Hic erat in votis! (Erhan Andrei)

Andrei Erhan Deseori în încercarea de a defeni fiinta umană, se fac recursuri la o variabilă comun ontologică a fiintei umane, o supapă a firii surprinsă în jocul sacadat al devenirii, o suspensie de intervale scurte în introspectie – constiinta. Pentru a exprima opinia nicidecum nouă emisă, spre a ilustra mai bine directia generală a epocii primului secol voi folosi niste categorii diacronice conceptiei contemporane a dialecticii: omul vechi si omul nou. Saltul calitativ al resemnificării conceptelor suportă necesarmente în sine acest declin al alteritătii initiale al momentumului prin infiltrarea lor în masa comprehensibilitătii colective, o volatilizare ca să zicem asa a substantei radioactive a unei idei. Firește o doză legitimă de echidistantă este chiar obligatorie în procesul asumării uneia sau alteia dintre cele arhietipuri comportamentale, nu atât pentru a avea avantajul unui outsider cât pentru a integra în propria optică montajul transformării în momentele sale cruciale. Această trecere Hieraclitică ar mai presupune, (dacă ar fi să admitem ideea atât de des vehiculată a omului ce priveste în sus spre Cel Care-l va ajuta (o anthropos)), să-i suprime omului cu o ne-de la sine putere, reflexivitatea intrapsihică a constiintei sale. S-apoi prin absurditatea unor circumstante să i se ceară o profundă ingurgitare a celor mai absconse întelesuri.

Să fi avut dreptate oare anticii când defineau omul ca o fiintă care prin fiinta sa pune fiinta în discutie? Care să fie spatiul optim de la care să poti vedea în tine necesitatea si-n acelasi timp nonsensul unei întrebări, si mai cu seamă a unei interogativităti pasibile de a fi înteleasă sau nu. Până când si până unde să-ti pretinzi că actionezi din ratiuni deductive. Să fie acesta segmentul critic în matricea constiintei reprezentantilor genului homo, sau poate o stare tranzitorie de psihism, un truc dintre cele pe care si le pune la-ndemână natura pentru a gestiona dezechilibrul dintre ce stii că poti pe de o parte si ce nu stii nici măcar că există de cealaltă parte?

Cele două categorii: omul vechi /omul nou, speculate îndelung de la stoici încoace în mintea fiecărui exponent al umanitătii, si începând, mai exact, cu Rene Descartes în literatura de specialitate a „reflectologilor” se pare că nu reusesc nicidecum să-ti delimiteze ariile. Mai corect ar fi fost poate să încep prin a mă întreba asa, deliberat retoric: Ce sau Cine este Omul ? Atunci ar fi fost mai simplu, poate, dar frică mi-e că această întrebare, dacă e să urmărim modul autoperceperii sale, nu e prima în ordinea în care si le adresează. Pentru că o astfel de nedumerire nu vine aproape niciodată singură, as îndrăzni să spun că un instinct de conservare îl împiedică să gândească asa, într-o serie întreagă de antropomorfizări omul ajunge să se vadă exclus, nestăpân, marginalizat – speriat si ca urmare catastrofal de nefiresc. Căci este mai firesc ca nefirescul, ce este mai uzual si mai banal decât misterul? Iată-ne acum în situatia când omul nu mai stie cum este vechi sau nou, la ce criteriu să se raporteze, cine e cel care-l enuntă, când va veni timpul în care să nu mai fie ce este si să înceapă procesul „înaintenecunoasterii” lui. Fiecare om cu lumea sa, sau, toti oamenii cu aceeasi sau într-u aceeasi lume si asta în virtutea unor neomogenizări clare…(va urma)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: