Tainele (Serghei Bulgakov)

                          Tainele[1]  (Serghei Bulgakov)

      Viaţa de har se împlineşte în Biserică, pentru fiecare membru, prin căile Serghei Bulgakovsale proprii, misterioase şi insondabile. Cu toate acestea, plăcutu-ia Domnului să stabilească o formă determinată, accesibilă tuturor, a primirii harului Sfântului Duh în Sfintelor Taine. Tainele sunt acte sfinte, în care sub un simbol vizibil, se împărtăşeşte un dar determinat, invizibil, al Sfântului Duh. Ceea ce este esenţial tainei, uniunea lucrurilor vizibile cu lucruri invizibile, uniunea unei forme exterioare cu un conţinut interior. Natura Bisericii însăşi se oglindeşte în ea, a Bisericii care este vizibilul în invizibil. Instituţia divină a tainelor stabileşte în domeniul vieţii spirituale o ordine, o măsură şi o lege; ea pune limite extazului dezordonat, inform, fără frâu, care caracterizează sectele mistice; ea dă o bază divină, obiectivă, vieţii harului. În taine, Sfântul Duh se conferă, totdeauna şi întru-un chip stabil, după un procedeu normat de Biserică, dar el este primit de oameni în mod divers. Biserica are puterea să facă să se coboare Sfântul Duh în sfintele taine. Cincizecimea, care a avut loc odinioară pentru adunarea apostolilor, se împlineşte mereu în sânul Bisericii, în taine, graţie succesiunii apostolice sau ierarhiei. Pentru aceasta, puterea de a săvârşi tainele este legată în mod imediat de sacerdoţiu. Acolo unde nu este sacerdoţiu, nu sunt taine, (exceptând botezul). Aceasta nu înseamnă că, în aceste cazuri, Sfântul Duh este absent, căci calea tainelor nu este singură care dă Duh Sfânt.

Duhul suflă unde vrea şi darul său nu este restrâns la taine, chiar în Biserică. Dar venirea Sfântului Duh nu ţine de cunoştinţa omenească; nimeni nu ştie de unde vine el şi unde merge, în timp ce, în tainele Bisericii, se găseşte o cunoştinţă şi o formă determinată a venirii Sfântului Duh. Biserica are adevăratele taine, taine active; acesta este unul din semnele adevăratei Biserici.

Există o coincidenţă, cel puţin aparentă, între cele şapte taine ale catolicismului şi acelea ale Ortodoxiei: botezul, mirungerea, pocăinţa, euharistia, preoţia, cununia, maslul. Coincidenţa este perfectă? Această doctrină a celor „şapte taine” a primit de curând puterea unei tradiţii dogmatice în Biserică. Dar ea nu s-a format decât la începutul secolului XII, mai întâi în Occident şi apoi în Orient. Trebuie să ne reamintim că acest număr de şapte n-are caracter definitiv, căci numărul tainelor (sacramentalia) este mult mai considerabil. De exemplu, există multe sfinţiri (a unei biserici, a apei, mai ales în ziua Arătării Domnului, a pâinii, a fructelor, a oricărui obiect); funeraliile şi voturile monastice erau numite altădată taine. Toate aceste rituri, precum şi altele, ca sfinţirea crucilor şi a icoanelor, nu se deosebesc de „cele şapte taine” în ceea ce priveşte puterea lor activă; căci ele conferă harul Sfântului Duh tot atât de bine, atâta vreme cât se respectă anumite forme exterioare. „Cele şapte taine”nu sunt decât manifestările cele mai importante ale puterii sacramentale inerente Bisericii. În acelaşi timp, nimic nu se opune ca să se deosebească – chiar printre cele şapte taine – diferite trepte, în ce priveşte caracterul universal şi chiar în ce priveşte instituirea divină:  toate tainele sunt deopotrivă mistere care comunică darurile Sfântului Duh. Dar ortodocşii cu protestanţii, pot să pună deopotrivă botezul şi euharistia, ca instituite de Mântuitorul însuşi şi ca fiind indispensabile pentru toţi creştinii. Acestea sunt „tainele evanghelice”. Ele au existat în timpurile vieţii Bisericii. Celelalte taine sunt de asemenea întemeiate pe cuvintele Scripturii, şi în mod direct sau indirect, pe cuvintele Mântuitorului nostru, dar ele n-au fost stabilite de Biserică decât puţin câte puţin; unele dintre ele (de exemplu căsătoria, hirotonia, maslul) nu sunt administrate tuturor membrilor Bisericii. Totuşi o asemenea distincţie este mai degrabă de domeniul teologiei decât de al vieţii practice. În practică, sacerdoţiul serveşte de bază tuturor tainelor (exceptând botezul). Dar, sacerdoţiul nu s-a constituit decât în epoca subapostolică, când a trebuit ca cineva să înlocuiască pe apostolii care se mutau din această lume, şi ca ceva să înlocuiască creştinismul primar.

