Istoria Ortodoxiei din America (rusnac mircea)

autor: Rusnac Mircea (student, anul II, Facultatea de Teologie „Andrei  Şaguna” , Sibiu)

Introducere

Ortodoxia din AmericaPărintele Alexander Schmemann, unul dintre cei mai mari teologi ai Ortodoxiei apusene şi poate una dintre cele mai remarcabile figuri ale misionarismului ortodox din America, spunea că Biserica Ortodoxă nu mai poate fi identificată astăzi cu Biserica din Est[1], în zilele noastre ortodoxia a devenit în sensul deplin al cuvântului o credinţă universală, fiind prezentă pe toate continentele. Actualmente, Biserica Ortodoxă americană se dezvoltă cu paşi rapizi, ea reuşind să depăşească statutul de biserică a unei minorităţi naţionale, devenind o comunitate eclesială specifică societăţii americane. În acelaşi timp, ortodoxia americană e destul de neomogenă şi asta datorită faptului că reuneşte comunităţi naţionale diverse (americani, ruşi, greci, români, arabi etc.). Chiar şi în cadrul comunităţilor americane se atestă anumite disensiuni, explicabile dacă ne gândim că au fost convertiţi de către misionari de naţionalităţi diferite. Biserica Ortodoxă din America (OCA) sau Arhiepiscopia Ortodoxă Antiohiană din America e mult mai deschisă spre un dialog ecumenic, pan-ortodox, spre deosebire de Biserica Ortodoxă Rusă din Exil (care a şi anatemizat ecumenismul în 1983, considerându-l drept erezia sec. XX). Pe teritoriul Statelor Unite ale Americii sunt 15 biserici canonice, dintre care una e autocefală (Biserica Ortodoxă din America). Trăsăturile întregii ortodoxii ecumenice pot fi văzute pe teritoriul nord-american, în acest plan ortodoxia americană fiind unică. În acelaşi timp, Ortodoxia americană reprezintă un exemplu pentru Bisericile tradiţional ortodoxe referitor la misiunea pe care o desfăşoară pe teritoriul nord-american, dar şi prin dialogul purtat între toate bisericile ortodoxe prezente în „Lumea nouă”. Dacă în anii ¢70 relaţiile dintre Biserica Ortodoxă din America (OCA) şi Biserica Ortodoxă Rusă din Exil erau destul de tensionate, astăzi se observă o colaborare şi un dialog eficient între cele două structuri eclesiastice, în special după ce Patriarhia Moscovei a restabilit comuniunea euharistică cu Biserica Ortodoxă Rusă din străinătate (ROCOR) la 21 iunie 2005, oferindu-i acesteia din urmă o autonomie largă în componenţa Patriarhiei Moscovei.

Una dintre cele mai grave probleme cu care se confruntă astăzi ortodoxia americană este nerecunoaşterea în plan pan-ortodox a autocefaliei Bisericii Ortodoxe din America (OCA), obţinută din partea Patriarhiei Ruse în 1970, autocefalia ei fiind recunoscută doar de Patriarhia Moscovei, Biserica Ortodoxă Poloneză, Biserica Ortodoxă a Cehiei şi Slovaciei, Biserica Autonomă a Finlandei şi Patriarhia Georgiei. Până în ziua de azi rămâne deschisă problema cu privire la dreptul de acordare a autocefaliei, acesta revenindu-i Bisericii-mame sau Patriarhiei Constantinopolului, aceasta din urmă bucurându-se de un primat de onoare în faţa celorlalte bisericii ortodoxe. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă din America se află în comuniune liturgică cu celelalte biserici ortodoxe.

Bazele Ortodoxiei Nord-Americane

Primul contact al populaţiei nord-americane cu creştinismul are loc în anul 530, când Sfântul Brendan Călătorul[2] debarcă în Newfoundland, Canada, înfiinţând o comunitate de călugări irlandezi. Acest eveniment e consemnat de o cronică latină de la începutul sec. IX (Navigatio Brendani).[3] Totuşi, prezenţa creştinismului în sec. VI în America de Nord  rămâne îndoielnică, dacă luăm în considerare că, conform tradiţiei, Sf. Brendan ar fi ajuns pe coastele Americii cu o barcă făcută din piele de bou, ceea ce aminteşte mai curând de un mit decât de un fapt istoric.

Istoria Bisericii Ortodoxe din America începe odată cu expediţiile întreprinse de exploratorii Vitus Johanes Bering, danez de origine, aflat în serviciul Rusiei, şi Alexei Khirikov pe teritoriul Alaskăi în 1741, integrând această regiune în componenţa Imperiului Ţarist. Atunci a fost săvârşită pentru întâia oară o liturghie ortodoxă pe un vas rusesc la ţărmul Alaskăi. Acum Bisericii Ruse îi revenea sarcina de a evangheliza teritoriile nou-cucerite. Prima misiune oficială este trimisă pe Insula Kodiak, Alaska, în 1794, ea fiind alcătuită din 8 călugări şi doi fraţi. În fruntea misiunii se afla Arhimandritul Ioasaf[4]. Ea a avut mare succes, reuşind să boteze mii de aleutini, eschimoşi şi alte popoare de pe teritoriul nord-american. În 1797 ieromonahul Iuvenalie a fost martirizat de către localnicii de lângă Lacul Iliamna, pentru motivul că propovăduia localnicilor monogamia. Acest caz nu este singurul în istoria ortodoxiei americane. Simeon I. Ianovsky, managerul coloniilor ruse dintre anii 1818-1820, relata într-o scrisoare adresată arhimandritului Damaschin, stareţul Mănăstirii Valaam, actele de martiriu suferite de ortodocşii aleutini care au refuzat să accepte credinţa romano-catolică ce le era impusă de către coloniştii spanioli din California.

Sf. Herman din AlaskaLa 10 aprilie 1799 Biserica Ortodoxă Rusă învesteşte primul episcop pe continentul american, arhimandritul Ioasaf devenind episcop al Insulei Kodiac, însă la scurt timp el moare într-un naufragiu. Un imbold major l-a dat ortodoxiei americane Sf. Gherman din Alaska, canonizat de Biserica Ortodoxă din America la 9 august 1970 într-o ceremonie festivă de pe Insula Kodiac, dar şi de către Biserica Ortodoxă Rusă din Exil. Sf. Gherman, întemeietorul misiunii Noul Valaam, s-a remarcat nu doar ca un părinte al ortodoxiei în „Lumea Nouă”, dar şi ca pedagog al aleutinilor, învăţându-i pe băştinaşi matematica, agricultura şi dulgheria etc. El a reuşit să construiască un mic paraclis, şcoala şi casa de oaspeţi. Părintele Gherman şi-a desfăşurat activitatea de misionar în America timp de 42 de ani. După moartea Episcopului Ioasaf şi a altor doi misionari (ieromonahul Macarie şi ierodiaconul Ştefan), Pr. Gherman devine conducătorul misiunii ortodoxe în Alaska. El a reuşit să convertească mii de aleutini la creştinismul răsăritean: „Domnul să fie lăudat! Am botezat mai bine de şapte mii de americani şi am săvârşit mai bine de două mii de cununii… Îi iubim şi ei ne iubesc pe noi; sunt buni, însă săraci. Îşi doresc atât de mult să se boteze, încât şi-au distrus şi şi-au ars idolii[5]”. La 13 decembrie 1837 Sf. Gherman adoarme în Domnul.

La sfârşitul anilor ’30 ai sec. XIX numărul creştinilor ortodocşi din Alaska ajunge la 10000, patru şcoli pentru băieţi (aproximativ 100 de elevi) şi patru pentru fete (aproximativ 60 de eleve). Resursele financiare proveneau din partea unor companii ruso-americane, dar şi din partea Sf. Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse. În 1824 Pr. Ioan Veniaminov, preot căsătorit, este trimis Sf. Inochentie, Mitropolitul Moscoveimisionar în Alaska. După moartea soţiei sale este hirotonit, în 1840, cu numele de Inokentie, drept Episcop al Insulelor Kamceatka, Kurile şi Aleutine. Ortodoxia americană intră într-o nouă fază. Reuşeşte să extindă catedrala Sf. Arhanghel Mihail din Sitka şi să construiască un seminar în 1841, care funcţionează până în 1858. Continuă activitatea misionară în Japonia, apoi din nou în Kamceatca şi Manciuria. Episcopul Inochentie ajunge arhiepiscop, centrul său de activitate e transferat în Siberia, lăsând un episcop vicar în Alaska. În 1868 Alaska este vândută Statelor Unite ale Americii de către Imperiul Ţarist, astfel ruşii nu îşi vor mai putea desfăşura misiunea lor pastorală în măsura în care au făcut-o până atunci. Pe plan ecleziastic ea a fost ridicată la rangul de episcopie misionară independentă, cea a „Insulelor Aleutine şi a Alaskăi”[6].

În 1869 Episcopul Inochentie ajunge Mitropolit al Moscovei, dar continuă să susţină ortodoxia americană. În 1870, la iniţiativa şi străduinţele sale, e creată la Moscova Societatea ortodoxă pentru răspândirea credinţei creştine printre păgâni, care după doar 25 de ani de activitate avea 15000 de misionari activi în China, Japonia, Coreea şi India, numărul celor convertiţi ajungând la 85000[7]. În 1860 a fost fondată o parohie la San Francisco de către ruşi, sârbi şi greci. Au fost înfiinţate parohii în întreg teritoriul Statelor Unite ale Americii.

La sfârşitul secolului XIX scaunul episcopal se mută la San Francisco, iar de Sf. Raphael Hawaweenyaici e mutat în  1905 la New York[8]. Dioceza rusă din America e ridicată la rangul de arhidioceză, având în subordine o episcopie în Alaska, una pentru ortodocşii de limbă arabă sub conducerea P.S. Raphael Hawaweeny al Brooklynului[9] (New York) şi două episcopii adiţionale cu centrele în Cleveland, Ohio, respectiv în Pittsburgh, Pennsylvania. Episcopul Raphael devine primul episcop ortodox hirotonit în Statele Unite. În această perioadă au sosit valuri uriaşe de imigranţi din Europa Centrală, Răsăriteană şi de Sud şi din Orientul Mijlociu. Dar, indiferent de naţionalitatea acestora, toţi erau cuprinşi într-o singură episcopie sau jurisdicţie, aflată sub ascultarea Bisericii Ortodoxe Ruse.

Biserica Ortodoxă din America la începutul sec. XX

Între anii 1890-1914, 350000 de greci emigrează în Statele Unite, ceea Sf. Tihon, Patriarhul Moscoveice înseamnă o creştere semnificativă a numărului de creştini ortodocşi în America. În 1898 Tihon Belavin devine Episcop al Insulelor Aleutine şi Alaskăi, el va reuşi în foarte scurt timp să dea un nou imbold Bisercii Americane. Deja începând cu 1900 misiunea ortodoxă rusă din America îşi schimbă denumirea din Eparhia Misionară a Insulelor Aleutine şi Alaska în Eparhia Misionară a Insulelor Aleutine şi ale Americii de Nord, astfel are loc o lărgire a misiunii ortodoxe pe întreg continentul nord-american. Peste un an se reuşeşte să se înfiinţeze prima parohie în Canada (Vostok, Alberta). În 1902 se pun bazele Catedralei Sf. Nicolae din New York. Arhiepiscopul Tihon, viitorul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse (1917-1925), publică traducerea engleză a liturghiei, realizată de Izabel Florence Hapgood.[10] Arhiepiscopul Tihon reuşeşte să ctitorească mai multe biserici pe întreg teritoriul nord-american, devine fondatorul principal al Mănăstirii Sf. Tihon de Zadonsk şi al unui seminar ortodox din Minneapolis.[11] El a fost acela care a pledat pentru o Biserică Ortodoxă Americană autocefală, întrucât înţelegea că doar astfel va putea uni într-o structură eclesiastică independentă puternică toate popoarele creştin-ortodoxe din America, lucru care s-a şi întâmplat într-o anumită măsură în 1970.

În 1907 Î.P.S. Tihon organizează Primul Sobor al Tuturor Americanilor la Maifield, în acelaşi an revenind în Rusia. După revoluţia din februarie 1917 şi destrămarea Imperiului Ţarist, Biserica Rusă intră într-o nouă epocă. Nemaiaflându-se sub controlul puterii ţariste, ea restabileşte Instituţia Patriarhatului prin numirea lui Tihon Belavin în această funcţie.[12] P.F. Tihon a criticat dur uciderea familiei ţariste de către bolşevici şi presiunile noii puteri asupra bisericii. Cu toate acestea, a interzis clerului să facă anumite declaraţii politice, pentru a evita persecuţiile ulterioare. Timp de aproape doi ani (1922-1923) e închis la Mănăstirea Donskoi din Moscova. După eliberarea sa a dus o politică de loialitate la adresa autorităţilor statale, pentru a reduce presiunea la care era supusă Biserica Rusă. Se abţinea să se pronunţe asupra reformelor sociale ale noului regim. În noiembrie 1918 îi scria lui Lenin: „Nu ne revine nouă să judecăm puterea pământească; orice putere îngăduită de Dumnezeu va vedea coborârea asupra ei binecuvântarea noastră, dacă ea se va dovedi cu adevărat slujitoare a lui Dumnezeu spre binele celor cârmuiţi. (Rom.13.4)” În aprilie 1925 adoarme întru Domnul. Este canonizat de către Patriarhia Rusă în 1989.

Revoluţia din noiembrie 1917 afectează grav ortodoxia americană, întrucât aceasta practic pierde contactul cu Patriarhia Moscovei, încetează de a mai primi ajutor financiar de la Patriarhia Rusă odată cu instaurarea puterii bolşevice. În acelaşi timp după revoluţia bolşevică se atestă o mare migraţie a ruşilor, în cea mai mare parte dizidenţi, spre Europa Occidentală şi Statele Unite. Patriarhul Tihon emite, la 20 noiembrie 1920, un „ucaz” adresat diasporei ruse, prin care declară că Episcopii Bisericii Ruse trebuie să se organizeze singuri, până când timpurile vor permite reluarea legăturilor cu administraţia centrală. Are loc o disensiune în diaspora rusă. La 13 septembrie 1922 ierarhii ruşi reuniţi în Serbia formează Biserica Ortodoxă Rusă din afara graniţelor (cunoscută şi sub numele de „Sinodul” sau ROCOR), la care aderă cea mai mare parte a Bisericii Ruse din diasporă.  În paralel în Statele Unite ierarhii ruşi îl aleg pe Platon Rozdestsvenski drept Înainte Stătător al Exarhatului Autonom (cunoscut şi sub numele de Mitropolia, viitoarea OCA). Relaţiile dintre cele două unităţi eclesiastice se vor deteriora considerabil. Pe de o parte, Biserica Rusă din diasporă se autodeclara în 1927 „parte din Biserica Rusiei, care s-a găsit în afara graniţelor, se consideră Ramură a Bisericii-Mame inseparabilă şi unită spiritual. Nu s-a separat singură de Biserica-Mamă şi nu se consideră autocefală”[13]. La nivel oficial, ROCOR s-a considerat tot timpul parte indisolubilă a Patriarhiei Ruse, însă la modul  practic, au existat disensiuni enorme între cele două biserici. La 29 iulie 1927 Mitropolitul Moscovei Serghie Stragorotski, locţiitor pentru funcţia de Patriarh al B.O.Ru., face o declaraţie prin care Biserica Rusă recunoaşte autorităţile comuniste şi acceptă o colaborare cu acestea: „Vrem să fim ortodocşi, recunoscând în Uniunea Sovietică patria noastră civilă; vrem ca bucuriile şi succesele ei să fie bucuriile şi succesele noastre, iar eşecurile ei să fie eşecurile noastre”[14], declara mitropolitul Serghie. Biserica Rusă e învinuită de aşa-numitul „serghianism”, astfel disensiunile dintre B.O.Ru şi ROCOR iau proporţii tot mai mari. Cele două biserici ruse rup comuniunea euharistică. În acelaşi timp, acest pact a salvat Patriarhia Moscovei de la desfiinţarea ei[15]. În anii ’30 aceasta se afla la limita dispariţiei. Abia în 1943 Biserica Rusă reuşeşte să-şi revină parţial prin organizarea unui sinod care l-a numit pe Mitropolitul Serghie în funcţia de Patriarh şi a eliberat o parte a clerului din lagărele comuniste.

Mitropolia pierde treptat o parte din parohii odată cu înfiinţarea în 1922 a Arhiepiscopiei Ortodoxe Greceşti din America, la ora actuală aceasta fiind cea mai numeroasă biserică ortodoxă  de pe teritoriul nord-american. Se conturează o ortodoxie americană destul de pestriţă, fiecare grup naţional tinzând să creeze o dioceză separată. În 1924 este organizat al IV-lea Sobor al tuturor americanilor, care ia decizia de a se „autoguverna temporar”. Deja la sfârşitul anilor ’20 au loc convertiri masive ale greco-catolicilor ruşi şi ucrainieni în cadrul ortodoxiei. O primă convertire a acestora a avut loc la sfârşitul secolului XIX, sub conducerea Sf. Alexie de Wilkes-Barre. Cea dintâi Sf. Alexis de Wilkes-Barrea fost determinată în fond de latinizarea forţată a creştinilor de rit răsăritean. În 1929 apare un decret papal, prin care i se cerea clerului greco-catolic din SUA să devină celibatar. Revinirea a unei părţi însemnate a acestora în sânul ortodoxiei a avut loc sub conducerea lui Orestes Chornock, devenit ulterior mitropolit. Oficial, uniaţii revin la ortodoxie în 1937, când 37 de parohii uniate rup comuniunea cu Roma, formând Biserica Ortodoxă Carpato-Rusă Americană, subordonată Patriarhiei Ecumenice. Decizia de a intra în componenţa acestei biserici a fost determinată în fond de temerea de a nu fi rusificaţi. În componenţa Patriarhiei de Constantinopol Biserica Ortodoxă Carpato-Rusă a primit dreptul de a-şi păstra propriile tradiţii, cu excepţia inovaţiilor romano-catolice, precum filioque[16].

Seminarul Sf. Vladimir (New York)Un eveniment de mare importanţă în viaţa ortodoxiei nord-americane a fost al VI-lea Sobor al Tuturor Americanilor, ţinut în perioada 5-8 octombrie 1938 la New York, care a întrunit laolaltă reprezentanţii eparhiilor ruseşti nesubordonate Patriarhiei Ruse. Soborul hotărăşte că autonomia Bisericii Ortodoxe din America rămâne inviolabilă. Are loc „unirea” între ROCOR şi Mitropolia, însă cu o abţinere de la voturi a peste jumătate dintre participanţi. La mod practic, cele două biserici menţin o stare tensionată în raporturile reciproce. O hotărâre importantă care se adoptă la acest Sobor este înfiinţarea Seminarului Sf. Vladimir din New York (Creswood), astăzi una dintre cele mai prestigioase instituţii de învăţământ ortodox din diasporă[17].

Ortodoxia Americană după cel de-al II-lea Război Mondial

După moartea Patriarhului Serghie Stragorotski al Moscovei şi alegerea noului Patriarh Alexei I în 1945 se spera ca politica bisericii ruse să se schimbe. Acesta a fost unul din motivele principale pentru care, în 1946, în Statele Unite se organizează al VII-lea Sobor al Tuturor Americanilor. Ortodoxia Americană e pusă la grea încercare între a restabili legăturile cu Patriarhia Moscovei şi a salva Mitropolia de dezbinare. Soborul este ţinut la Cleveland, Ohio, la 26-29 noiembrie 1946. Se hotărăşte ca Biserica Ortodoxă din America să intre în componenţa Patriarhiei Ruse, dar cu condiţia ca să-şi păstreze o autonomie largă. Această decizie a nemulţumit aproape jumătate dintre ierarhii Mitropoliei care au aderat la ROCOR. Mitropolia era identicifacă cu „biserica roşie”, în timp ce Biserica Rusă din exil se identifica cu „biserica albă”. Cea dintâi era văzută ca un satelit care a acceptat politica Patriarhiei Ruse.

Între anii 1945 şi 1970 Mitropolia Americană a avut sub oblăduirea sa Biserica Ortodoxă din Japonia, întemeiată la sfârşitul secolului al XIX-lea de către misionarul rus Sfântul Nikolai Kasatkin[18]. Tineri care au studiat la Seminarul Sf. Vladimir din Cresswood au ajuns ierarhi şi preoţi ai Bisericii Ortodoxe Japoneze. În 1970 Patriarhia Moscovei acordă o autonomie largă Bisericii Japoneze, totuşi alegerea arhiepiscopului de Tokio este confirmată canonic de către Biserica Rusă.

Obţinerea autocefaliei

Patriarhul Alexei I SimanskyDeja la începutul anilor ’60 ai sec. XX ideea obţinerii autocefaliei era tot mai vehiculată în rândurile ortodocşilor americani. Încă din 1951 Mitropoilia devine membră a Conciliului Ecumenic al Bisericilor, aici ea având posibilitate de a pune în discuţie problema autocefaliei. În 1963, Pr. Alexander Bololepov, profesor de drept canonic la Seminarul Sf. Vladimir din New York, publică lucrarea Despre o Biserică Ortodoxă Americană: Înfiinţarea unei Bisericii Ortodoxe Autocefale, în care arată că decizia celui de al IV-lea Sobor al Tuturor Americanilor din 1924 de a se „autoguverna temporar” „îndeplineşte toate cerinţele necesare pentru înfiinţarea unei Biserici Autocefale”. Autocefalia a fost recunoscută de către Patriarhia Rusă la 10 aprilie 1970, când Patriarhul Alexei I Simansky semnează actul ce oferă ortodoxiei americane dreptul la autocefalie. Al XIV-lea Sobor al Tuturor Americanilor acceptă actul de acordare a autocefaliei, de acum încolo Mitropolia va purta titlul de Biserica Ortodoxă din America (OCA), înainte stătătorul ei purtând numele de „arhiepiscop de Washington şi mitropolit al întregii Americi şi al Canadei”, având reşedinţa la Washington. Reacţia în plan pan-ortodox a fost diversă, doar o parte a Bisericilor Ortodoxe a recunoscut acest act, şi anume Biserica Ortodoxă Poloneză, Biserica Ortodoxă a Cehiei şi Slovaciei şi Patriarhia Georgiei, biserici considerate sateliţi ai  Patriarhiei Ruse. Patriarhia Constantinopolului, cea a Alexandriei, a Ierusalimului, Biserica Eladei şi cea din Cipru nu au recunoscut tomosul de acordare a autocefaliei din partea B.O.Ru. Principalul argument pe care acestea le-au invocat a fost faptul că Biserica Moscovei nu are singură o jurisdicţie unică pe teritoriul Statelor Unite, aşa încât să aibă dreptul de a acorda autocefalia. Cu toate acestea, Biserica Ortodoxă din America se află în comuniune liturgică cu bisericile care nu i-au recunoscut autocefalia. O parte dintre Biserici, şi anume: Patriarhia Română, Patriarhia Antiohiei, Patriarhia Sârbă şi Biserica Ortodoxă a Albaniei – s-au abţinut să recunoască sau, dimpotrivă, să i se opună.

De acum înainte OCA nu va mai organiza soboare, ci sinoade. Această Biserică va reuşi să-şi extindă jurisdicţia în afara continentului, obţinând câteva parohii în Australia. Tomusul de acordare a autocefaliei din partea Bisericii Ruse avea scopul de unificare a tuturor ortodocşilor din Ambele Americi sub o singură structură eclesială. Această idee a fost parţial realizată. În 1971, la al II-lea Sinod al Tuturor Americanilor, OCA primeşte în sânurile ei Arhiepiscopia Ortodoxă Albaneză. În 1976 Episcopia Bulgară din Exil intră în componenţa OCA. Episcopia Ortodoxă Română intră în componenţa Mitropoliei Ortodoxe din America încă în 1960, cu dreptul de a-şi păstra autonomia administrativă, limba liturgică, tradiţiile naţionale şi dreptul ca viitorii episcopi să fie aleşi tot de Congresul Eparhial.

Biserica Ortodoxă Română din America

Ep. Policarp MoruşcaLa începutul sec. XX, dar în special după 1918 au loc migrări masive ale românilor în Statele Unite ale Americii şi în Canada. În 1935 Patriarhia Română înfiinţiază o Episcopie în SUA, fiind condusă între 1935 şi 1939 de P.S. Policarp Moruşca. În 1939 Episcopul Policarp revine în patrie. După cel de-al Doilea Război Mondial, autorităţile comuniste nu i-au permis să revină în America. Sf. Sinod de la Bucureşti încearcă să numească un nou păstor pentru românii americani prin trimiterea lui Antim Nica în Statele Unite. Această tentativă este respinsă categoric de către Congresul Bisericesc întrunit la Detroit la 28 octombrie 1947, care în general a cerut autonomia administrativă totală faţă de B.O.R.

În 1959 Patriarhia Română reuşeşte să înfiinţeze o episcopie sub tutela ei prin numirea lui Andrei Moldovan ca nou episcop, ales în această funcţie de un grup de 8 preoţi din America, trimis în ţară, unde este călugărit la M-rea Neamţ, apoi hirotonit episcop la Sibiu. Cu toate acestea, recunoaşterea sa a fost acceptată de puţini preoţi. Congresul anual al „Episcopiei de la Vatra” întrunit la Chigago (3-5 iulie 1951) decide completa autonomie faţă de Patriarhia Română şi refuză să-l recunoască pe Andrei Moldovan drept episcop, considerându-l în continuare pe Policarp Moruşca înainte stătătorul ortodocşilor români din America. Acelaşi congres decide să numească un nou episcop în persoana teologului Valerian (Viorel) Trifa, care este hirotonit în această funcţie la 27 aprilie 1952. La 31 martie 1960 Episcopia intră în componenţa Mitropoliei (viitoarea OCA), păstrându-şi autonomia în cadrul acesteia. În 1967 Episcopia înfiinţează mănăstirea „Schimbarea la Faţă” din Ellwood City, stareţă fiind numită maica Alexandra, fostă principesă Ileana, din familia regală.[19]

Î.P.S Nicolae CondreaActualmente, Episcopia deţine majoritatea parohiilor româneşti din Statele Unite, sub păstorirea P.S. Nathaniel Pop. În paralel activează o arhiepiscopie sub tutela Patriarhiei Române, avândul în prezent ca înainte stătător pe Î.P.S. Nicolae Condrea[20]. După Revoluţia din 1989 sunt reluate dialogurile dintre Episcopie şi B.O.R. În prezent se încearcă formarea unei Mitropolii Ortodoxe Române, care ar reuni actuala Episcopie cu Arhiepiscopia, în componenţa Patriarhiei Române, dar cu un grad înalt de autonomie[21].

Biserica Ortodoxă din America astăzi

În 1994, la Ligonier, în Western Pennsylvania, a avut loc un sinod care a întrunit majoritatea episcopilor ortodocşi din America. Acesta a hotărât ca noţiunea de diasporă să nu fie folosită la adresa ortodocşilor americani. Tendinţa actuală a ortodoxiei în America este de a forma o biserică specifică naţiunii americane, de a depăşi bariera de tradiţie şi limbă a emigranţilor, pentru a desfăşura cu succes misiunea pastorală în rândurile americanilor băştinaşi. Astăzi Biserica Ortodoxă în Statele Unite numără aproximativ trei milioane de enoriaşi. Numărul ortodocşilor din America creşte mult după 1990, când odată cu destrămarea sistemului comunist din Europa se atestă un nou val de emigrări pe continentul nord-american. Se depun eforturi substanţiale pentru a păstra o atmosferă paşnică, de conlucrare între toate bisericile ortodoxe din America, de aceea a şi fost convocată la 18 octombrie 1978 la Johnstown/Pennsylvania prima Conferinţă naţională a episcopilor ortodocşi, eveniment care se desfăşoară periodic până în prezent.

Dacă ne referim în mod aparte la Biserica Ortodoxă din America (OCA), Mitropolitul Jonahaceasta are în prezent 12 eparhii, 623 de parohii, misiuni şi instituţii (dintre care 456 sunt parohii). Pe teritoriul Canadei OCA are 91 de parohii, în Mexic – 9 (unde există şi un exarhat), în America de Sud – 5 şi în Australia două. Numărul de enoriaşi este estimat la 1 milion. Înainte stătătorul ei este în prezent Î.P.S. Jonah.

Arhiepiscopia Ortodoxă Antiohiană din Statele Unite a devenit în prezent practic o biserică americană. Ea a reuşit să depăşească izolarea naţională, devenind cu adevărat misionară. Aproape 1/3 din numărul clericilor ce slujesc în această dioceză sunt americani convertiţi la ortodoxie. Una dintre cele mai mari convertiri din ultima vreme a avut loc în 1987, când un număr de 2000 de protestanţi din Biserica Ortodoxă Evanghelică au fost primiţi în sânul Arhiepiscopiei Ortodoxe Antiohiene, devenind Misiunea Ortodoxă Evanghelică Antiohiană[22].

Un eveniment de mare însemnătate pentru ortodoxia americană a fost restabilirea comuniunii euharistice între Biserica Ortodoxă Rusă din Exil şi Patriarhia Moscovei în iunie 2007, când la Moscova e semnat actul de unire canonică între cele două biserici, cea dintâi devenind parte a Bisericii Ortodoxe Ruse, cu un grad de semiautonomie. Această unire a schimbat şi atitudinea consevatoare a ROCOR faţă de celelalte biserici de pe teritoriul Statelor Unite. În prezent are loc un schimb fructuos de experienţă, de studenţi şi de profesori între seminariile Sf. Vladimir (OCA) şi Sf. Treime, Jordanville (ROCOR).

Ortodoxia americană reprezintă un model pentru întreaga ortodoxie ecumenică, anume prin reconcilierea tuturor creştinilor ortodocşi într-o misiune comună de a răspândi cuvântul Evangheliei în ambele Americi.

Bibliografie

  1. Chifăr, Nicolae, Istoria Creştinismului, vol. IV,  Ed. Trinitas, Iaşi, 2005.
  2. Guillquist, Peter, Cum am devenit ortodox. O călătorie înspre credinţa creştină primară, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.
  3. Meyendorff, Jean, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Ed. Anastasia, 1996.
  4. Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Andreiana, Sibiu, 2007.
  5. Schmemann, Alexander, Biserică, Lume, Misiune, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006.
  6. Sfîntul Herman, Apostol în Alaska, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2005[23].

Bibliografie web

  1. http://www.oca.org/
  2. http://ro.orthodoxwiki.org
  3. http://www.orthodoxyinamerica.org
  4. http://www.svots.edu
  5. http://www.romarch.org
  6. http://www.roea.org

[1] Biserică, Lume, Misiune, Ed. Reîntregirea, Alba-Iulia, 2006, p. 26.

[2] Sf. Brendan a fost călugăr ortodox irlandez din secolul al VI-lea. Probabil, este primul ortodox care a pus piciorul pe pământul Canadei şi, astfel, este primul dintre sfinţii care au călcat teritoriile din America de Nord. Mai este cunoscut şi sub numele de Brendan din Clonfert. Sfântul Brendan s-a născut în 484 la Tralee în Kerry, Irlanda. El a înfiinţat câteva mănăstiri în Irlanda, inclusiv Cluain Ferta Brenaind (sau Clonfert) din County Galway. În călătoriile sale misionare şi pastorale a ajuns pe insulele Scoţiei şi, posibil, în Ţara Galilor. El a adormit cu pace în Domnul în 577.

[3] http://ro.orthodoxwiki.org/Brendan_C%C4%83l%C4%83torul.

[4] http://www.orthodoxyinamerica.org/article.php?id=55.

[5] Sfântul Herman, Apostol în Alaska, Ed. Egumeniţa, Galaţi, 2005, p. 25.

[6] Meyendorff, Jean, Biserica Ortodoxă ieri şi azi, Ed. Anastasia, 1996, p. 154.

[7] Chifăr, Nicolae, Istoria Creştinismului, vol. IV,  Ed. Trinitas, Iaşi, 2005, p. 315.

[8] http://ro.orthodoxwiki.org/Biserica_Ortodox%C4%83_din_America.

[9] În martie 2000 Episcopul Raphael a fost canonizat de către Biserica Ortodoxă din America (OCA), fiind comemorat anual la 27 februarie. În Biserica Ortodoxă Antiohiană cinstirea sa are loc în prima zi a lunii noiembrie.

[10] http://ro.orthodoxwiki.org/Tihon_de_Moscova.

[11] În 1911 e transferat în  Tanafly, New Jersey.

[12] Ţarul Petru I al Rusiei (1682-1725) desfiinţează Instituţia Patriarhatului din Biserica Ortodoxă Rusă  în 1721, aceasta fiind înlocuită de un Sinod dirigent prezidat de mitropolitul de Sankt Petersburg. Abia în 1917 este reactivată funcţia de Patriarh în B.O.Ru.

[13] http://ro.orthodoxwiki.org/Biserica_Ortodox%C4%83_Rus%C4%83_din_afara_Rusiei

[14] Jean Meyendorff, op.cit, pp. 112.

[15] În anii ’30 aceasta se afla la pragul desfiinţării ei. În anii 1937-1939 sunt executaţi sau trimişi în lagăre de concentrare peste 50000 de preoţi. Abia în timpul celui de-al Doilea Război Mondial situaţia Bisericii se îmbunătăţeşte, sunt redeschise o parte din locaşurile sfinte, o parte dintre episcopi sunt eliberaţi, e ales un nou Patriarh al Bisericii Ortodoxe Ruse în 1943 prin numirea Mitropolitului Serghie Stragorotski în această funcţie.

[16] http://ro.orthodoxwiki.org/Eparhia_Ortodox%C4%83_Carpato-Rus%C4%83_American%C4%83.

[17] Informaţii referitoare la activitatea Seminarului Sf. Vladimir pot fi găsite pe site-ul: http://www.svots.edu/.

[18] Meyendorf, Jean, op. cit., p. 214.

[19] Păcurariu, Mircea, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, Ed. Andreiana, Sibiu, 2007, p.  440.

[20] http://www.romarch.org/ro/pags.php?id=8

[21] http://www.roea.org/pdf/Statements/Propunerea-Mitropoliei-JUN08.pdf.

[22] Informaţii suplimentare referitoare la acest eveniment pot fi găsită în cartea: Guillquist, Peter, Cum am devenit ortodox. O călătorie înspre credinţa creştină primară, Ed. Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.

2 răspunsuri la Istoria Ortodoxiei din America (rusnac mircea)

  1. Aurel spune:

    Lucrarea de fata ascunde adevarul istoric si bisericesc, imprimand o directie ecumenista Ortodoxiei actuale !
    Lamentabil !
    Lamentabil !
    Lamentabil !

  2. proxymagape spune:

    Două lucruri lipsesc acestui articol : suferințele și bucuriile ortodoxiei americane!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: