Taina Împărtăşirii[1] (Pr. Alexander Schmemann[2])

Pr. Alexander Schmemann

De-a lungul veacurilor, dezvoltarea Liturghiei a suferit multe schimbări. Dar nu a existat o schimbare mai adâncă şi mai însemnată decât aceea care marchează până astăzi ultima parte a Sfintei lucrări euharistice, şi anume împărtăşirea cu Sfintele Daruri ale Trupului şi Sângelui lui Hristos. Întrucât partea aceasta culminează şi împlineşte întra-adevăr Taina cea mai sfântă a Euharistiei – şi prin aceasta întreaga Liturghie – ne vom opri asupra ei, mai bine zis ne vom opri asupra modificărilor care au survenit şi au determinat-o.

La început, împărtăşirea tuturor credincioşilor la Liturghie era concepută de Biserică drept scopul vădit al Euharistiei şi înfăptuirea cuvintelor Mântuitorului: “Să mâncaţi şi să beţi la Cina Mea, în Împărăţia Mea” (Lc. XXII, 30). De aceea, “prin forma ei”, Euharistia era Cina, era împlinirea ei prin împărtăşirea obştească. Toate acestea sunt vădite şi în perspectiva ortodoxă, aşa încât nu e nevoie de argumente.

Explicarea este cerută de îndepărtarea treptată – de-a lungul istoriei – a unui număr tot mai mare de membri ai Biserici de la înţelegerea aceasta a Euharistiei, reducând-o la o înţelegere individuală. Credinciosul contemporan şi omul bisericesc nu simte nevoia de a se împărtăşi la fiecare Liturghie. El cunoaşte din catehism, “că Biserica, cu vocea ei de mamă, îi îndeamnă pe râvnitorii de evlavie să se mărturisească înaintea preotului duhovnic şi să se împărtăşească de patru ori pe an sau în fiecare lună, iar pe toţi, în mod obligatoriu, o dată pe an”[3]. Acela care doreşte să se împărtăşească e obligat a primi taina mărturisirii şi, în sfârşit, trebuie să subliniem că, dacă un mirean doreşte să se împărtăşească “peste norma obişnuită”, dorinţa lui neavând nici o bază în învăţătura bisericească a Tainei, este considerat de obicei ca unul care caută “a se împărtăşi des”, şi nu ca unul care împlineşte chemarea creştină, ca mădular al Biserici, ca mădular în trupul lui Hristos. Această concepţie a intrat şi s-a întărit atât de puternic în viaţa bisericească, încât în Catehism aflăm întrebări ca de exemplu: “Ce participare pot avea, în Liturghia Dumnezeiască, aceia care o ascultă doar, fără a primi Sfânta Împărtăşanie ?”. Răspunsul la această întrebare: “Ei pot şi trebuie să participe cu rugăciunea, cu credinţa şi cu aducerea-aminte neîncetată a Domnului nostru Iisus Hristos, care a poruncit ca aceasta să faceţi întru pomenirea Lui”. (Observăm însă că împărtăşirea cu Sfintele Daruri a poruncit-o Hristos tocmai prin cuvintele: “Luaţi, mâncaţi…Beţi dintru acesta toţi…”) Menţionăm, de asemenea, că întrebările cu privire la cei ce nu se împărtăşesc şi răspunsurile date se referă la majoritatea credincioşilor şi nu numai la cazurile excepţionale. Vai, excepţia de la această învăţătură o alcătuiesc tocmai cei care se împărtăşesc…

Ce s-a întâmplat ? Cum şi de ce se menţine de veacuri această metamorfoză în înţelegerea Euharistiei – nu numai de către poporul bisericesc, dar şi de episcopi, de cler şi, în sfârşit, de teologi – care reduc Euharistia la “una dintre taine”, la unul dintre “mijloacele de sfinţenie”. Oricât de straniu ar părea, noi nu aflăm răspuns la aceste întrebări în teologia noastră oficială, academică. Şi totuşi, după cum am arătat mai sus, aici nu e vorba despre o evoluţie a disciplinei bisericeşti, o diminuare a evlaviei, o influenţă apuseană etc., aici este vorba de o cotitură spirituală în conştiinţa şi înţelegerea Bisericii înseşi, în întregul ei. Aici este vorba, cu alte cuvinte, de criza ecclesiologică asupra căreia vom concentra atenţia noastră.

Explicaţia cea mai obişnuită şi cea mai răspândită privitoare la neparticiparea la împărtăşire are la bază pretextul nedemnităţii mulţimii covârşitoare a mirenilor de a se apropia deseori de Potir şi, ca urmare, parcă necesitatea anumitor cerinţe şi garanţii suplimentare. Mirenii trăiesc în lume şi sunt în contact permanent cu necurăţenia ei, cu nedreptatea, cu păcătoşenia, cu minciuna ei şi de aceea ar avea nevoie de o curăţire şi de o pregătire deosebită.