Ansamblu tainelor sfinţeşte viaţa omului şi viaţa neamului omenesc şi-şi asigură plenitudinea harului. O putere specială îi inerentă fiecărei taine.

I.                     Botezul este o naştere spirituală. Îmbrăcându-se în Hristos, omul natural moare, precum şi păcatul originar, care-i este înnăscut. Un om nou se naşte. Este câştigarea puterii mântuitoare a operei răscumpărătoare a lui Hristos. Botezul este singura taină, care, în absenţa unui preot, poate să fie administrată de un laic (bărbat sau femeie), în virtutea sacerdoţiului creştin universal. Dar el nu poate să fie administrat decât de un creştin şi prin puterea Bisericii, al cărui instrument este creştinul; un botez care ar fi administrat de un necreştin n-ar fi valabil (contrar concepţiei catolice romane), căci botezul este un act de har al Bisericii şi nu un act magic. Forma botezului este o întreită scufundare în numele Sfintei Treimi. Orice botez creştin conferit în numele Sfintei Treimi este valabil şi aceasta nu numai în limitele Ortodoxiei, ci şi în afară de ea; practica Bisericii vechi şi a Bisericii moderne dă cu suficienţă mărturii despre acest lucru. În regulă generală, acei care au fost botezaţi o dată nu sunt rebotezaţi (afară de vreo excepţie motivată special).

II.                  Taina Mirului este administrată în Biserica ortodoxă imediat după botez. Ea nu poate fi administrată de un laic, ci numai de un preot sau de un episcop, iar sfântul mir pentru această taină este sfinţit de o adunare de episcopi, aşa că este vorba de o taină episcopală, deşi ea este administrată în mod nemijlocit de preot. Această taină suplineşte puterea mâinilor de către apostoli; în Biserica primară, apostolii puneau mâinile peste toţi acei care erau botezaţi, conferindu-le nu o demnitate ierarhică, ci titlul sfânt de creştin (laic). Iată pentru ce acum acest rol îl îndeplineşte autoritatea episcopală. Această taină dă acces la viaţa de har în Biserică, prin mijlocirea participării la toate tainele. Creştinii, care vin la ortodoxie, după ce au fost membri ai confesiunilor lipsite de un sacerdoţiu recunoscut, sunt primiţi în Biserică prin ungerea cu sfântul mir. Numai după această ungere pot ei participa la celelalte taine. Mirungerea, care se îndeplineşte cu aceste cuvinte: „Pecetea darului Sfântului Duh”, corespunde unei Cincizecimi individuale în viaţa fiecărui creştin. Fiecare creştin primeşte darul Sfântului Duh, care-i este propriu; el primeşte din nou slava inerentă sufletului şi trupului primului Adam, slava pierdută prin păcat (Rom. 3, 23), precum şi germenele transfigurării şi al Învierii. 

III.                Pocăinţa, numită câteodată al doilea botez, este aplicată puterii de „a lega şi a dezlega” păcatele, dată de Hristos apostolilor şi urmaşilor lor. Deşi, la botez, dominarea păcatului originar este suprimată în om, puterea păcatului rămâne totuşi ancorată în fiinţa lui naturală, sub formă de înclinare la păcat, sub formă de pecabilitate generală. Pentru a se elibera de păcatele făcute după botez, se mărturisesc greşelile, unui săvârşitor autorizat, episcop sau preot; acesta dă atunci dezlegarea care conferă harul, şterge păcatele şi reîmpacă pe om cu Dumnezeu. 

IV.                Euharistia, sau Cina Domnului, este primirea pâinii cereşti prin împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos, după instituirea Mântuitorului însuşi. Această taină nu poate fi administrată decât de un preot sau de un episcop în mod legal. Biserica învaţă că pâinea şi vinul sunt schimbate în Trupul şi Sângele lui Hristos, ce s-au dat în Sfânta Cină. Dar Ortodoxia nu este de acord cu doctrina latină a transubstanţiunii, în care se distinge o substanţă ce se schimbă şi accidente, care nu se schimbă. Hristos, care se oferă în taina Cinei, este acolo prezent cu adevărat. Uzul „sfintelor daruri” este limitat, în Ortodoxie la împărtăşire. Ortodoxia nu practică, în afară de liturghie, cultul elementelor sfinte: expunerea ostiei, binecuvântarea dată de ea, adoraţia ostiilor rezervate, aşa cum face catolicismul. Sfinţirea sfintelor daruri se săvârşeşte în timpul întregii liturghii a cărei parte esenţială constă în cuvintele de instituire ale Mântuitorului, urmate de invocarea Sfântului Duh şi de binecuvântarea elementelor (epiclesis). Toţi credincioşii se împărtăşesc sub amândouă formele, adică nu numai clerul, ci şi laicii. Euharistia este ofranda unei jertfe fără de sânge; ea are puterea jertfei de pe Golgota, este o participare la aceasta. Ea este oferită „pentru toţi şi pentru toate”, pentru vii şi pentru morţi. 

V.                  Punerea mâinilor (hirotonia) este o taină prin care sunt conferite darurile ierarhice de către episcop, care pune mâinile peste capul subiectului. Poporul Bisericii consimte la această hirotonie; el participă la ea prin voinţă, cuvânt şi rugăciune. Harul transmis prin această taină este de neşters şi hirotonia nu se repetă (însă clericii nedemni pot fi revocaţi). Sunt trei trepte ierarhice: episcopatul, presbiterul, diaconatul (treptele inferioare, acelea de citeţ şi de subdiacon, sunt în afară de ierarhia instituită prin punerea mâinilor). 

VI.                Căsătoria este o sfinţire a uniunii naturale a bărbatului şi a femeii în vederea unei vieţi creştine comune şi a procreării. Căsătoria, care se împlineşte „în Hristos şi în Biserică”, pune baza unei mici biserici domestice, care este familia.

VII.             Ungerea bolnavilor (maslul) este taina însănătoşiri întregii naturi omeneşti, a sufletului şi a trupului. Libertatea din păcatele pentru care nu s-ar fi putut face penitenţă şi ajutorul în lupta împotriva păcătuirii se unesc, laolaltă, cu vindecarea trupească. Ungerea poate să săvârşească fie la întoarcerea la sănătate, fie creşterea puterii necesare unei morţi creştine. Rezultă că această taină are două feţe: una îndreptată înspre vindecare, alta înspre libertatea din boală prin moarte.

În afară de aceste şapte taine, viaţa de har a Bisericii cuprinde multe acte de sfinţire şi multe rituri care posedă o putere sacramentală (sacramentalia); se poate spune că toate actele serviciului divin sunt la fel. Noi nu ne vom opri la studiul acestor acte. Să arătăm numai că prin ele, prin materiile pământeşti şi sub forme diverse, harul Sfântului Duh se revarsă fără încetare peste lume; acest har prepară cosmosul pentru transfigurarea viitoare, pentru crearea unui cer nou şi a unui pământ nou. Un ajutor de har este oferit omului, după trebuinţele sale personale, printr-o binecuvântare, o rugăciune, o slujbă. Puterea care sfinţeşte şi împlineşte, este numele lui Dumnezeu. Binecuvântarea şi sfinţirea se fac în numele lui Dumnezeu; de aceea acest nume este înconjurat, în Ortodoxie, de o veneraţie specială, care corespunde veneraţiei numelui lui Dumnezeu – tetragrama sacră, în Vechiul Testament. Cel mai dulce dintre nume, numele Mântuitorului Iisus, este neîncetat repetat în „rugăciunea lui Iisus”, în ceea ce se numeşte acţiune spirituală, formă de rugăciune proprie Ortodoxiei: dar numele de Iisus este şi numele Sfintei Treimi. Veneraţia numelui lui Dumnezeu este baza pietăţii şi a liturghiei ortodoxe.

 

 

 

 

[1] Sursa: Serghei Bulgacov, Ortodoxia, Ed. Paideia, 1997, Bucureşti.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: