Un filozof creştin, Vladimir Soloviov

Soloviov Vladimir Soloviov a rămas cunoscut în istorie drept primul autor rus care a reuşit să construiască un sistem filosofic închegat. S-a născut într-o familie de intelectuali. Tatăl său, Serghei Soloviov, a fost unul dintre cei mai cunoscuţi istorici ai Rusiei. Lucrarea sa principală privind istoria poporului rus cuprindea 22 de volume, rod al unei munci titanice de peste 20 de ani. Mama sa, Polixena Vladimirovna, provenea dintr-o familie aristocrată de origine poloneză. Printre membrii acestei familii se număra şi scriitorul Hryhory Skovoroda (1722-1794).

Vladimir stă până la vârsta de 10 ani sub atenta îndrumare a bunicului din partea tatălui, care era preot. După urmarea ciclului primar, este trimis la un gimnaziu cu internat din Moscova. Aici rămâne până la vârsta de 16 ani. Copilăria şi perioada incipientă a adolescenţei sunt două etape pline de farmec pentru Vladimir Soloviov. Obişnuit să citească foarte mult, trece rapid de la o lectură la alta. Sfinţii Părinţi nu sunt deloc neglijaţi, iar Sfânta Scriptură este cercetată cu deosebită atenţie. Urmează, însă, un moment mai dificil pentru el.

La doar 13 ani, Soloviov trece printr-o încercare grea, care va dura aproximativ 6 ani. Este vorba despre îndoiala cu privire la existenţa lui Dumnezeu. Această stare îl împinge să caute cu tot mai multă ardoare adevărul. Este momentul în care lecturează marii filosofi occidentali: Kant, Leibniz, Spinoza. Ultimul dintre aceştia rămâne preferatul lui până la sfârşitul acestei crize. Soloviov era pasionat atunci de biologie, iar modalitatea panteistă de a prezenta lumea, pe care o oferea Spinoza, constituia pentru el dovada existenţei lui Dumnezeu. Soloviov revine la adevărata credinţă cu o şi mai mare dorinţă de slujire. Îşi termină studiile şi ajunge lector la universitatea din Moscova. După o perioadă petrecută în Anglia şi Egipt, se întoarce acasă. Sosise vremea primei mărturisiri pentru Hristos.

Tânăr fiind, Soloviov predică iubirea de vrăjmaşi

Pe data de 1 martie 1881, ţarul Alexandru al II-lea este asasinat. În urma cercetărilor sunt arestate şase persoane, printre care şi o femeie gravidă. Procesul nu putea să dureze mult, căci sentinţa era uşor de prevăzut. Dacă erau găsiţi vinovaţi, toţi urmau să fie executaţi. În aceeaşi lună, Soloviov a susţinut la universitate un discurs privind modalitatea ţarului Alexandru al III-lea de a acţiona în această privinţă. A susţinut că ţarul ar trebui să arate milă faţă de făptaşi, să încerce să-i ierte şi nicidecum să-i ucidă. Soloviov nu s-a gândit nici un moment că aceste afirmaţii ar putea fi interpretate politic. Tinerii care erau prezenţi în sală au izbucnit în strigăte de bucurie şi aplauze. Cele câteva persoane vârstnice l-au acuzat de instigare împotriva ţarului. Singura măsură luată de ţar a fost demiterea lui Soloviov de la universitate. Putea fi chiar mai rău, însă, din respect faţă de tatăl filosofului care îi fusese tutore, ţarul nu a luat măsuri mai dure. Pentru Soloviov, cariera universitară se termină la vârsta de 28 de ani.

Creativitatea dezlănţuită şi urmările ei negative

În următorii 20 de ani care au urmat, până la moartea sa prematură, Soloviov a lucrat tot mai intens. Obişnuit să doarmă doar câteva ore pe noapte, scria şi citea netulburat. A păstrat o strânsă prietenie cu personalităţile literare ale vremii. Este suficient să amintim relaţia caldă cu Dostoievski, căruia i-a dedicat un studiu. Încetul cu încetul, Soloviov devine o personalitate tot mai luminoasă. Este căutat de mulţi oameni. I se cer articole şi studii din Occident. Scrie aproximativ 200 de definiţii pentru o enciclopedie a filosofiei, editată în Franţa. Pericolul pentru Soloviov apare tot în cadrul credinţei. Dorind cu ardoare o unire a Bisericii Ortodoxe cu Biserica Romano-Catolică, începe să facă unele greşeli. Oprit fiind de la Sfânta Împărtăşanie de către duhovnicul său, se împărtăşeşte în cadrul unei Liturghii catolice. Îşi recunoaşte însă greşeala şi, înainte de moarte, este împărtăşit de un preot ortodox.

