lucrări de specialitate.

Problema religiozităţii omului ca fiinţă raţională este unul care  ţine şi de  filozofie şi de ontologie socială. După cum rezultă din numeroasele studii de filozofie şi de antropologie culturală dedicate acestei probleme, omul se poate defini cel mai revelator ca singura fiinţă care îşi construieşte şi interpretează propria existenţii printr-o raportare conştientă la o transcendentă, într-adevăr până acum nu a fost identificată nici o formă (de comunitate umaniă oricât de primitivă ar fi fost pe scara evoluţiei sociale, care să nu posede forme mai mult sau mai puţin evoluate de credinţă religioasă, deci care să nu-şi raportez propria lor existenţă la o transcendentă, indiferent de numele care i se dă cesteia: Zei, Spirit Absolut, Dumnezeu, Alah etc.

Pe acest fundament ontologic, culturile - înţelese ca modalităţi particulare de structurare a existenţei spirituale a unei comunităţi - construiesc sau adoptă una dintre paradigmele lor fundamentale: dedublarea lumii în sacru şi profan. După cum sublinia M. Eliade, “sacrul şi profanul sunt două modalităţi de a fi în lume, două situaţii existenţiale asumate de către om de-a lungul istoriei”. Sacrul are caracter imanent, transcendent şi supranatural, care dă obiect şi conţinut conştiinţei religioase; profanul aparţine unei realităţi nude şi obiectuale, dominată de principii pozitiviste şi pragmatice, căreia îi lipseşte dimensiunea spirituală a transcendenţei. Lumea credinţelor şi a trăirilor religioase este una a sacrului; lumea omului de ştiinţă, a practicianului eficient şi a omului guvernat de trebuinţele zilnice este una a profanului, adică a unei lumi desacralizate.[2]

Credinţa apare ca un sistem de idei, reprezentări şi sentimente care la un anumit individ sau grup social, exprimă raporturile lumii reale cu transcendenţa şi cu sacrul. Fiind disjunctă şi complementară faţă de raţiune, credinţa nu are nevoie dc argumente: ea exprimă o adeziune afectivă ireductibilă la un adevăr revelat. Deşi din punct de vedere psihologic credinţa presupune o structură complexă, incluzând idei, reprezentări, forme argumentative specifice, sentimente stratificate pe mai multe niveluri şi motivaţii adiacente acestora, în esenţa sa rămâne un fapt cultural şi psihosocial, care exprimă sui generis apartenenţa unui individ la o anumită comunitate umană. Abia la nivelul comportamentului religios caracteristicile psihoindividuale ale persoanei şi cele psihosociale ale grupului vor interveni pentru a particulariza faptul de credinţă în act social, cu relevanţă pentru sistemul de relaţii în care sunt implicate persoanele, grupurile şi instituţiile[3].

Religia constituie un fenomen social şi cultural, o formă a conştiinţei sociale, formată dintr-un ansamblu organizat de teze, idei, reprezentări, dogme şi practici prin care se statuează raporturile individului şi comunităţii cu transcendenţa. Sau, după cum definea E. Durkheim acest concept, religia este un sistem unitar de credinţe şi practici relative la lucruri sacre, care reunesc indivizii într-o aceeaşi comunitate morală, numită Biserică .

Biserica instituţionalizează faptul de credinţă, oferind un cadru formal pentru manifestarea comportamentelor religioase ale persoanelor şi grupurilor sociale. Fiecare formă de religie (creştin-ortodoxă, creştin-catolică, mozaică, budistă ctc.) presupune instituţii bisericeşti specifice, diferenţiate prin ritualurile practicate, structura organizatorică internă, normele dc funcţionare, raporturile legiferate cu societatea laică, normele dc recrutare şi formare a clericilor ctc.

Clerul reprezintă un corp profesional care, în cadrul instituţiei numită Biserică, asigură desfăşurarea activităţii acesteia, pe baza unor norme organizatorice şi de conduită specifice. Acest fapt presupune existenţa unor ierarhii, forme speciale de instrucţie şi formare a diferitelor categorii de personal precum şi reglementări riguroase ale raporturilor cu mediul social, exterior instituţiei cărora le aparţin.

Trăirile religioase sunt circumscrise ca stări psihice individuale şi de grup care sunt generate ca urmare a raportării conştiente la sacralitate, manifestate spontan sau în cadrul riturilor, ceremoniilor sau activităţilor organizate, de către Biserică - cel mai adesea. Trăirile religioase sunt structurate în jurul unei reprezentări difuze ale sacrului, fiind însoţite de emoţii polimorfe puternice (veneraţie, extaz, teamă, recunoştinţă, speranţă ctc.) şi motivaţii specifice, legate cel mai adesea de situaţia particulară a fiecărui credincios. Trăirile religioase sunt manifestate în plenitudinea lor numai în cadrul ceremoniilor, ritualurile pelerinajelor, în restul timpului existând sub forma unor simple potenţialităţi fără o influenţă nemijlocită asupra comportamentului laic al credincioşilor. Însă în cadrele amintite se pot produce fenomene psihosociale deosebit de virulente, forme de extaz mistic, uneori adevărate psihoze colective, mergând după cum s-a întâmplat de atâtea ori - până la sinuciderea în masă a credincioşiilor aparţinând anumitor secte apocaliptice. În acest caz, fenomenele specifice mulţimilor psihologice interferează puternic cu trăirile emoţionale foarte puternice - deci disfuncţionale, ceea ce conduce la pierderea semnificativă a controlului individual asupra a ceea ce se întâmplă, pe fondul obnubilării totale sau parţiale a conştiinţei.

Sentimentele religioase sunt elemente de fond ale vieţii individuale şi de grup, cu manifestări relativ discrete, dar care afectează în mod difuz o mare parte din sfera comportamentală a persoanelor sau grupurilor sociale - spre deosebire de trăirile religioase care au un pronunţat caracter conjunctural. Compasiunea, sprijinul acordat celor în suferinţă, respectarea strictă a unor principii morale etc., sunt de cele mai multe ori rezultatul existenţei unor sentimente  religioase,  induse în  ontogeneză  prin  socializare, şi  care s-au convertit în stil de viaţă. Aceste sentimente pot exista şi se pot manifesta chiar dacă respectivele persoanele nu sunt credincioşi practicanţi, fiind mai degrabă expresia sublimată a unor intuiţii religioase primordiale, specifice omului ca fiinţă generică[4].

Practica religioasă constă dintr-o serie de acte individuale sau colective, sporadice sau sistematice, prin care subiectul, religios îşi exprimă trăirile, sentimentele sale, căutând să intre într-o anumită relaţie cu Sacrul pentru a-şi arăta recunoştinţa,  pentru a i  se deschide, sau pentru a solicita ajutorul.

Cercetările de antropologie culturală, coroborate cu cele de sociologie şi  psihologie socială, evidenţiază factorii determinanţi şi condiţiile în care apar şi se manifestă fenomenele şi practicile religioase. În primul rând se invocă existenţa unor factori de fond, care ţin fie de existenţa unui “sentiment metafizic” difuz însă insidios, fie de trebuinţele specific umane de a da coerenţă unui univers pe care nu-l pot înţelege în totalitate[5]. O a doua categorie de factori este de natură psihosocială, prin intermediul interacţiunilor interpersonale şi de grup căpătând consistenţa şi forma sentimentelor  religioase  difuze. Aici, în funcţie de trăsăturile psihoindividuale ale subiecţilor-membri ai grupurilor umane, se configurează forme relativ generalizate de trăiri şi manifestări religioase, fond pe care pot apărea direcţii noi de structurarea a sentimentelor, ideilor şi practicilor religioase. Acestea sunt sisteme religioase mai mult sau mai puţin coerente, cu o mai mare sau mică răspândire şi putere de manifestare în plan social şi cultural, împărtăşite de un grup mare de oameni, pe fondul interacţiunilor specifice dintre iniţiatori, gestionari şi adepţi (consumatori), iau naştere credinţele religioase, care se vor manifesta în continuare prin anumite activităţi religioase.

“Forme de expresie a tainelor Inconştientului” de Adrian Nuta (psiholog, psihoterapeut)

Şi pentru a demonstra cum poate mintea să proceseze într-o manieră holistă realitatea, voi reproduce o poveste, citită însă în cheie simbolică.

„Prâslea cel voinic şi merele de aur” este o poveste care ne mişcă inimile atunci când suntem copii, însă nu doar atât. Ea conţine o poveste înfăşurată, un set de mesaje simbolice despre felul cum sunt alcătuite sufletele noastre, despre dinamica şi întâmplările lor secrete.

Basmul începe cu referirea la ,,un împărat puternic şi mare”, care avea ,,o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare”. Nimic ieşit din comun până aici. E ceva normal ca împăraţii, regii sau, la altă scară oamenii prosperi să aibă grădini frumoase pe lângă palatele sau casele lor. Dar împăratul nostru avea ,,în fundul  grădinii un măr care făcea mere de aur”.

Acum încep întrebările. De ce a fost plasat un astfel de  pom în fundul grădinii? Nu era firesc să fie în faţa palatului, pentru a fi văzut şi admirat? Mărul cu mere de aur simbolizează ceva ce nu se află la vedere. La ce folos, însă, că face mere de aur? Aurul este un metal. Cine îşi doreşte să consume fructe din metal? Te interesează o piersică din cupru? Un strugure din siliciu? Câteva prune din argint?

Cu toate acestea împăratul suferă, deoarece „de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând şi pârguindu-se, venea un oarecare noaptea şi le fura”.

Trebuie să fie vorba de altceva. Oamenii nu mănâncă metale. Nu există incisivi şi sucuri gastrice pentru aşa ceva. Avem un simbol. Mărul este ceva viu, aurul este ceva preţios. Prin urmare, merele de aur simbolizează un element vital, foarte preţios. Împăratul nu-1 poate „mânca”, adică nu-1 poate integra/ asimila în viaţa lui. Mărul e situat „în fundul grădinei”, deci e vorba de un conţinut psihologic care nu se află în focarul conştiinţei. Cineva fură aceste mere, noaptea. „Noaptea” ne trimite imediat la ideea de inconştient. Inconştientul e ceva obscur, întunecos, necunoscut, un „loc” în care „lucrurile” aflate în el nu se văd. Asocierea cu „noaptea” este puternică. Prin contrast, conştientul este diurn, luminos, vizibil. Conştientul este ziua.

Merele de aur, elementele de viaţă interioară, foarte importante pentru dezvoltarea personalităţii („de aur”), sunt furate noaptea de „un oarecare”, adică sunt consumate de o forţă din inconştient (vom descoperi curând că această forţă este un zmeu). Simplificând, basmul ne relatează povestea unui om, împăratul, căruia inconştientul îi „fură” şi îi „mănâncă” energia. Trebuie să fie o poveste despre dezvoltare, deoarece împăratul are o problemă serioasă şi trebuie să o rezolve.

Doar că nu e uşor. „Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care-i pusese împăratul ca să păzească, n-au putut să-l prindă pe hoţ”. Resursele conştiente (paznicii, ostaşii) se dovedesc insuficiente. Adversarul (hoţul) este mult mai abil şi mai puternic. Interesant e că nimeni nu-1 poate vedea, dintr-un motiv pe care-1 vom înţelege imediat.

Confruntat cu această problemă aparent imposibil de rezolvat (sarcina de dezvoltare), împăratul acceptă oferta fiului cel mare: „Dă-mi voie ca nopţile acestea să păzesc eu însumi şi mă prinz că voi pune mâna pe acel tâlhar care te jefuieşte”.

Astfel intră în scenă fiul cel mare, adică o altă parte a personalităţii. Dacă împăratul este Eul, aflat în acest moment la conducerea fiinţei/ împărăţiei, fiul nu poate fi decât o sămânţă a Eului, aspirând la acelaşi rol, când „tatăl” va muri.

Împăratul nu este convins de capacitatea fiului cel mare de a rezolva această problemă: „mă înduplec şi te las ca să pândeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbuteşti”. Observăm lipsa de încredere a tatălui în puterea fiului. Dar mai observăm ceva. Acolo unde cei mai „aleşi ostaşi” au eşuat, acolo unde fiul de împărat îşi încearcă norocul, împăratul însuşi nu se gândeşte să se confrunte direct. Oare de ce? Povestea nu ne spune că împăratul ar fi bătrân, bolnav sau handicapat. Dimpotrivă: „Era odată un împărat puternic şi mare”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că Eul se simte depăşit. Se confruntă cu o situaţie căreia nu-i poate face faţă. Cu atât mai mult nu are încrederea într-un Eu „mai mic”, fiul.

Sexul – ca factor complementar al spiritualităţii (Erhan Andrei)

         Natura l-a înzestrat pe omul fără apărare lipsit de arme, cu o mare cantitate de energie destinată să-l facă apt nu doar pentru a suporta pasiv primejdiile grele ale existenţei, ci şi ale birui. O sumă de energie neîntrebuinţată trebuie în mod necesar să se manifeste. Simţim nevoia să scăpăm de refularea ameninţătoare a energiei, care ar putea forţa ieşiri nesăbuite, motiv pentru care cei mai mulţi îşi creează un echivalent al nevoilor vieţii: sportul, alcoolul, goanna după bani, munca în exces, violenţa etc. De aceea avem azi o problemă sexuală. Foarte adesea oamenii nici nu bănuiesc că în inconştientul lor a izbucnit un război civil. Impulsul normal spre înmulţire este compresat de concepţiile morale a căror împlinire opune capriciilor naturii în cazul înmulţirii folosirea mijloacelor contraceptive, în speranţa supravegherii procesului. Omul posedă în inconştient un fler fin pentru spiritul timpului său, el îşi intuieşte posibilităţile. Conflictele oamenilor timpului nostrum izbucnesc din cauza barierei impusă de fundamentele moralei actuale instinctului însetat de libertate. Conflictul fiind de obârşie inconştientă naşte nevroza care reprezintă o tentativă a individului de a se rezolva în sine însuşi provocând nevroza a cărui efect este scindarea de sine. Se poate spune că majoritatea lucrurilor care vin din inconştient au caracter infantil ¹. În cazul nevrozelor există două tendinţe care

se opun strict şi dintre care cel puţin una e inconştientă. Conştientul este treapata superioara , întalnită la omul evaluat sub aspect psihic.² Inconştientul

este declarat factor determinant al întregii dinamici psihologice a individului, cauzalitate a manifestărilor sale psihice: “Orice act comportamental îşi are rădăcina în inconştient.”³

Ca urmare a orientării morale dominante, dorinţele neonorante, care încearcă să se impună, sunt de regulă erotice. La orice individ se poate găsi un conflict care se leagă într-un anumit punct de marile probleme ale societăţii , aşa că dacă analiza a ajuns în acest punct , conflictul aparent individual al bolnavului se dezvăluie ca fiind un conflict general al mediului şi al timpului său. Astfel nevroza ne e nimic altceva decât o încercare individual (nereuşită) de rezolvare a a unei probleme generale, aşa trebuie să fie căci o problemă generală, o „chestiune” nu este un per se , ci există doar în inimile oamenilor individuali⁴. Nevroticul

suportă cu greu limitări arbitrare a căror înţeles îi scapă. El vrea pe de o parte să se reprime pe de alta să se elibereze, încearcă , ce-i drept să-şi apropie morala dar ajunge astfel în situaţia de a fi adânc sfâşiat şi în neunire cu sine⁵,

această luptă se numeşte nevroză. Acest conflict apare numai atunci când nu putem vedea cealăltă parte a fiinţei noastre şi urgenţa problemelor ei. De pildă, atunci când instinctele sexuale nu sunt satisfăcute necondiţionat, ele sunt refulate, sunt trimise din nou în inconştient. Freud consideră însă ca aceste instincte, o dată refulate nu dispar, nu se potolesc, nu rămân inactive, ci acţionează şi cu mai multă forţă asupra individului, cer cu şi mai intensă tărie să fie satisfăcute. Cu cât conflictul dintre libido (energia sexual difuză – forţa, puterea instinctelor sexulae) şi conştiinţă este mai mare, cu atât instinctele refulate caută căi proprii de a se satisface, chiar împotiva “voinţei” conştiinţei. Astfel, ele se satisfac sub forma unor acte comportamentale curioase, numite de Freud acte ratate (lapsusuri inexplicabile, uitari totale de nume proprii, de cuvinte străine, erori de citit), sub forma visului şi, în cazuri mai grave, sub forma unor stări morbide, nevrotice. Aşadar după opinia lui Freud, actele ratate, visele şi nevrozele au o cazualitate de ordin sexual care se manifestă nu direct, ci indirect, prin intermediul unor simptome care sunt substituţii ale inconştientului, a “ceva” ce este prezent, dar rămâne încă inaccesibil cunoaşterii şi înţelegerii raţionale.⁶