Hic erat in votis II (Erhan Andrei)

Mai 19, 2009

Erhan Andrei Se încearcă derivări arhicomplexe a structurii intrapsihice a omului, din prisma obiectivizării şi raportării ei la realitatea fenomenologică. Se poate scoate conştiinţa din planul ei structural pentru o reproiecţie cvasicomplexă de reflectare dinamică a curgerii ei (rhei-ul)? Am impresia că cuvintele apostolului Pavel, pe lângă invitaţia generoasă la un proces de metareflecţie, fac obietul unor potenţe  latente din arsenalul firescului fiinţial. Poate nici nu îndemnul e cel care nedumereşte, cât această  declaraţie impertinentă şi în acelaşi timp vigilentă de posesor. Omul dintr-o simplă trestie întoarsă spre sine află că deţine putere şi este investit cu credinţă în dreapta ei folosire. Însă, cum termenul de credincios îl desemnează atât pe cel ce crede, cât şi pe cel căruia i se  adresează această încredere, i se cere o atitudine de justificare a ambelor sensuri ale acestui echivoc.

Omul este stăpân şi asta nu e tot, acest privilegiu presupune şi o specificare care cronologic datând, i-a venit ulterior. Iniţial stăpânirea sa  ieşea  în afara sa, dar iată că tot omul e cel ce trebuie să demonstreze că stăpân nu este cel ce porunceşte, cât cel ce îşi porunceşte, şi mai mult decât  atât, ştie să şi asculte de ceea ce-ţi dictează… Măreţia omului însă nu se opreşte aici pentru că tot el este cel ce trebuie să-şi evalueze parcursul şi nu aleatoriu ci prin raportarea la ceea de ce dispune şi ştie că poate să valorifice. Simplu spus: nu pierdem decât prin ceea ce am lăsat să fie slab în ochii noştri. Pe cine să mai dea omul acesta vina pentru cele ce va ajunge? Pe semne că prea trebuia să fi fost greu de dus la îndeplinire mântuirea colectivă de a simţit Dumnezeu nevoia să-i parafrazeze porunca „nu judeca„ prin „învaţă-te să iubeşti”. Sub incidenţa acestei interpretări antinomiile nou/vechi devin nu scop în sine cât scop pentru sine în procesul desinerostirii. Citește restul acestei intrări »