Morala creştină şi diferenţierile între oameni

Soloviov este considerat până astăzi un scriitor esenţial pentru morala creştină. Orice studiu universitar consacrat moralei creştine conţine câteva referiri la operele sale. Ceea ce este remarcabil în scrierile sale rămâne capacitatea uimitoare de a „îmbrăţişa“ atât pe cei buni, cât şi pe cei răi. „Mi-a fost dat să văd multe lucruri ciudate şi uimitoare, nicăieri însă nu am întâlnit două lucruri: un virtuos desăvârşit şi un ticălos desăvârşit.“ Cu alte cuvinte, nu împărţirea oamenilor în buni sau răi este scopul moralei creştine. Morala creştină, chiar dacă face separarea între virtuţi şi vicii, nu o efectuează pentru a condamna sau a izbăvi. „Nu doresc în nici un caz să pledez pentru virtute şi să demasc viciul: consider că, pentru muritorul de rând, o asemenea îndeletnicire este nu numai deşartă, dar şi imorală, deoarece presupune pretenţia neîndreptăţită de a fi mai bun decât alţii. Pentru noi nu contează abaterile individuale de la calea cea dreaptă, ci opţiunea generală, fermă şi definitivă.“

Ceea ce contează din punct de vedere moral este decizia creştinului de a face binele. Dacă îl face din mândrie, nu-l face pentru Hristos, ci pentru sine însuşi. Totul se petrece mai mult la nivel interior. Aceasta va fi şi tema „Legendei lui Antihrist“. Antihristul va încerca să ofere pe pământ ceea ce Hristos nu a dăruit la prima Sa venire: garantarea păcii şi a bunăstării materiale pentru toţi. Or, atât timp cât acestea sunt căutate pentru ele însele şi nu pentru a face voia Domnului, nu ne sunt de folos.

Căile omului în viaţă: animalitate sau desăvârşire

„Omul nu are voie să se oprească la faza animalităţii suficiente, cel puţin pentru motivul că animalele nu sunt defel suficiente. Un om conştient nu poate fi animal, vrând-nevrând, el este pus în faţa alegerii între cele două căi: fie să devină mai bun şi mai presus de datul lui material, fie să devină mai rău şi mai prejos de animal.“ Vladimir Soloviov demonstrează că omul rămâne o fiinţă însetată de absolut. Fie că prin această căutare omul merge spre Dumnezeu sau se îndepărtează de El, alegerea nu poate fi evitată în nici un fel. Omul este obligat să îşi aleagă drumul. „Omenescul propriu-zis, constitutiv omului, constă nu în rezultatul devenirii, ci în însuşi actul devenirii sale.“ Actul devenirii omului este o creştere împreună cu Hristos. Aşa cum spunea şi părintele Dumitru Stăniloae, desăvârşirea omului este un proces îndelungat şi care nu îşi găseşte cadenţa fără ajutorul lui Dumnezeu.

Puterea şi frumuseţea sunt darurile lui Dumnezeu

Una dintre polemicile pe care Vladimir Soloviov le-a avut a fost cu Nietzsche. Supraomului propus de acesta, Soloviov îi opune creştinul smerit. „Puterea şi frumuseţea sunt divine, dar nu prin ele însele: există divinitatea puternică şi frumoasă a cărei putere nu slăbeşte, a cărei frumuseţe nu moare, pentru că şi puterea şi frumuseţea Ei sunt indisolubil legate de ordinea binelui.“ Puterea şi frumuseţea ne sunt date de către Dumnezeu. Este o greşeală teribilă să crezi că ai câştigat tot doar prin propriile forţe. Soloviov subliniază importanţa efortului propriu în desăvârşire, dar nu îl absolutizează precum Nietzsche. „În polemica sa împotriva creştinismului, Nietzsche este uluitor de superficial şi pretenţia lui la rolul de «antihrist» ar fi fost extrem de ridicolă dacă nu ar fi sfârşit atât de tragic.“

Rugăciunea, cale spre unirea cu Dumnezeu

Vladimir Soloviov nu a fost doar un filosof înzestrat, ci şi un om duhovnicesc. Paul Evdokimov considera că îi fusese dăruit darul clarviziunii. Fără îndoială, Soloviov a fost un om al rugăciunii şi o persoană foarte milostivă. Se cunoaşte că uneori nu ieşea din casă pentru că nu avea cu ce să se îmbrace. Când banii nu îi ajungeau, îşi împărţea hainele săracilor. Îşi primea prietenii cu o veselie deosebită, chiar dacă nu mai avea ce să mănânce. De aceea nu surprind prea mult cuvintele sale despre rugăciune. Sunt profunde nu pentru că Soloviov le-a rostit cu acurateţea filosofului, ci pentru că le-a trăit cu intensitatea sfinţeniei. „Unindu-se moral în rugăciunea adevărată cu Dumnezeu, omul nu se uneşte cu El doar prin sine însuşi, ci îi uneşte cu El şi pe ceilalţi; el devine un inel de legătură între Dumnezeu şi creaţie, între lumea divină şi cea naturală. Predându-se liber lui Dumnezeu, voinţa omenească nu este mistuită de El, ci este asociată ei şi devine o forţă nouă, divino-umană, în stare să facă lucrarea lui Dumnezeu în lumea oamenilor. Prin aceasta, rugăciunea adevărată, ca legătură moral-harică cu Dumnezeu, se deosebeşte de toate celelalte relaţii umane cu Divinitatea.“

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: