Taina Împărtăşirii[1] (Pr. Alexander Schmemann[2])

Decembrie 26, 2008

Pr. Alexander Schmemann

De-a lungul veacurilor, dezvoltarea Liturghiei a suferit multe schimbări. Dar nu a existat o schimbare mai adâncă şi mai însemnată decât aceea care marchează până astăzi ultima parte a Sfintei lucrări euharistice, şi anume împărtăşirea cu Sfintele Daruri ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Întrucât partea aceasta culminează şi împlineşte întra-adevăr Taina cea mai sfântă a Euharistiei – şi prin aceasta întreaga Liturghie – ne vom opri asupra ei, mai bine zis ne vom opri asupra modificărilor care au survenit şi au determinat-o.

La început, împărtăşirea tuturor credincioşilor la Liturghie era concepută de Biserică drept scopul vădit al Euharistiei şi înfăptuirea cuvintelor Mântuitorului: “Să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea, în Împărăţia Mea” (Lc. XXII, 30). De aceea, “prin forma ei”, Euharistia era Cina, era împlinirea ei prin împărtăşirea obştească. Toate acestea sunt vădite şi în perspectiva ortodoxă, aşa încât nu e nevoie de argumente.

Explicarea este cerută de îndepărtarea treptată – de-a lungul istoriei – a unui număr tot mai mare de membri ai Biserici de la înţelegerea aceasta a Euharistiei, reducând-o la o înţelegere individuală. Credinciosul contemporan şi omul bisericesc nu simte nevoia de a se împărtăşi la fiecare Liturghie. El cunoaşte din catehism, “că Biserica, cu vocea ei de mamă, îi îndeamnă pe râvnitorii de evlavie să se mărturisească înaintea preotului duhovnic şi să se împărtăşească de patru ori pe an sau în fiecare lună, iar pe toţi, în mod obligatoriu, o dată pe an”[3]. Acela care doreşte să se împărtăşească e obligat a primi taina mărturisirii şi, în sfârşit, trebuie să subliniem că, dacă un mirean doreşte să se împărtăşească “peste norma obişnuită”, dorinţa lui neavând nici o bază în învăţătura bisericească a Tainei, este considerat de obicei ca unul care caută “a se împărtăşi des”, şi nu ca unul care împlineşte chemarea creştină, ca mădular al Biserici, ca mădular în trupul lui Hristos. Această concepţie a intrat şi s-a întărit atât de puternic în viaţa bisericească, încât în Catehism aflăm întrebări ca de exemplu: “Ce participare pot avea, în Liturghia Dumnezeiască, aceia care o ascultă doar, fără a primi Sfânta Împărtăşanie ?”. Răspunsul la această întrebare: “Ei pot şi trebuie să participe cu rugăciunea, cu credinţa şi cu aducerea-aminte neîncetată a Domnului nostru Iisus Hristos, care a poruncit ca aceasta să faceţi întru pomenirea Lui”. (Observăm însă că împărtăşirea cu Sfintele Daruri a poruncit-o Hristos tocmai prin cuvintele: “Luaţi, mâncaţi…Beţi dintru acesta toţi…”) Menţionăm, de asemenea, că întrebările cu privire la cei ce nu se împărtăşesc şi răspunsurile date se referă la majoritatea credincioşilor şi nu numai la cazurile excepţionale. Vai, excepţia de la această învăţătură o alcătuiesc tocmai cei care se împărtăşesc…

Ce s-a întâmplat ? Cum şi de ce se menţine de veacuri această metamorfoză în înţelegerea Euharistiei – nu numai de către poporul bisericesc, dar şi de episcopi, de cler şi, în sfârşit, de teologi – care reduc Euharistia la “una dintre taine”, la unul dintre “mijloacele de sfinţenie”. Oricât de straniu ar părea, noi nu aflăm răspuns la aceste întrebări în teologia noastră oficială, academică. Şi totuşi, după cum am arătat mai sus, aici nu e vorba despre o evoluţie a disciplinei bisericeşti, o diminuare a evlaviei, o influenţă apuseană etc., aici este vorba de o cotitură spirituală în conştiinţa şi înţelegerea Bisericii înseşi, în întregul ei. Aici este vorba, cu alte cuvinte, de criza ecclesiologică asupra căreia vom concentra atenţia noastră.

Explicaţia cea mai obişnuită şi cea mai răspândită privitoare la neparticiparea la împărtăşire are la bază pretextul nedemnităţii mulţimii covârşitoare a mirenilor de a se apropia deseori de Potir şi, ca urmare, parcă necesitatea anumitor cerinţe şi garanţii suplimentare. Mirenii trăiesc în lume şi sunt în contact permanent cu necurăţenia ei, cu nedreptatea, cu păcătoşenia, cu minciuna ei şi de aceea ar avea nevoie de o curăţire şi de o pregătire deosebită.

Eu numesc evlavioasă explicaţie, căci, într-adevăr, în expresiile şi explicaţiile ei cele mai bune porneşte din conştiinţa păcătoşeniei, din “cinstirea”sfinţeniei, din teama faţă de nevrednicia sa. Într-un fel sau altul, teama aceasta este proprie oricărei religii. În creştinismul medieval, întreaga viaţă era întrepătrunsă de această teamă – “am păcătuit, fărădelege am făcut, cu nedreptate sunt înaintea Ta”…Idealul moral al societăţii – care nu e totdeauna păstrat, dar care a avut o mare influenţă asupra societăţii creştine – devine asceticul, de multe ori chiar într-o formă exagerată; însă căderea clerului alb (a preoţimii, consemnată în canoanele ce alcătuiesc Soborul din Trulan (anul 691), a condus la ideea că viaţa Bisericii culminează şi rămâne pe seama monahismului. Noi nu avem posibilitatea să ne oprim aici la cauzele şi formele acestui proces multilateral. Pentru noi e important că el a dus treptat la clericalizarea Bisericii, la o tot mai mare îndepărtare a clerului de mireni. Astfel, s-a schimbat întreaga atmosferă a Bisericii. La sfârşitul secolului IV-lea, Sf. Ioan Gură de Aur a scris în tâlcuirea sa la a doua epistolă către Corinteni: “Dar sunt cazuri când preotul se deosebeşte de cel pe care-l conduce, ca de exemplu, când trebuie să se împărtăşească cu Sfintele Taine. În realitate, noi toţi suntem vrednici de Sfintele Taine. Tuturor li se oferă un Trup şi un Potir…şi noi toţi deopotrivă ne sărutăm unul cu altul…Acum nu este aşa”.

În cele din urmă însă, au învins sacralizarea şi clericalizarea. Aceasta se poate vedea şi în dezvoltarea şi în organizarea locaşului, care subliniază din ce în ce mai multe separarea mirenilor de cler. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur a scris: “Când a venit Hristos şi a suferit în afară de oraş, El a curăţit tot pământul, tot locul l-a făcut prielnic pentru rugăciune…Vreţi să ştiţi cum a devenit pământul templu şi cum a devenit orice loc prielnic pentru rugăciune ?” Tâlcuirea templului şi a Liturghiei în acest sens a dispărut însă foarte devreme din Biserică. Intrarea în altar, apropierea de sfinţenie a fost interzisă mirenilor, iar prezenţa lor la Euharistie a devenit pasivă. Euharistia se săvârşeşte în numele lor şi pentru ei, dar ei nu iau parte la săvârşirea ei. Dacă mai înainte Biserica, separându-se de “lumea aceasta”, îi cuprindea în ea pe mireni, acum ea îi exclude. Despre aceasta mărturiseşte chiar denumirea lor de mireni, iar nu de laici – mădularele poporului lui Dumnezeu, oamenii luaţi în grija lui Dumnezeu…

Sfântul  PotirÎn timpurile noastre – în lumina celor spuse mai sus, când împărtăşirea e înţeleasă ca act particular, personal – pregătirea pentru împărtăşanie a devenit tot o pregătire personală. În cărţile noastre de rugăciune se tipăresc rugăciuni dinaintea împărtăşaniei care nu intră în textul şi în ritualul Liturghiei, în afară de două care se citesc chiar înainte de împărtăşanie. În cartea de rugăciuni sunt incluse şi rugăciunile de mulţumire după împărtăşanie, care, de asemenea, sunt individuale şi necuprinse în Liturghie. Din aceasta se înţelege că nu toţi cei prezenţi la Liturghie se împărtăşesc, şi rugăciunile par a fi nominale. Alcătuirea, practica, timpul citirii lor se deosebesc, aşa cum se deosebesc şi prescripţiile cu privire la postire. Prin conţinutul lor, majoritatea acestor rugăciuni sunt frumoase, duhovniceşti şi foarte folositoare. Noi nu vorbim despre rugăciuni, ci despre locul lor în Liturghie, în Taină. Citește restul acestei intrări »


O replică la adresa stiliştilor (Arhim. Epifanie Theodoropulos)

Decembrie 22, 2008

Cu privire la Postul Sfinţilor Apostoli[1]

Ierarhi din Mitropolia Slatioara (de stil vechi)

Un tânăr teolog, luând ca prilej începutul postului Naşterii Domnului, ne-a întrebat despre scurtarea postului Sfinţilor Apostoli ce s-a făcut prin schimbarea Calendarului. În mod concret, întrebarea era: „Era îngăduită această scurtare, care s-a făcut prin îndreptarea Calendarului, a postului Sfinţilor Apostoli? Şi această scurtare, care ajunge uneori până la desfiinţarea Postului, nu constituie cumva un temei îndreptăţit pentru poziţia Vechilor Calendarişti?”

Este adevărat că introducerea Calendarului Iulian îndreptat (şi nu grigorian, precum afirmă unii neştiutori sau de rea credinţă) în Biserica noastră a scurtat cu treisprezece zile Postul Sfinţilor Apostoli, iar uneori, când Paştele cade târziu, îl desfiinţează cu desăvârşire. Totuşi, faptul acesta este departe de a îndreptăţi răscoala Vechilor Calendarişti împotriva Bisericii. Dacă ar fi voit să ţină Vechiul Calendar, păstrând totodată împărtăşirea canonică cu Biserica, nimeni n-ar fi avut ce să grăiască împotrivă. Aşa a făcut, dealtfel, Sfântul Munte. Cine l-a osândit? Scurtarea postului Sfinţilor Apostoli (care, este de însemnat, nu a fost legiuit de vreun Sinod Ecumenic, ci pur şi simplu consfinţit din vechime de practica Bisericii şi ca atare este fără îndoială vrednic de cinstire) nu a fost făcută de individul X sau Y, mirean sau cleric, ci s-a făcut în chip oficial de către Biserică prin primirea îndreptării Calendarului. Iar Bisericile care au rămas după Calendarul Vechi nu au curmat împărtăşirea cu Biserica Constantinopolului, în pofida schimbării, ci a continuat legăturile canonice cu ele. În lumina celor de mai sus, cine are dreptul să rupă legăturile canonice cu Biserica Greciei fără să devină SUPRA-Biserică? Dar cine se face SUPRA-Biserică se pune pur şi simplu în afara Bisericii, adică devine schismatic sau eretic.

Mă mir, mai ales, cum Vechii Calendarişti, cu felul de a gândi pe care îl au, nu…dau anatemei şi pe toţi Patriarhii, pe toţi Episcopii, pe toţi Clericii, pe toate Sinoadele, pe toate Bisericile, pe toţi Sfinţii, pe toţi credincioşii din secolul al şaptelea şi până acum. Vom fi întrebaţi: „De ce?” Foarte simplu: pentru că până atunci, adică până în veacul al şaptelea, postul Sfinţilor Apostoli nu ţinea cât ţine în ziua de astăzi, ci mult mai mult. Voi explica mai amănunţit: postul acesta ţinea la început o săptămână. „Fiindcă în săptămâna de după sfânta Cincizecime norodul, după ce a postit, a ieşit în cimitir să se roage”[2]. Şi „Apostoleştile Rânduieli”[3] hotărăsc (E, XX, 14): „Aşadar, după ce prăznuiţi Cincizecimea, să prăznuiţi o săptămâna şi după aceea să postiţi una (săptămână)” (V.E.P.E.S. 2, 93). Indiferent de momentul începerii postului (ce potrivit primului text se întâmplă chiar în săptămâna Cincizecimii, adică din ziua următoare acesteia, în timp ce potrivit celui de-al doilea se întâmplă cu o săptămâna mai târziu), este neîndoielnic că atunci durata postului de după Cincizecime era de o singură săptămâna. (Pe atunci praznicul Sfinţilor Apostoli nu fusese încă statornicit pe 29 iunie. Totuşi, postul acesta era legat de Sfinţii Apostoli, căci după Cincizecime au fost trimişi la propovăduire). În veacurile ce au urmat, postul acesta a devenit foarte îndelungat. Ţinea de la praznicul tuturor Sfinţilor şi se termina pe 14 august! El cuprindea adică şi toată luna iulie, ceea ce înseamnă că era cel mai lung post din an, întrecând cu mult însăşi Marea Patruzecime. În timp ce Marea Patruzecime, cu Săptămâna Mare cu tot, ajunge la 48 de zile, Postul Sfinţilor Apostoli ajunge în cazul celui târziu Paşti la 55 de zile, iar în cazul celui mai timpuriu la 88 de zile! În această privinţă avem mărturia cât se poate de limpede a Sfântului Atanasie Sinaitul, care a trăit în veacul al 7-lea: „Iar postul de după Cincizecime, acesta este cel grăit în Rânduielile Sfinţilor Apostoli. În acestea se poate spune că «după Cincizecime să prăznuiţi o săptămână şi după aceea să postiţi»…deci, postul acesta se postea (n.a – în timpul dinaintea Sf. Atanasie) până la Adormirea Născătoare de Dumnezeu, însă a fost tăiat de Sfinţii Părinţi pentru iconomie, pe de o parte fiindcă nimerea peste posturile păgâneşti,…iar pe de alta, după cum mi se pare mie, şi pentru puţinătatea de suflet şi lipsa de osârdie a oamenilor – şi s-a rânduit tipic să se postească până la praznicul Sfinţilor Apostoli, iar după aceea să se dezlege; iar de la începutul lui august să se postească până la Adormirea Născătoarei de Dumnezeu, şi iarăşi să se dezlege…” Deci toată luna iulie a fost scoasă din post![4]

Aşadar, ce hotărăsc dragii noştri Vechi calendarişti, care nu suferă nici o schimbare în vechile datini şi predanii? Dacă sunt consecvenţi cu ei înşişi, trebuie mai întâi să readucă postul acesta la situaţia pe care o avea înainte de veacul al 7-lea şi până astăzi, fiindcă au cutezat să scurteze un post predanisit din vechime. Nu-l vor excepta de la afurisire, se înţelege, nici pe Sfântul Atanasie, care vorbeşte cu încuviinţare şi nu cu dezgust de cei care au cutezat… necuvioasa faptă a scurtării şi pe care, pe deasupra, îi mai numeşti ­– auzi! auzi! – şi „Sfinţi Părinţi”! de-ar fi vreodată cu putinţă ca nişte „Sfinţi Părinţi” să taie dintr-un post!…Stai aşa! între cei afurisiţi va fi şi Sf. Teodor Studitul, care:

a) nu a desfiinţat scurtarea, făcută înainte de vremea sa, a postului cu pricina, şi

b) mai mult, a rânduit ca în praznicile şi în sâmbetele şi în duminicile din acest post, ca şi în cele din postul Naşterii lui Hristos, în afara dezlegării la peşte să se facă şi dezlegare la brânză şi ouă!…Iată spusele lui: „Iar în Patruzecimea Sfinţilor Apostoli peşte şi brânză şi ouă nu mâncăm, fără numai în zilele întru care ceas nu cântăm…iar în cele nelucrătoare am zis să se mănânce brânză şi celelalte…Aceeaşi rânduială şi în Patruzecimea Sfântului Apostol Filip…” (P.G. Migne, 99, 1713-1716)[5]. Deci, nu este şi acest vrednic de afurisanie? Cu atât mai mult este vrednic de afurisanie Teodor Valsamon, Patriarhul Antiohiei (veacul al 12-lea), care nu numai că primeşte mai vechea scurtare a postului, ci mărturiseşte că în epoca sa ea luase o asemenea întindere încât lăsase neatinse doar şapte zile, cel puţin pentru mireni. „…Iar noi, cercetând cele privitoare la acest lucru, dăm răspuns că neapărat merg postiri înaintea acestor patru praznice, adică înaintea praznicului Sfinţilor Apostoli, al naşterii lui Hristos, al Schimbării la faţă a lui Hristos, Dumnezeul nostru, şi înaintea Adormirii Prea Sfintei Născătoare de Dumnezeu, însă de şapte zile. Că un singur post ţine patruzeci de zile, şi anume cel al Sfintelor Paşti. Iar dacă cineva, fie de voie, fie pus de tipicul ctitoricesc va mânca, nu va fi ruşinat”[6] Citește restul acestei intrări »


Masturbarea, o interpretare ortodoxă (Pr.Prof.John Breck)

Decembrie 19, 2008

Pr. John BreckStrâns legată de problema pornografiei este practica masturbării. În ultimii ani, părerile s-au împărţit referitor la această problemă, trecând de la o extremă la alta. De la teama fără temei că masturbarea provoacă boli mintale şi deformări fizice, s-a ajuns ca mulţi medici, şi chiar clerici, să o prezinte ca pe o activitate fără urmări negative ce trebuie încurajată ca mijloc de a rezolva tensiunile sexuale în cadrul căsătoriei sau în afara ei.

În copilăriei, anumite forme de „exploatare a sinelui” sunt perfect normale. Pe măsură ce copilul creşte şi se apropie de pubertate, schimbările sexuale creează nevoi ce fac parte din creşterea biologică normală. Unele explorări şi stimulări de acest fel sunt inevitabile la această vârstă şi chiar inofensive. Primejdia apare în momentul în care un astfel de comportament este dublat de sentimente puternice de vină sau ruşine, care sunt de regulă consecinţa dezaprobării exprimate de părinţii sau de alte persoane importante pentru copil. Este esenţial, prin urmare, ca atitudinea faţă de copiii noştri să fie bazată atât pe Tradiţia Bisericii, cât şi pe realitatea biologică. Părinţii care au dificultăţi cu propria sexualitate sau practică masturbarea, şi o fac având sentimentul de jenă, vor transfera, probabil, aceste dificultăţi şi sentimente copiilor lor. Sexualitatea, ca şi cea mai mare parte a comportamentului uman, este puternic influenţată de pasiuni şi atitudini proprii „sistemului familial”. Când aceste atitudini sunt sănătoase şi realiste, iar pasiunile sunt înlocuite de o călăuzire înţelegătoare, există toate şansele ca un copil să-şi păstreze sănătatea sexuală şi să se aproprie de maturitatea sexuală.

Dacă nevoia care duce la masturbare este în esenţă una biologică şi este întărită de influenţe externe, de ce majoritatea moraliştilor ortodocşi, împreună cu episcopii şi cu preoţii noştri, afirmă că această practică este greşită şi nesănătoasă? Răspunsul este complex, dar el include aceeaşi factori pe care i-am menţionat în legătură cu relaţiile pre-maritale şi cu pornografia.

În primul rând, masturbarea este de obicei însoţită de imagini care sunt în esenţă pornografice. Fie că aceste imagini sunt interne (imaginaţia) sau externe, ele implică exploatarea şi devalorizarea altor persoane. Până la urmă, masturbarea este caricatura unei relaţii conjugale adecvate. Ea se concentrează exclusiv asupra propriei persoane şi a satisfacţiei personale. Elementele de bază ale dragostei şi angajamentului, caracteristice relaţiilor conjugale autentice lipsesc cu desăvârşire. Din acest motiv, bazându-se pe teologia Legii naturale, romano-catolicii consideră că masturbarea este contrară scopului „natural” pentru care Dumnezeu a creat sexualitatea la început. Îi lipseşte finalitatea, care este procrearea şi dăruirea de sine reciprocă, apoi încalcă porunca de a duce o viaţă castă. Pentru a-şi împlini scopul, sexualitatea trebuie să formeze comuniunea între persoane, unirea durabilă într-un „singur trup”.

Pe lângă aceste obligaţii, trebuie să adăugăm faptul că masturbarea creează foarte uşor dependenţă. Vor trebui găsite tot mai mari doxe de stimulente, indiferent de natura lor, pentru a produce acelaşi nivel de excitaţie. O dată devenit un viciu, comportamentul este greu de îndreptat. Dacă un penitent îşi mărturiseşte în mod repetat păcatul masturbării, preotul ar trebui să înţeleagă că se află în faţa unui caz de dependenţă. Simplul sfat de a-şi schimba atitudinea nu va da roade în majoritatea cazurilor. Soluţiile ar trebui să fie includerea persoanei în cadrul unor programe de terapie, precum rugăciunea şi perioade scurte de abstinenţă totală, pentru ca dependenţa să fie înfrânată. Citește restul acestei intrări »


Tainele (Serghei Bulgakov)

Decembrie 18, 2008

                          Tainele[1]  (Serghei Bulgakov)

      Viaţa de har se împlineşte în Biserică, pentru fiecare membru, prin căile Serghei Bulgakovsale proprii, misterioase şi insondabile. Cu toate acestea, plăcutu-ia Domnului să stabilească o formă determinată, accesibilă tuturor, a primirii harului Sfântului Duh în Sfintelor Taine. Tainele sunt acte sfinte, în care sub un simbol vizibil, se împărtăşeşte un dar determinat, invizibil, al Sfântului Duh. Ceea ce este esenţial tainei, uniunea lucrurilor vizibile cu lucruri invizibile, uniunea unei forme exterioare cu un conţinut interior. Natura Bisericii însăşi se oglindeşte în ea, a Bisericii care este vizibilul în invizibil. Instituţia divină a tainelor stabileşte în domeniul vieţii spirituale o ordine, o măsură şi o lege; ea pune limite extazului dezordonat, inform, fără frâu, care caracterizează sectele mistice; ea dă o bază divină, obiectivă, vieţii harului. În taine, Sfântul Duh se conferă, totdeauna şi întru-un chip stabil, după un procedeu normat de Biserică, dar el este primit de oameni în mod divers. Biserica are puterea să facă să se coboare Sfântul Duh în sfintele taine. Cincizecimea, care a avut loc odinioară pentru adunarea apostolilor, se împlineşte mereu în sânul Bisericii, în taine, graţie succesiunii apostolice sau ierarhiei. Pentru aceasta, puterea de a săvârşi tainele este legată în mod imediat de sacerdoţiu. Acolo unde nu este sacerdoţiu, nu sunt taine, (exceptând botezul). Aceasta nu înseamnă că, în aceste cazuri, Sfântul Duh este absent, căci calea tainelor nu este singură care dă Duh Sfânt.

Duhul suflă unde vrea şi darul său nu este restrâns la taine, chiar în Biserică. Dar venirea Sfântului Duh nu ţine de cunoştinţa omenească; nimeni nu ştie de unde vine el şi unde merge, în timp ce, în tainele Bisericii, se găseşte o cunoştinţă şi o formă determinată a venirii Sfântului Duh. Biserica are adevăratele taine, taine active; acesta este unul din semnele adevăratei Biserici.

Există o coincidenţă, cel puţin aparentă, între cele şapte taine ale catolicismului şi acelea ale Ortodoxiei: botezul, mirungerea, pocăinţa, euharistia, preoţia, cununia, maslul. Coincidenţa este perfectă? Această doctrină a celor „şapte taine” a primit de curând puterea unei tradiţii dogmatice în Biserică. Dar ea nu s-a format decât la începutul secolului XII, mai întâi în Occident şi apoi în Orient. Trebuie să ne reamintim că acest număr de şapte n-are caracter definitiv, căci numărul tainelor (sacramentalia) este mult mai considerabil. De exemplu, există multe sfinţiri (a unei biserici, a apei, mai ales în ziua Arătării Domnului, a pâinii, a fructelor, a oricărui obiect); funeraliile şi voturile monastice erau numite altădată taine. Toate aceste rituri, precum şi altele, ca sfinţirea crucilor şi a icoanelor, nu se deosebesc de „cele şapte taine” în ceea ce priveşte puterea lor activă; căci ele conferă harul Sfântului Duh tot atât de bine, atâta vreme cât se respectă anumite forme exterioare. „Cele şapte taine”nu sunt decât manifestările cele mai importante ale puterii sacramentale inerente Bisericii. În acelaşi timp, nimic nu se opune ca să se deosebească – chiar printre cele şapte taine – diferite trepte, în ce priveşte caracterul universal şi chiar în ce priveşte instituirea divină:  toate tainele sunt deopotrivă mistere care comunică darurile Sfântului Duh. Dar ortodocşii cu protestanţii, pot să pună deopotrivă botezul şi euharistia, ca instituite de Mântuitorul însuşi şi ca fiind indispensabile pentru toţi creştinii. Acestea sunt „tainele evanghelice”. Ele au existat în timpurile vieţii Bisericii. Celelalte taine sunt de asemenea întemeiate pe cuvintele Scripturii, şi în mod direct sau indirect, pe cuvintele Mântuitorului nostru, dar ele n-au fost stabilite de Biserică decât puţin câte puţin; unele dintre ele (de exemplu căsătoria, hirotonia, maslul) nu sunt administrate tuturor membrilor Bisericii. Totuşi o asemenea distincţie este mai degrabă de domeniul teologiei decât de al vieţii practice. În practică, sacerdoţiul serveşte de bază tuturor tainelor (exceptând botezul). Dar, sacerdoţiul nu s-a constituit decât în epoca subapostolică, când a trebuit ca cineva să înlocuiască pe apostolii care se mutau din această lume, şi ca ceva să înlocuiască creştinismul primar.

Ansamblu tainelor sfinţeşte viaţa omului şi viaţa neamului omenesc şi-şi asigură plenitudinea harului. O putere specială îi inerentă fiecărei taine. Citește restul acestei intrări »