Homosexualitatea- crâmpeie de studiu biblic

iunie 22, 2018

homosexualitateÎNCERCARE DE STUDIU BIBLIC PE TEMA HOMOSEXUALITĂŢII

Celor care nu văd homosexualitatea ca păcat şi spun, făcând referinţă la religia creştină, că Dumnezeu îi acceptă pe homosexuali aşa cum sunt ei, le scapă din vedere contextul în care a trăit şi a propovăduit Iisus şi apostolii, inclusiv Pavel, la care ne vom referi mai târziu. Iisus a fost evreu şi a respectat prevederile legii lui Moise. La fel au făcut şi apostolii (mă refer aici la grupul celor 12 ucenici + Pavel). Legea lui Moise, cuprinsă în primele 5 cărţi ale Vechiului Testament, stipulează clar (dau citatele aici şi mai departe după Biblia Sinodală):

”Să nu te culci cu bărbat, ca şi cu femeie; aceasta este spurcăciune.” (Levitic 18: 22). Tot aici este interzis adulterul („Şi cu femeia aproapelui tău să nu te culci, ca să-ţi verşi sămânţa şi ca să te spurci cu ea.” (Levitic 18: 20) şi zoofilia („Cu nici un dobitoc să nu te culci, ca să-ţi verşi sămânţa şi să te spurci cu el; nici femeia să nu stea la dobitoc, ca să se spurce cu el; aceasta e urâciune” (Levitic 18: 23). În capitolul 20 al aceleiaşi cărţi găsim referinţe la homosexualitate într-o listă de pedepse pentru păcate. „De se va culca cineva cu bărbat ca şi cu femeie, amândoi au făcut nelegiuire şi să se omoare, că sângele lor asupra lor este.” (Levitic 20: 13). Aici, ca şi în capitolul 18, pedeapsa pentru homosexualitate stă alături de pedepse pentru adulter şi zoofilie. Sunt stipulate, de asemenea, pedepse pentru incest.

În ambele cazuri homosexualitatea e plasată alături de păcate sexuale. Respectiv şi homosexualitatea este un păcat. Deuteronom 23: 17 condamnă prostituţia ritualică, atât cea heterosexuală, cât şi cea homosexuală: „Să nu fie desfrânată din fiicele lui Israel, nici desfrânat din fiii lui Israel.” Textul ebraic are aici „kadeshah” („sfântă”) pentru „desfrânată” şi „kadesh” („sfânt”) pentru „desfrânat”. Tema prostituţiei cultice e una foarte complexă. Cert este, totuşi, că ea a existat în Israel ca şi în alte regiuni ale Orientului Apropiat. E clar din referinţele de mai sus la Torah, că desfrâul poate avea diferite forme, iar homosexualitatea este una din ele. Având în minte această ideie şi ideea că atât Iisus, cât şi apostolii au fost evrei care ţineau Legea lui Moise, trecem la Noul Testament, la Sinodul Apostolic de la Ierusalim (aproximativ anul 50 p. Chr). La Sinod s-a discutat dacă ne-evreii convertiţi la creştinism trebuie să respecte Legea lui Moise. S-a ajuns la concluzia că ne-evreii nu trebuie să o respecte. Totuşi, ei trebuie „(…) să se ferească de întinările idolilor şi de desfrâu şi de (animale) sugrumate şi de sânge.” (Fapte: 15: 20) Cuvântul grecesc tradus aici prin „desfrâu” e „πορνεία” (porneia) şi are semnificaţia de curvie, orice comportament sexual ilicit, desfrâu, perversiune, prostituţie. (vezi aici: https://allbible.info/bible/modernrbo/ac/15/…).

Mai sus ziceam că includem homosexualitatea în categoria desfrâu. Cred că e vorba în acest verset din Faptele Apostolilor şi de homosexualitate. Apostolul Pavel, iudeu din iudei, ucenic al rabinului Gamaliel, deci un bun cunoscător al Tanakh-ului (denumirea ebraică a Vechiului Testament) zice următoarele despre moravurile păgânilor în Epistola către Romani: „(…) Femeile lor au schimbat fireasca rânduială cu cea împotriva firii; Asemenea şi bărbaţii lăsând rânduiala cea după fire a părţii femeieşti, s-au aprins în pofta lor unii pentru alţii, bărbaţi cu bărbaţi, săvârşind ruşinea (…)” (Romani 1: 26-27). Observăm aici că Pavel vede homosexualitatea ca ceva nefiresc. În Epistola 1 către Corinteni el îi atenţionează pe creştinii din Corint „Nici desfrânaţii, nici închinătorii la idoli, nici adulterii, nici malahienii, nici sodomiţii, nici furii, nici lacomii, nici beţivii, nici batjocoritorii, nici răpitorii nu vor moşteni împărăţia lui Dumnezeu.” (1 Cor. 6: 9-10). Cuvântul tradus aici prin „sodomit” (cred că e mai potrivit să traducem prin „homosexualii”, aşa cum face, de exemplu, Societatea Biblică Rusă) e „ἀρσενοκοίτης” (arsenokoites), care înseamnă un bărbat homosexual, bărbat care are rolul de partener activ într-un act sexual homosexual. (vezi aici: https://allbible.info/bible/sinodal/1co/6/…).

Tot aici se vorbeşte de partenerii pasivi într-un act sexual homosexual. Cuvântul „malahieni” nu se referă la bărbaţii care practică masturbarea (care este un păcat, dar asta e o temă pentru o altă postare), ci la bărbaţii afemeiaţi, care erau parteneri pasivi (vezi linkul de mai sus). Aceeaşi ideie este enunţată în capitolul 5 al Epistolei către Galateni şi capitolul 5 al Epistolei către Efeseni. Cei care practică orice formă a desfrânării nu au parte în Împărăţia lui Dumnezeu. Asta o spune Pavel, care crede că Legea lui Moise a luat sfârşit şi ne îndreptăm nu prin împlinirea prescripţiilor Legii lui Moise, ci prin credinţa în Iisus Hristos. Totuşi, sfârşitul Legii nu înseamnă începutul imoralităţii.

Şi asta se vede foarte bine la apostolul Pavel.

Ar mai trebui menţionate aici şi întâmplările din Geneza 19 (venirea celor 2 îngeri la Sodoma şi încercarea locuitorilor Sodomei de a-i cunoaşte , adică de a se culca, cu cei doi oaspeţi ai lui Lot) şi Judecători 19 (Dorinţa oamenilor din Ghibeea de a-l cunoaşte pe levitul din Betlehem). În mod clar aceste două situaţii au o tentă evident homosexuală. Argumentul că e vorba de viol în grup, iar relaţiile „legale”, consimţite între homosexuali sunt ceva normal e, cel puţin parţial, un anacronism, cum e un anacronism să-L vezi pe Iisus şi Noul Testament ca fiind pline de accepţiune faţă de homosexuali. Din Antichitate şi până acum vreo 40 de ani nu era vorba de „căsătorii” între persoane de acelaşi sex. Lobby-ul pentru aceste „căsătorii” e ceva foarte recent şi deci străin contextului istoric al Bibliei. În Biblie, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament găsim referinţe la homosexualitate. Asta înseamnă că autorii cărţilor Scripturii ştiau că homosexualitatea era o realitate a lumii în care trăiau, dar niciodată ea nu a fost văzută în mediul iudaic, din care a ieşit şi creştinismul, ca ceva acceptabil şi/sau firesc.

Noul Testament vorbeşte, într-adevăr, despre dragoste. Dar atunci când cei care îndreptăţesc homosexualitatea aduc ca argument dragostea lui Dumnezeu faţă de toţi, ei uită că Dumnezeu le-a cerut şi celor din Vechiul Legământ şi celor din Noul Legământ să se sfinţească, adică să se osebească de cei păcătoşi şi de ceea ce practică aceştia. Mai ales că Hristos, ca Arhiereu, s-a adus pe Sine jertfă o dată pentru totdeauna. Iar a te osebi e, în orice caz, o schimbare. O schimbare radicală.

Autor, Sebastian Bulgac.

Reclame

Fenomenul Maxim Melinte

iunie 22, 2018

Maxim Melinte- GENDERDOC-MFenomenul Maxim Melinte este foarte asemănător cu cel a lui Inochentie de la Balta (1875—1919). Inochentismul a fost mișcarea care s-a format în urma unei stări de criză majoră care mocnea în societatea basarabeană și în general în întreg Imperiul Rus de la începutul sec. XX. Setea pentru inovație, mai curând pentru depășirea stagnării, pentru slujirea în limba maternă, a determinat mii de moldoveni să-l urmeze pe Inochentie la Marea Albă, mulți nesupraviețuind până a ajunge acolo. La mijloc nu mai era vorba de religie (de la latinescul re-ligio – a lega, a reconecta, a reface legătura cu Dumnezeu), ci de formarea unei secte tip moon’iste în ziua de azi, în jurul unui personaj mediocru, dar foarte harismatic, care însă se considera pe sine „întrupare a Duhul Sfânt”, iar adepții îl percepeau ca pe un „Înaintemergător al Domnului”. Și cei care doreau să ia măsuri asupra acestui fenomen – imediat etichetați ca asupritori a moldovenismului.

Pr. Maxim sigur nu este adeptul inochentismului și nu are nici o legătură cu el, dar este exponentul stării de criză acute, care trezește admirația din partea oricui care este împotriva unui sistem politic aflat într-o criză majoră fără precedent în istoria acestui stat tânăr și biserica, ca structură, e percepută de mase drept aliată, mai ales într-o societate în care ea mai are un cuvânt greu de zis.

Face o activitate socială și misionară în penitenciare demnă de admirat – mai puțin în spiritul evanghelic „Tu însă, când faci milostenie, să nu ştie stânga ta ce face dreapta ta” (Mt. 6-3). Este foarte deschis, sociabil, modern și toate acestea pe un fundal în care biserica e privită de societatea secularizată ca o structură incapabilă să se alinieze la standartele moderne, îmbătrânită și obsedată de proiectele ei grandomane.

Fenomenul Maxim Melinte, în egală măsură aș îndrăzni să zic Ioan Ciuntu (deja răsuflat), se naște într-o societate lipsită cu desăvârșire de cultură teologică, dar în același timp foarte religioasă. Asta se vede începând cu reportajele canalelor TV (indiferent de culoare) care abordează subiecte ce au legătură cu viața Bisericii. Când eram adolescent puteam găsi cărți cu tematică religioasă doar într-o singură bibliotecă deschisă pe lângă o biserică din Chișinău în sectorul Botanica, și asta într-o capitală cu două mitropolii  Și în același oraș sur sticlat „cu piatră albă” am aflat persoane cu atâta cultură teologică și de o rafinitate rar întâlnită. Cred că și școala pariziană duce lipsă de ei.

Nimeni nu vrea ca biserica să facă politică, nici formatorii de opinii, presa să nu preseze biserica în deciziile ei interne, cu atât mai mult că Maxim Melinte este oprit – nu caterisit și iertare să-mi fie, toți avem drept la opinie, dar nu avem dreptul moral să fim judecători în viața Bisericii, ci rugători.

D. Mircea Rusnac


„Lelița Franța Revine”

iunie 5, 2018

Lelita Franta joaca sarba moldoveneasc@Acum un an am organizat primul festival de muzică clasică basarabeană în mediul rural din R. Moldova cu participarea unui grup de muzicieni din Franța. Atunci am reușit să parcurgem 6 localități din centrul și nordul țării + un concert în curtea Bisericii Sf. Dumitru din Chișinău în care am vrut să atragem atenția asupra Centrului Social aflat în construcție și a copiilor cu dizabilități.

Experiența de 10 zile prin care am trecut atunci ne-a marcat pe toți. Realmente am nimerit în unul din filmele lui Cobileanschi. Ai impresia că-ți cunoști bine țara, dar descoperi o realitate pe care nu o bănuiai. Pe de o parte un spirit de sacrificiu incredibil de a fi solidar cu idea de a culturaliza mediul rural, ești primit ca un membru de familie, iar în paralel, în aceeași microlume – o indiferența greu de descris, până la faptul că într-un sat primarul nu a venit la concert pentru că a ales să culeagă mere și noi am parcurs 2500 km să vedem o sală semipustie, dar și aici am găsit oameni care s-au transfigurat la față când ne-au auzit. Am rămas surprins să mă confrunt cu realitatea că majoritatea nu știau de faptul că avem un patrimoniu de muzică clasică și nu cunoșteau nici un compozitor basarabean.

Puține lucruri a reținut filmul nostru, dar totuși el zice ceva. Venim cu making of’ul acum pentru a vă incita să vedeți filmul ce va apare în curând. Așadar, ne revedem

12 iulie – Rădeni (Călărași)
13 iulie – Chișinău
14 iulie – Castel Mimi (Bulboaca, Anenii Noi)
15 iulie – Mirești (Hîncești)
16 iulie – Brăviceni (Orhei)
17 iulie – Hrușova (Criuleni)

 

#ARC_musical_historique#ARC_muzical_istoric#Lelita_Franta_Joaca_Sarba_Moldoveneasca#Demoiselle_France_Danse_la_Sarba_Moldave
#facem#moldova#diaspora,

Parteneri ai proiectului: #Association_pour_l_intégration_des_migrants#Associatia_Familii_Migrante
Ediția 2018 a proiectului Lelița Franța Joacă Sârba Moldovenească este realizată în cadrul programului guvernamental de granturi #DiasporaEngagementHub, implementat de către Cancelaria de Stat prin intermediul Biroului relații cu diaspora (#BRD) și finanțat de către Agenția Elvețiană pentru Dezvoltare și Cooperare (#SDC)”.

 

D. Mircea Rusnac

 


Communiqué de presse

februarie 6, 2018

 

 

Programme international

Afis ARC muzical-istoric (15.02.'18)de sauvegarde du

patrimoine musical

de Moldavie

ARC musical-historique

IIe

édition

 

Le jeudi 15 et le dimanche 18 février, à Chişinau, République de Moldova

A 18h00 dans la « Sala cu orgă », la grande salle de concert de la capitale moldave

 

Un patrimoine musical en danger ressuscité par des interprètes français et européens

 

Une minuscule association fondée par une pianiste fervente et engagée entraîne des musiciens français et européens dans l’aventure de la sauvegarde du patrimoine musical de son pays.

Ecaterina Baranov, jeune pianiste moldave, œuvre à la préservation, à la redécouverte et à la diffusion de la musique classique de la République de Moldova. Un important patrimoine en grand danger après des décennies de bouleversements politiques a besoin d’être sauvegardé.

Le programme de ce double événement est rendu possible par des musiciens français et européens qui se rendent bénévolement dans la capitale moldave pour jouer des œuvres de compositeurs à redécouvrir.

 

PROGRAMME :

Le 15 février à 18h00

Concertos pour piano et orchestre

MAX FISMAN

ARCADI LUXEMBURG

DAVID FEDOV

Direction : Nicolas KRÜGER (France)

Solistes : Rita NAMORADO (Portugal),

Elise BACHOUR (France),

Ecaterina BARANOV (Moldova)

Et l’Orchestre national de chambre de Chişinau.

 

Un film documentaire sera diffusé en fond. Il retrace la tournée rurale du projet  «Mademoiselle France danse la Sârba Moldave» : en août 2017, un groupe de musiciens français a joué dans sept villages de Moldova les premiers concerts de musique classique de leur modeste histoire. Les instruments étaient anciens, des rescapés de Communiqué de presse Programme international de sauvegarde du patrimoine musical de Moldavie IIe édition 5 février 2018 l’époque soviétique, et le cadre champêtre, entre grands-mères et volailles. Tourné avec le soutien de l’Ambassade de France en Moldova.

Le 18 février à 18h00

Concerto pour violon et orchestre de Solomon LOBEL – au violon, Ammi FLAMMER (France)

Concerto pour violoncelle et orchestre d’Arcadi LUXEMBURG – au violoncelle Hélène DAUTRY (France)

Concerto pour piano et orchestre de Solomon LOBEL – au piano Ionel STREBA (France)

Direction : Nicolas Krüger (France)

Alexey Vasilenko (Russie)

Et l’Orchestre national de chambre de Chişinau.

L’initiatrice du projet : Ecaterina Baranov vit en France depuis 10 ans, elle est diplômée de l’École Normale Alfred Cortot. Plus d’informations : www.ecaterinabaranov.com

Le drame : Dans la tourmente de l’histoire et des frictions géopolitiques, des manuscrits et des partitions conservés initialement dans les bibliothèques et les archives nationales de Moldova sont perdus ou endommagés. De nombreuses œuvres n’existent plus que mentionnées dans les textes écrits par des chercheurs et des théoriciens. Rien n’est republié ; les archives audio sont fortement démagnétisées, devenant pratiquement inaudibles ; l’intérêt des interprètes pour cette période artistique est trop faible; il n’y a aucun accès virtuel à l’information.

Les initiatives orchestrées par Ecaterina Baranov constituent l’occasion exceptionnelle d’entendre une musique écrite par des auteurs de ce petit pays de l’Est de l’Europe et qui fait partie du patrimoine musical mondial. Le projet indépendant « ARC musical-historique » ne bénéficie d’aucun financement et survit grâce à l’enthousiasme des participants.

Ils ont participé et ils soutiennent: Céline Rooy (hautbois), Nicolas Bachour (violon), MarieDominique Pongy (clarinette), Agnès Ben Soussan (alto), Anastassia Marounina (violoncelle), Nana Chickashua (piano) et d’autres musiciens qui vivent en France : Eleni Kappa (flûte, Chypre), Rita Namorado (piano, Portugal), Tchié Gorny-Machida (piano, Japon), Irina Nesterova (piano, Russie), Asami Watanabe (piano, Japon), Ruxandra Cioranu (soprano, Roumanie), Philippa Neuteboom (piano, Pays-Bas), Nana Chickashua.

 

Achat des places : https://iticket.md/event/arc-muzical-istoric

et ici https://iticket.md/event/arc-muzical-istoric-ii-editie

Contact : Ecaterina Baranov – http://www.ecaterinabaranov.com

https://www.facebook.com/brises.musicales

https://twitter.com/ArcMusical

Pour donner vie à cette belle action, nous avons besoin d’une somme de 2 500 Euros.

«ARC musical-historique » vous prie de soutenir ce projet, par vos dons: https://www.paypal.com/pools/c/80jS1VWV1k

arcmuzical-istoric_afis 2


Ce ar fi dacă am numi Aeroportul din Chișinău „Șt. Neaga” sau „D. Gherşfeld” ?

februarie 3, 2018

Afis ARC muzical-istoric (15.02.'18)Trebuie să recunosc că demult nu am scris.

Suntem în preajma unui eveniment istoric la Chișinău, care, din păcate,este aproape necunoscut. Festivalul de muzică clasică basarabeană ARC muzical-istoric, ediția a 2-a (Sala cu Orgă din Chișinău, 15&18 februarie 2018), cu participarea muzicienilor de talie mondială precum Ami Flammer, Hélène Dautry, Ionel Streba, Elise Bachour, Rita Namorado, dirijorul Nicolas Krüger și creatorul proiectului, pianista și soția mea Ecaterina Baranov, vor evolua în bază de voluntariat, relevând tradiția și cultura populară într-un aspect academic: durerea cântului doinit, frumusețea horei, nebunia oleandrei în formă de muzică clasică simfonică.

Prima ediție a avut loc în toamna anului 2016. La acel eveniment a fost prezent și marele compozitor basarabean Arcadi Luxemburg, sosit din SUA la acel eveniment, deşi era la o vârstă venerabilă. La câteva luni după aceasta s-a stins din viață. Nimeni, din păcate, nu a scris despre decesul lui. Or, el merita ca cel puțin o instituție de învățământ muzical la baştina lui să-i poarte numele.

Compozitorii noștri într-adevăr au fost daţi uitării, și nu doar pentru că practic creaţiile lor nu mai sunt interpretate. Nici măcar lucrările lor nu s-au păstrat integral, deși ele nu au mai mult de 90 de ani.

Nu poți fi judecat că știi prost cultura altor state, dar dacă nu-ți cunoști bine istoria și patrimoniul țării tale, nu ai nici o justificare. Ce ar fi dacă am numi Aeroportul Internațional din Chișinău „Ștefan Neaga” sau „David Gherşfeld”, precum ungurii au denumit aeroportul din Budapesta „Ferenc Liszt’’? Sau nici măcar nu avem acest drept pentru că nu ne mai aparține aeroportul?

Moldova e o pepinieră de talente de orice gen. (Până şi la furtul miliardului ne-a dus capul.) Din păcate, cea mai mare parte o concetăţenilor noştri care îşi trăiesc traiul în Moldova privesc viața cu indiferență sau strict dintr-un interes personal de supraviețuire. Obiectivul vieții devine supraviețuirea fizică. Asta se manifestă practic în tot – în arhitectura, în cea mai marte parte, anostă, de la un capăt în altul al ţării, până și cea a bisericilor (de toate confesiunile), în emisiunile și filmele difuzate la televizor, în muzica lipsită de muzicalitate, în munca făcută a lehamite şi de mântuială. Citește restul acestei intrări »


Rugăciunea Tatăl Nostru expusă de G.W.F Hegel

noiembrie 22, 2015

rugaciune[1]„Atunci când vă rugați, vedeți să nu se petreacă câtuși de puțin în maniera ipocriților, care în biserici stau în genunchi, iar pe stradă își împreună mâinile, ori își supără vecinul cu cântecele lor; și aceasta pentru a fi văzuți de oameni; evident, ruga lor este cu totul nerodnică. Ruga voastră însă, fie ea sub cerul liber sau în camera voastră, să fie o înălțare a cugetului [Gemüt] vostru deasupra scopurilor mărunte, pe care și le propun adesea oamenii, precum și deasupra poftelor ce îi mână încolo și încoace; ea trebuie să se împlinească prin gândul la Cel Sfânt, gând care să vă amintească de legea gravată în inima voastră și să vă umple de considerație pentru ea, cea care rămâne inviolabilă în fața oricărei vrăji a poftelor. Nu puneți esența rugăciunii într-un mare număr de cuvinte, asemenea celor superstițioși, care își închipuie că dobândesc astfel favoarea lui Dumnezeu sau că ar putea avea vreo putere asupra Lui și a planului înțelepciunii Sale eterne. Să nu vă asemănați lor în aceasta! Tatăl vostru știe de ce aveți trebuință chiar mai înainte ca să cereți voi de la El: astfel, nevoi ale naturii, dorințe pornite din pofte, nu pot să constituie un obiect al rugăciunii voastre; căci cum ați putea ști voi dacă satisfacerea acestora este scop al planului moral al Prea-Sfântului? Spiritul rugăciunii voastre să fie astfel încât, însuflețiți de gândul vostru către Divinitate, el să vă facă să luați în fața acesteia hotărârea fermă de a vă consacra întreaga comportare în viață numai virtuții.

Acest spirit al rugăciunii s-ar putea exprima cumva în cuvinte astfel: Părinte al oamenilor, Cel căruia toate cerurile îi sunt supuse, Tu, Cel Unic, fii imaginea [idealul] ce plutește în fața ochilor noștri și de care noi să ne dăm silința să ne apropiem; fie ca într-o zi să vină împărăția Ta, în care toate ființele raționale să facă din lege singura regulă a acțiunilor lor. Acestei idei îi vor fi subordonate, puțin câte puțin, toate înclinațiile, chiar și strigătele naturii! Având sentimentul imperfecțiunii noastre, în raport cu sfânta Ta voință, cum am putea noi oare să ne arogăm rolul de judecători severi sau chiar vindicativi ai fraților noștri? Mai bine să lucrăm doar asupra noastră înșine astfel încât să ne facem inima mai bună, să înnobilăm mobilurile acțiunilor noastre și să purificăm din ce în ce mai mult sentimentele noastre de orice rău, pentru a deveni mai asemănători Ție, a cărui sfințenie și mântuire sunt infinite.”

[1] Fragment din cartea Viața lui Iisus de G.W.F Hegel, Ed. Paideia, 1994, pag. 34-36.


Biserica şi Bisericile (Mitropolitul Ilarion Alfeyev)[1]

octombrie 28, 2015

bisericaSimbolul de credinţă niceo-constantinopolitan vorbeşte despre o singură Biserică, o Biserică una. Or, în lume, există o mulţime de confesiuni creştine care se numesc Biserici. De cele mai multe ori, aceste confesiuni nu au nici o legătură între ele, iar uneori, chiar se duşmănesc unele pe altele. Este astfel distrusă unitatea Bisericii ? Iar Biserica, care era odinioară doar una, nu s-a fărâmiţat ea în diverse denumiri care au făcut-o să-şi piardă unitatea ?

Înainte de toate, trebuie să spunem că în lumina ecleziologiei ortodoxe, Biserica este, prin natura sa, de nedespărţit şi aşa va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Rupturile şi schismele, care au fost consecinţe ale ereziilor, nu înseamnă că Biserica a fost fragmentată, ci că ereticii s-au despărţit de organismul unic al Bisericii, pierzând astfel orice legătură cu ea. Cum am văzut asta mai sus, o erezie se caracterizează prin faptul că se opune în mod conştient învăţăturii comun acceptate a Bisericii.

Teoria numită a „ramurilor”, potrivit căreia toate denumirile creştine existente reprezintă ramuri ale unui singur arbore, este străină de Ortodoxie. Unitatea Bisericii este condiţionată de unitatea Euharistică; nu poate exista în absenţa comuniunii euharistice. „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, uneşte-ne unii cu alţii, întru împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt”, se roagă preotul în timpul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare.

Calitatea de membru al Bisericii se exprimă nu numai prin unitatea de credinţă din plan dogmatic, ci şi în unitatea Euharistiei. Este ceea ce precizează arhiepiscopul Ilarion Troiţki:

„Calitatea de membru al Bisericii este condiţionată de unirea cu ea. Nici nu s-ar putea altfel, fiindcă Biserica nu este o şcoală filozofică. Ea este omenirea cea nouă, organismul cel binecuvântat şi nou al iubirii. Hristos Însuşi a comparat unitatea ucenicilor Săi cu unitatea trunchiului şi a ramurilor lui. Doi copaci separaţi, despărţiţi unul de altul (…) nu pot fi în legătură organică unul cu celălalt. Duhul Sfânt este pentru Biserică ceea ce sufletul este pentru trup […]. Sufletul nu însufleţeşte mădularul tăiat al unui trup, după cum seva dătătoare de viaţă nu se scurge în ramurile tăiate (…). Ramura tăiată se usucă.”[2]

Grupurile de creştini care au ales o erezie contrară mărturisirii credinţei comune a Bisericii reprezintă astfel de ramuri tăiate.

Să însemne aceasta în mod obligatoriu că ortodocşii ar trebui să considere toate confesiunile creştine neortodoxe ca fiind eretice sau ramuri tăiate din trunchi? Pentru unii teologi, chiar aşa stau lucrurile. Exclusivismul lor este împărtăşit de câteva Biserici care, fiind despărţite de Bisericile Ortodoxe canonice, se consideră singurele moştenitoare autentice ale Ortodoxie. Pentru numeroşi teologi care aparţin acestor grupări, toate confesiunile occidentale, care s-au despărţit de Biserică, sunt lipsite de mântuire. Unii dintre ei merg încă şi mai departe, declarând că nu numai confesiunile neortodoxe, dar şi majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale s-au rupt de unitatea Trupului:

„Hristos nu a creat această proliferare şi varietate de Biserici care există astăzi în lume […] Hristos a întemeiat o singură Biserică, Biserica Ortodoxă […]. Toţi cei care pretind că alcătuiesc «Biserica Ortodoxă» sunt departe de a reprezenta în mod real Biserica ortodoxă şi nu sunt altceva decât o imitaţie iscusită, o poleială făcută să inducă în eroare oameni creduli sau prea încrezători, incapabili să discearnă maşinaţii perverse […]. Nu asistăm noi oare în prezent la o apostazie a lui Hristos, din ce în ce mai mare ? Şi aceasta  se întâmplă nu numai printre heterodocşi, ci şi în interiorul Ortodoxiei însăşi, redusă la o simplă impostură.”[3]

Acest tip de ecleziologie i-a făcut pe cei care o împărtăşesc să provoace o schismă în cadrul Bisericii Ortodoxe. Ei au pierdut comuniunea cu Bisericile-mamă şi au dat naştere la noi grupuri ecleziastice care-şi au propria ierarhie. Pasajul citat dovedeşte o psihologie aproape sectară caracteriză de ura împotriva celorlalte Biserici creştine, întreţinută de sentimentul unei dreptăţi exclusive şi al infailibilităţii sale. Nu este surprinzător că acelaşi autor afirmă, în continuare: „Să ne acuze de tot ce vor dori, chiar de sectarism şi de schismă, nu ne deranjează cu nimic […]. Toate aceste pseudo-Biserici şi unitatea ecumenică sunt o amăgire inventată de oameni care L-au apostaziat pe Hristos şi care nu sunt, în ochii noştri, decât nişte oameni de nimic”.

Puncte de vedere extremiste pot fi întâlnite şi la unii teologi din cadrul Bisericilor Ortodoxe locale, chiar dacă poziţia oficială a acestor Biserici este, în general, mult mai deschisă faţă de celelalte confesiuni creştine. La ora actuală, majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale participă, în diverse moduri, la mişcarea pentru unitatea creştină (mişcarea ecumenică) şi întreţin legături cu creştinii de alte confesiuni, mai ales cu cele care au o ecleziologie identică sau apropiată de cea ortodoxă, precum Biserica Catolică şi Bisericile Orientale (precalcedoniene). Mari teologi ortodocşi ai acestui veac (precum părinţii Serghei Bulgakov, G. Florovsky, Alexandre Schmemann, John Meyendorff, Mitropolitul Antonie de Suroj, Episcopul Kallistos de Diokleia şi mulţi alţii) au fost capabili să demareze participarea Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenică pornind de la o poziţie teologică fermă.  Nu menţionăm decât un simplu citat al Mitropolitului Antonie care, respingând părerea potrivit căreia în afara Bisericii Ortodoxe nu poate exista nici har divin, nici Taine, nici preoţie, scrie următoarele:

„Cred că istoria Bisericii şi teologia ei sunt incompatibile cu această concluzie simplistă şi comodă, căci ea înlătură toate ezitările, toate problemele cărora trebuie să li se aducă o rezolvare demnă de Dumnezeu […]. Ce trebuie să facem cu cei care au împărtăşit o credinţă greşită sau au acceptat o falsă teologie, dar care au trăit şi au murit pentru Hristos ? Şi ce să mai spunem despre mărturisitorii Domnului, mucenici, acei catolici, protestanţi sau de altă confesiune care au trăit doar pentru a transmite credinţa lor în Mântuitorul şi celor care o ignorau, care au dus o viaţă plină de fapte duhovniceşti şi au primit mucenicia ? Nu vor fi ei recunoscuţi decât de Hristos în veşnicie şi respinşi de urmaşii Lui pe pământ ?”[4] Citește restul acestei intrări »