Eu numesc evlavioasă explicaţie, căci, într-adevăr, în expresiile şi explicaţiile ei cele mai bune porneşte din conştiinţa păcătoşeniei, din “cinstirea”sfinţeniei, din teama faţă de nevrednicia sa. Într-un fel sau altul, teama aceasta este proprie oricărei religii. În creştinismul medieval, întreaga viaţă era întrepătrunsă de această teamă – “am păcătuit, fărădelege am făcut, cu nedreptate sunt înaintea Ta”…Idealul moral al societăţii – care nu e totdeauna păstrat, dar care a avut o mare influenţă asupra societăţii creştine – devine asceticul, de multe ori chiar într-o formă exagerată; însă căderea clerului alb (a preoţimii, consemnată în canoanele ce alcătuiesc Soborul din Trulan (anul 691), a condus la ideea că viaţa Bisericii culminează şi rămâne pe seama monahismului. Noi nu avem posibilitatea să ne oprim aici la cauzele şi formele acestui proces multilateral. Pentru noi e important că el a dus treptat la clericalizarea Bisericii, la o tot mai mare îndepărtare a clerului de mireni. Astfel, s-a schimbat întreaga atmosferă a Bisericii. La sfârşitul secolului IV-lea, Sf. Ioan Gură de Aur a scris în tâlcuirea sa la a doua epistolă către Corinteni: “Dar sunt cazuri când preotul se deosebeşte de cel pe care-l conduce, ca de exemplu, când trebuie să se împărtăşească cu Sfintele Taine. În realitate, noi toţi suntem vrednici de Sfintele Taine. Tuturor li se oferă un Trup şi un Potir…şi noi toţi deopotrivă ne sărutăm unul cu altul…Acum nu este aşa”.

În cele din urmă însă, au învins sacralizarea şi clericalizarea. Aceasta se poate vedea şi în dezvoltarea şi în organizarea locaşului, care subliniază din ce în ce mai multe separarea mirenilor de cler. Tot Sfântul Ioan Gură de Aur a scris: “Când a venit Hristos şi a suferit în afară de oraş, El a curăţit tot pământul, tot locul l-a făcut prielnic pentru rugăciune…Vreţi să ştiţi cum a devenit pământul templu şi cum a devenit orice loc prielnic pentru rugăciune ?” Tâlcuirea templului şi a Liturghiei în acest sens a dispărut însă foarte devreme din Biserică. Intrarea în altar, apropierea de sfinţenie a fost interzisă mirenilor, iar prezenţa lor la Euharistie a devenit pasivă. Euharistia se săvârşeşte în numele lor şi pentru ei, dar ei nu iau parte la săvârşirea ei. Dacă mai înainte Biserica, separându-se de “lumea aceasta”, îi cuprindea în ea pe mireni, acum ea îi exclude. Despre aceasta mărturiseşte chiar denumirea lor de mireni, iar nu de laici – mădularele poporului lui Dumnezeu, oamenii luaţi în grija lui Dumnezeu…

Sfântul  PotirÎn timpurile noastre – în lumina celor spuse mai sus, când împărtăşirea e înţeleasă ca act particular, personal – pregătirea pentru împărtăşanie a devenit tot o pregătire personală. În cărţile noastre de rugăciune se tipăresc rugăciuni dinaintea împărtăşaniei care nu intră în textul şi în ritualul Liturghiei, în afară de două care se citesc chiar înainte de împărtăşanie. În cartea de rugăciuni sunt incluse şi rugăciunile de mulţumire după împărtăşanie, care, de asemenea, sunt individuale şi necuprinse în Liturghie. Din aceasta se înţelege că nu toţi cei prezenţi la Liturghie se împărtăşesc, şi rugăciunile par a fi nominale. Alcătuirea, practica, timpul citirii lor se deosebesc, aşa cum se deosebesc şi prescripţiile cu privire la postire. Prin conţinutul lor, majoritatea acestor rugăciuni sunt frumoase, duhovniceşti şi foarte folositoare. Noi nu vorbim despre rugăciuni, ci despre locul lor în Liturghie, în Taină.

Fapt că nicăieri – de la începutul anaforei, adică de la Liturghia celor credincioşi şi până la sfârşitul ei – nu aflăm nici o indicaţie de participare a două categorii de credincioşi: cei care se împărtăşesc şi cei care nu se împărtăşesc cu Sfintele Taine. Dimpotrivă, e evident că citirea atentă a rugăciunilor pre-anaforale, anaforalei şi post-anaforalei nu pot să nu convingă de faptul că, după trimiterea celor chemaţi (iar în Biserica primară şi a “celor care se pocăiesc”) Euharistia se săvârşeşte “cu uşile închise”.

[1] Fragment din Cartea Euharistia, Taina Împărăţiei, Alexander Schmemann, Editura Bonifaciu, Bucureşti, p. 293-298.

[2] Părintele Alexander Schmemann s-a născut la Ravel, în Estonia, în 1921. La vârsta de şapte ani s-a mutat împreună cu familia la Paris, unde, mai târziu şi pentru multă vreme, a scris şi a transmis, pe calea undelor, multe predici la Radio Libertatea către Uniunea Sovietică. La vârsta de 15 ani asistă la predicile părintelui Serghei Bulgacov, iar la începutul celui de-al II-lea război mondial intră la Academia Teologică Ortodoxă  Sfântul Serghie din Paris, unde va rămâne 12 ani, prima perioadă ca student, apoi ca lector. Pleacă în Statele Unite ale Americii, unde va publica, în 1954, lucrarea Calea istorică a Ortodoxiei Răsăritene, lucrare pe care o începuse la Paris. La plecarea sa definitivă în S.U.A au contribuit o serie de factori, printre care şi nevoia acută de preoţi ortodocşi în America, dar mai ales plecarea prietenului său, părintele Georges Florovsky, tot acolo. În timpul studenţiei la Sorbona se căsătoreşte cu Juliana Ossorguine, cu care va avea trei copii. Este hirotonit de arhiepiscopul Vladimir Tikhonitskii, mai marele Exarhat rusesc în Europa de Vest, sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinipol. S-a mutat la Domnul în 1983, însă munca sa de o viaţă, rămâne pentru eternitate.

[3] Mitropolit Filaret, Catehismul ortodox, partea I, întrebarea 90.


Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: