Reflecţii asupra problemei sinuciderii (John Breck)

„O sinucidere omoară doi oameni”

Arthur Miller (După cădere, act III)

Sinuciderea se referă la luarea propriei vieţi printr-un act liber de voinţă. Ea implică un act intenţionat şi voluntar de autodistrugere, liber de constrângeri externe sau interne. Aşadar, sinuciderea trebuie clar diferenţiată de acte precum „eutanasia pasivă voluntară”, în care pacientul bolnav în stadiul terminal sau apropiaţii săi refuză măsurile de susţinere a vieţii (o decizie ce nu este în conflict apriori cu responsabilitatea creştină în faţa morţii necruţătoare). Trebuie arătat că moartea lui Iisus şi a zeloşilor martiri precum Sf. Ignatie Teoforul, nu constituie o sinucidere, ei fiind de fapt executaţi de către autorităţi externe. Aceasta rămâne adevărat în ciuda spuselor lui Iisus că „Nimeni nu ia viaţa de la Mine, ci Eu de la Mine însumi o pun”, adică prin libera Sa voinţă (Ioan 10, 18).

Scrierile filozofice precum cele ale vechilor greci, sau Eseul despre sinucidere al lui David Hume, au apărat dreptul omenesc de a comite sinuciderea în anumite circumstanţe: durere insuportabilă prelungită, situaţii de dezonoare, ispăşirea unei pedepse la muncă pe viaţă, un semn de la zei că vremea a venit etc. Phaidin al lui Platon, motivează cu oarecare ambivalenţă cazul sinuciderii (cf. 62 c în special), în timp ce nu există nici o ambivalenţă în argumentele prezentate pentru aceasta de către stoicii cinici şi chiar de către unii epicurieni. Cicero exprimă convingerea larg răspândită că zeul trebuie să arate momentul, sau să ofere un „motiv valid” (causam iustam), pentru a comite actul. Apoi, spune Cicero, „cu siguranţă omul tău cel înţelept va trece bucuros de la întunericul de aici înspre lumina de dincolo”  (Tusc. Disp. I, 74). Consensul din antichitate susţinea că sinuciderea comisă în circumstanţe adecvate va duce direct la nemurire.[1]

Până de curând, cazul sinuciderii era limitat în general la scrieri ca Mitul lui Sisif, a existenţialistului francez Albert Campus, care a spus că sinuciderea constituie „cu adevărat singura problemă filozofică serioasă”. În zilele noastre, tot mai mult însă, eticienii şi exegeţii îşi pun întrebări privind legitimitatea şi dezirabilitatea ei, în special din perspectiva progresului tehnologiei biomedicale care a mutat „ultimul bold” de la moarte la procesul morţii.

Aceştia arată că sinuciderea condamnată ca păcat datează doar din vremea Sf. Augustin, iar Sf. scriptură nu condamnă explicit nicăieri actul sinuciderii. Există cinci cazuri de sinucidere cuprinse în Vechiul Testament: Abimalec (Judecători 9, 54); Saul şi purtătorul său de arme (I Samuel 31, 4; I Cronici 10, 4) Ahitofel (II Samuel 17, 23) şi Zimri (I Regi 16, 18). Noul Testament cunoaşte doar cazul lui Iuda (Matei 27, 3-5), a cărui sinucidere a constituit un semn de remuşcare. Iudaismul intertestamentar înregistrează câteva sinucideri ce reprezintă acte de curaj şi onoare (cf. 2 Macabei 14, 37-46; apoi evreii din Masada care au ajuns la sinucidere pentru a scăpa de captivitatea romană. Josephus Flavius, Războiul iudeilor, VII, 320). În nici un caz, actul în sine nu este condamnat mai degrabă apare ca o nobilă alternativă la dezonoare şi umilinţă. Sfântul Augustin şi-a alcătuit polemica sa împotriva luării propriei vieţi în contextul unei denunţări a pseudo-martiriului practicat de către anumiţi donatişti, ceea ce era, spunea el, o simplă formă de sinucidere.[2] Din acest moment, teologii occidentali au descris tot mai mult sinuciderea ca pe o auto-crimă, până când aceasta a înlocuit virtual „hula împotriva Duhului Sfânt”, devenind singurul păcat de neiertat.

O atitudine similară faţă de sinucidere s-a dezvoltat şi în Răsărit, în special sub influenţa patriarhului Timotei I al Alexandriei (381-385). În cel de-al 14-lea Răspuns canonic el declară că, dacă nu se poate dovedi clar că victima sinuciderii era „cu adevărat ieşită din minţi”când şi-a luat viaţa, „nici o jertfă nu trebuie făcută pentru ea”.[3] Ceea ce presupune clar o practică existentă şi o atitudine ce se opune ferm la săvârşirea slujbei de înmormântare sau de pomenire, în cazurile de „sinucidere raţională”. Cu această autoritate, Nomocanonul 178 pronunţă o interdicţie similară. Velikii Trebnic apelează tot la această autoritate: „Dacă cineva îşi ia propria viaţă, să nu se cânte nimic pentru el, nici să fie pomenit, doar dacă acesta era nebun”(rubrica pentru slujba de pomenire), Aşa procedează şi Bulgakov, care notează consimţământul de decizii patriarhale.[4]

N.D Patrinicos[5] exprimă consensul actual al Ortodoxiei, conform căruia nici un serviciu funerar, înmormântare bisericească sau slujbe de pomenire, să nu se facă pentru cei care „ca rezultat al propriei lor voinţe, s-au rupt de comunitatea Bisericii”. De asemenea este vrednic de notat că până la sfârşitul secolului al IV-lea, autorii creştini sau tac, ori privesc probleme într-o lumină favorabilă, atâta timp cât sinuciderea poate fi asimilată martiriului[6].

Care sunt motivele teologice pentru reticenţa Bisericii Ortodoxe faţă de sinuciderea ca opţiune morală? Comentariile asupra problemei se concentrează mai ales asupra a două teme: creaţia persoanelor umane după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu (Facerea 1, 26) şi convingerea că viaţa este un dar de la Dumnezeu, izvorând de la El şi stând sub puterea Sa. Ca dar, existenţa umană presupune responsabilitatea „chivernisirii”. Viaţa noastră nu ne aparţine nouă în primul rând, ci lui Dumnezeu, Creatorul nostru, Căruia suntem chemaţi să ne dăruim ca o „jertfă de laudă”. Deoarece El este Stăpânul vieţii şi al morţii, al celor vii şi al celor morţi, această dăruire de sine trebuie să fie întreagă, deplină, îmbrăţişând fiecare aspect al existenţei noastre pământeşti, de la zămislire şi până la moarte.

Dacă îi datorăm lui Dumnezeu ca şi creator, atât viaţa cât şi moartea, aceasta este cu atât mai adevărat cu cât El S-a şi jertfit ca Răscumpărător. Darul pe care I-l putem face prin noi înşine, este pur şi simplu răspunsul nostru la darul său infinit mai mare, pe care l-am primit în persoana lui Iisus Hristos. „Ale Tale, dintru ale Tale” ne implică întâi pe noi, ca purtători ai chipului divin şi, abia după aceea, implică Sfintele Daruri; aşa cum noi invocăm pogorârea Duhului Sfânt întâi asupra noastră şi abia după aceea, asupra pâinii şi a vinului la dumnezeiasca Liturghie, pentru ca şi noi şi darurile euharistice să ne putem preschimba în Trupul lui Hristos. În acest fel, prima ţintă, primul obiect al iubirii divine şi al grijii acesteia, este persoana, înţeleasă ca o entitate psihosomatică indivizibilă, o fiinţă al cărei aspect al material participă în mod decisiv la „calea” vindecării, cea mântuitoare, „calea” sfinţirii şi a îndumnezeirii. Deci, existenţa noastră biologică serveşte într-un fel ca un „tip” (tipos) al vieţii în împărăţia lui Dumnezeu. Ea prefigurează viaţa noastră veşnică, care păstrează identitatea noastră somatică precum şi pe cea spirituală.

Distrugerea acelui întreg psihosomatic prin sinuciderea e condamnată de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil – şi, implicit, de neiertat – al revoltei împotriva lui Dumnezeu, ca şi creator şi ca Răscumpărător. În termenii lui Bulgakov, a rupe sinele de Dumnezeu, reprezintă  „o totală lipsă de credinţă” în providenţa divină. Astfel, devine expresie finală a blasfemiei. Bulgakov se referă la un om care îşi ia viaţa chiar ca la un „descendent spiritual al lui Iuda Trădătorul, respingându-L pe Dumnezeu şi fiind respins de Dumnezeu.”

Oricum am prezenta concluzia lui Bulgakov, potrivit căreia cineva care îşi ia propria viaţă este „respins de către Dumnezeu”, e clar că opinia lui, în ansamblu, reprezintă atitudinea dominantă din cadrul Bisericii Ortodoxe faţă de sinucidere. Termenul însuşi are o încărcătură emoţională, până la punctul în care orice punere la îndoială a acestei afirmaţii pare să atragă după sine acuze între nesimţire morală şi erezie.

Deoarece încărcătura emoţională a fost atribuită cuvântului „sinucidere”, a apărut atâta confuzie privind atitudinea propriu-zisă a Bisericii faţă de actul în sine. Căci nu este un secret că astăzi, ca şi în Alexandria secolului al 4-lea, pedeapsa normativă pentru „sinucidere raţională” – refuzul slujbei de înmormântare sau de pomenire – este adesea suspendată, mai ales unde cel mort este un membru iubit al familiei sau al comunităţii bisericeşti. Probabil simţim că ceva nu e în regulă cu acel refuz , chiar dacă noi (pe drept) rămânem convinşi de imoralitatea sinuciderii. În consecinţă, ori cădem în febra „tradiţiei” şi refuzăm înmormântarea victimelor, nechibzuit şi neabătut, ca o chestiunea de principiu; ori căutăm, cu o anume disperare, un semn convingător al nebuniei lor.

Dilema impusă de sinucidere ne obligă să ridicăm anumite probleme despre singura justificare, universal acceptată, pentru înmormântarea persoanelor care şi-au luat propria viaţă: problema nebuniei. Ce constituie de fapt „nebunie”, şi cum putem ajunge la modul de determinare, în orice situaţie de sinucidere dată, care ne va ajuta să luăm o decizie corectă, justă şi potrivită privind înmormântarea? Cât priveşte conceptul de „nebunie”, trebuie arătat că acesta este vag şi înşelător, ca şi termenii „alienat” şi „dement”; Manualul de diagnosticare a bolilor mintale[7]nici nu îl ia în considerare.

Eticienii şi psihologii s-au contrazis multă vreme pe tema existenţei „sinuciderii raţionale”. Oare un om care îşi ia viaţa, este în totalitatea facultăţilor mintale? Se poate oare spune că este întru totul „sănătos la cap”? Ortodoxia, şi până nu demult romano-catolicismul, au răspuns afirmativ la această întrebare. De fapt, cele mai multe discuţii pe tema aceasta pornesc de la premisa că care se sinucide o face în mod liber şi că actul însuşi rezultă dintr-un liber exerciţiu de voinţă. Dacă această voinţă este în vreun fel diminuată, se consideră că faptul se datorează „slăbiciunii morale”, „păcatului”, unei „lipse de credinţă” sau (iarăşi cuvintele lui Bulgakov) „disperării” şi „blasfemiei”.

În lumina recentelor descoperiri din domeniul psihologiei şi al neurologiei, trebuie făcută următoarea apreciere: în mult mai multe cazuri de sinucidere decât au fost recunoscute până acum, avem de-a face cu „alienarea” sau echivalentul ei neurologic. Adică, cele mai multe acte de sinucidere au loc mai puţin datorită „păcatului” sau „slăbiciunii morale”, decât din cauza factorilor ce depăşesc puterea de control a victimei, precum „depresie majoră recurentă” (DMR) şi „tulburare de stres posttraumatic” (PTSD). Aceste condiţii au avut loc o publicitate excesivă în ultimii ani şi multe diagnostice s-au pus prea rapid şi prea uşor. Cu toate acestea, condiţiile categoric există, sunt răspândite şi echivalează cu boli grave, care slăbesc organismul.

Nu înseamnă că „sinuciderea raţională” nu există şi nu poartă cu ea întreaga greutate a responsabilităţii morale. Dar studii recente au demonstrat o corelare, semnificativă statistic, între sinucidere şi slăbirea neurotransmiţătorilor şi este un fapt bine cunoscut că bolile precum cea a lui Parkinson şi tulburările neurologice similare, care afectează ganglionii de bază, sunt urmarea scăderii cantităţii de dopamină şi depresia rezultantă este adesea marcată de starea de spirit atât de oscilantă încât pacientul cedează în faţa a ceea ce înseamnă „stimulent” sau „impuls” sinucigaş.[8]

Simplele dezechilibre chimice din organism (de exemplu cele implicate în sindromul pre-menstrual sau PMS) pot avea efecte similare, aşa cum poate fi şi disfuncţia tiroidei. În procesul suferinţei, există câteva stadii stabilite chimic prin care trece pacientul. De la sentimente de „tristeţe” şi „tulburare”, persoana trece spre mânie şi apoi speranţă. Stadiul „speranţei”, însă, este urmat în mod firesc de depresie sau „disperare”, în care înclinaţia spre sinucidere este mult mărită.

Relativ noul domeniu al „terapiei sistemelor familiale” a arătat că în căminele în care cel puţin un adult e alcoolic activ – în special dacă alcoolismul e însoţit de abuz verbal, fizic sau sexual – copii cresc adesea suferind de PTSD şi se manifestă aceleaşi simptome de confuzie, lipsă de respect de sine, vinovăţie şi mânie, care au caracterizat atâţia veterani ai războiului din Vietnam. Neputându-şi exterioriza mânia faţă de adultul ofensiv, ei tind să o „îngroape” sau să o „înăbuşe”, îndreptând-o înspre ei înşişi într-o patologie a autodistrugerii. Tulburarea stresului post-traumatic e un fapt alarmant al vieţii noastre sociale, de mult răspândit, ocazional la fel de mult de sistemele familiale disfuncţionale (droguri, alcoolism, abuz sexual) cât şi de trauma războiului[9].

Această listă ar putea fi uşor extinsă. O spun nu pentru a nega că sinuciderea raţională există, nici pentru a slăbi verdictul Bisericii, puternic şi bine venit din punct de vedere moral, împotriva actelor sinucigaşe. O fac mai degrabă ca fundament al unei chemări: ca noi să reconstruim criteriile după care judecăm în cazurile de sinucidere, să luăm în calcul factorii psihologici şi neurochimici ce ar putea fi în spatele alegerii pentru autodistrugere. Nu mai este suficient să întrebăm despre o victimă a sinuciderii dacă „era nebună”. Întrebarea nu are sens pentru noi astăzi, date fiind progresele făcute recent în domeniul ştiinţelor medicale.

Sinuciderea raţionala există cu adevărat. Adesea factorul motivat este mânia necontrolată ce duce o persoana până la a „ucide doi oameni”: pe ea însăşi (fizic) şi pe cealaltă (emoţional), care este obiectul ostilităţii ei. În aceste cazuri, persoana acţionează ca urmare a propriului păcat şi a răzvrătirii împotriva lui Dumnezeu şi a sinelui, iar aceasta poartă toată responsabilitatea morală pentru luarea propriei vieţi şi pentru crunta rănire a vieţii celorlalţi. Însă cu cunoştinţele noastre actuale despre mecanismul sinuciderii, trebuie să fim conştienţi şi sensibili din punct de vedere moral la faptul că, adesea, astfel de persoane sunt victimele unor patologii asupra cărora nu au deloc (sau doar puţin) control şi pentru care nu pot şi nu ar trebui considerate responsabile.

Înseamnă că ar trebui să-i „declarăm nevinovaţi” până când poate fi stabilită responsabilitatea pentru act, dincolo de orice îndoială. În practica noastră actuală (ca în Răspunsul 14 al patriarhului Timotei) arătăm că sinuciderea e un produs al voinţei ce acţionează în libertate. În multe (dacă nu cele mai multe) cazuri nu este adevărat. Voinţa este afectată de păcat şi este, de asemenea, înrăutăţită de boală şi prin diferite forme de abuz care marchează persoana din copilărie până la mormânt. Caritatea creştină va recunoaşte acest fapt în lumina cercetărilor medicale moderne şi va judeca în consecinţă.

Întrebarea se pune astăzi dacă ar trebui să acceptăm sinuciderea în cazurile de boală în fază terminală sau chiar acolo unde „voinţa de a trăi” a fost micşorată pentru un oarecare motiv. Cu alte cuvinte, ar trebui oare să aprobăm alegerile precum cea a lui Elizabeth Bouvia sau Jarnet Adkins? În situaţia dintâi, Bouvia, o femeie handicapată grav afectată de paralezie cerebrală, dorea ca juraţii să îngăduie ca spitalul să o lase să se înfometeze până la moarte şi totuşi să continue îngrijirea paleativă. În al doilea caz, d-ra Adkins, afectată de faza primă a bolii lui Alzheimer, şi-a luat zilele folosind „maşina morţii” păsă la punct de medicul dr. Jack Kevorkian. Amândouă au comis ceea ce, în mod firesc, s-ar numi o sinucidere raţională, deşi Bouvia manifesta anumite simptome de depresie clinică. Ar trebui să îngăduie Biserica astfel de lucruri ?

Răspunsul nu poate fi decât „nu”, dacă victima sinuciderii a acţionat „raţional” sau sub constrângerile bolii psihice sau fizice. Există o mare presiune în SUA dinspre grupuri bine intenţionate (dar amăgitoare), ca Societatea Hemlock de exemplu, care ar „instuţionaliza” sinuciderea ca mod uman de a sfârşi viaţa în pace şi cu demnitate. Însă singura „demnitate” care îi revine existenţei umane stă în darul vieţii divine care o împlineşte şi susţine. Dacă Dumnezeu este într-adevăr „chiar mai aproape de noi decât inimile noastre”, El sigur are puterea, autoritatea şi dragostea în stare să ofere „demnitatea” deplină, sensul final şi valoarea finală, vieţii şi morţii noastre. Aşadar, moartea noastră Îi aparţine Lui, la fel cum Îi aparţine viaţa noastră biologică şi spirituală.

Există o dimensiune socială esenţială a existenţei noastre care vine şi ea împotriva acceptării sinuciderii ca un mijloc legitim de a ne pune capăt zilelor. Noi aparţinem lui Dumnezeu şi aparţinem unul altuia în Trupul lui Hristos. A accepta sinuciderea în principiu, pentru cei din afara Bisericii, ar duce fără îndoială în josul „pârtiei de alunecare”, către abuzul intolerabil. Deci Biserica trebuie să spună „nu” actelor de autodistrugere. Urmează, oare, că cei care cedează acestei tentaţii, cea mai teribilă, n-ar trebui să aibă o înmormântare sacramentală adecvată în Biserică, dacă erau membri obişnuiţi ai Bisericii în timpul vieţii lor? Convingerea mea e că ambiguităţile ce stau în jurul sinuciderii, complexităţile problemei însăşi, împreună cu incertitudinile, care rămân inevitabil în privinţa stării psihologice (şi neurochirurgice) a victimei, justifică cel puţin principiul : când eşti în dubiu, fă slujbe de înmormântare şi pomenire. Oare o astfel de practică, bazată pe iubirea pentru cel răposat şi pentru supravieţuitorii adesea lipsiţi de vină, l-ar putea ofensa într-adevăr pe Dumnezeu?

Un cuvânt final în această privinţă din partea eminentului etician protestant Stanley Hauerwas pare relevant: „Sinuciderea nu este, întâi de toate, o judecată despre o persoană, ci o aducere aminte că nu am reuşit să întrupăm, ca o comunitate, legământul de a nu abandona unul pe celălalt”. Sinuciderea e o tragedie ce ne implică pe fiecare dintre noi ca mădulare ale unui singur trup şi într-o oarecare măsură, răspunderea ei cade asupra noastră.

Sinuciderea e degrabă o problemă medicală decât una pur spirituală.

• de vreme ce sinuciderea se arată ca rezultând, mai întâi, din tulburările depresive, aceasta „e acum privită ca punctul final al unei combinaţii de factori genetici, psihologici, psihosociali şi asociaţi cu medicamentele” (Mann-Stanley, Prefaţă, IX);

• influenţele din mediul social al unui copil pot crea „vulnerabilitate la comportament sinucigaş”. În 91% din cazurile tipice de sinucidere şi tentativă de sinucidere, mediile familiale examinate erau clasificate ori instabile, ori haotice. Un factor major deteriorează relaţiile personale din familie, ducând la tema respingerii iminente. Depresia rezultată, complicată de droguri şi alcool, determină adesea încercările impulsive de sinucidere.

• întâlnim sinuciderea îndeosebi pe linie familială. În timp ce factorii psihologici sunt semnificativi, studiile recente au confirmat „dincolo de orice îndoială, că există există factori genetici în sinucidere” care pot sta în spatele istorie familiei despre comportamentul autodistrugător. (A. Ray, „Genetics of Suicide”, Mann-Staley, p.97, 101);

• s-a arătat că activitatea neurochirurgică anormală, în special nivelurile joase ale serotoninei, duce la depresia patologică şi determină sinuciderea.

Rolul nostru este să lăsăm victima în grija milostivă a lui Dumnezeu, în timp ce suntem martorii adevărului că iubirea mântuitoare a lui Hristos e mai puternică decât moartea produsă prin sinucidere.


[1] Vezi A. J. Droge, „Mori Lucrum: Paul and Ancient Theories of Suicide”, Novum Testamentum, XXX/3, 1998, p.263-286.

[2] J. Bels, „La mort volontaire dan’s l’oeuvre de Sf. Augustin”, Revue de l’historie de religions”, 187, 1975, p. 147-180.

[3] Ar trebui de notat, totuşi, că răspunsul lui Timotei are ca scop protejarea preotului care ar putea fi pus să săvârşească o slujbă de înmormântare sau pomenire, la cererea rudelor şi prietenilor decedatului, care susţin cu insistenţă că acesta a fost nebun. Răspunsul conchide: „e neapărat, aşadar, ca preotul să cerceteze probleme cu atenţie, în fiecare caz, pentru a evita o judecată ce ar urma”, adică judecata asupra lui. The Rudder, (Pidalion), Chicago: Orthodox Christian Education Society, 1957, p.898 (trad. Rom. Bucureşti 1933, p.201). O notă din Pidalion menţionează un procedent în persoana „presbiterului unei anumite mănăstiri a Sfântului Pahomie, care a poruncit pentru cele două maici ce se sinuciseră, să nu li se facă slujbe de pomenire”.

[4] „Unei persoane care a săvârşit conştient sinuciderea, i se refuză înmormântarea creştină” (rubrica pentru slujba de pomenire). Vezi S.V. Bulgakov Nastolnaia kniga dlia Sviashchenko-Tserkovno-Sluzhitelei, („Desk Book for Clergy, Karkov, 1990”).

[5] A Dictionary of Greek Orthodoxy, NY: Greek Orthodox Archdiocese of North and South America, 1984, p.346

[6] A. J Droge, art. cit., a apărat de curând opinia potrivit căreia Sfântul Pavel era favorabil ideii de sinucidere, considerând-o un mijloc legitim de a muri şi de „a fi cu Hristos”. Argumentul său se bazează pe afirmaţia Apostolului din Filipeni 1, 21-23, „pentru mine viaţa este Hristos şi moartea un câştig” şi, în special, pe „dorinţa sa de moarte” (ten epithymian echon eis to analusai). Aceasta e confirmată, spune el, de II Corinteni 5, 1-8, ca şi de afirmaţii precum cele din Galateni 2, 20, II Corinteni 4, 8-11 şi Romani 8, 38. Vezi şi mai cunoscuta sa lucrare, „Did Paul commit Suicide” Bible Review, V/6 decembrie 1989, 14-21. Droge a demonstrat cel mai bine că Apostolul Paveldorea să moară pentru a adânci şi împlini comunitatea sa cu Hristos cel Înviat. După părerea mea, argumentul său privitor la „sinuciderea” Sf. Pavel este slab şi nesubstanţial, presupunând că Apostolul adoptase o atitudine „socratică” în faţa actului )Phaidon, interpretat de filozoful stoic Epiclet). Vezi şi A.J Droge şi J. D. Taylor, A Noble Death. Suicide and Martzrdom Among Christians and Jews in Antiquity, (San Francisco: Harper, 1992), cel mai cuprinzător studiu dintr-o perspectivă biblică şi patristică.

[7] Diagnostic and Statistical Manual of Mintal Disorders, Ediţia a 4-a, publicată de American Psychiatric Association, Washington DC, 1994.

[8] Pe 23 martie 1988, Associated Press a anunţat că doi medici suedezi, scriind în ziarul British Medical Jurnal, au raportat că au descoperit o corelaţie între folosirea de medicamente pentru blocarea canalului de calciu (folosirea în cazuri de tensiune ridicată şi anghină) şi sinucidere. În ciuda extraordinarelor progrese ce s-au realizat recent în cunoaşterea funcţionării chimiei creierului, cercetătorii medicali recunosc că investighează doar vârful gheţarului.

[9] Vezi D.S.M. IV, p. 424-429.

4 răspunsuri la Reflecţii asupra problemei sinuciderii (John Breck)

  1. daxinte spune:

    mmda.Sinuciderea nu este o solutie.Este o prostie si al urma urmelor eu cred ca orice om poate fi stapan pe el.Fiecare se poate oprii de la asa ceva.

  2. Erhan spune:

    Oare nu-i trist că avem libertarea de a decide asupra unor acte de existenţă în necunoştinţă de cauză? Sau poate problema finitudinii nu se mai discută la nivel de logică, cât de intuiţie. Nu-mi pot explica cum poate fi surclasată frica de moarte de spaima de viaţă cu toate consecinţele pe care le-ar presupune.

  3. anne spune:

    in opinia mea, sinuciderea este intr-adevar un pacat de moarte si nu trebuie aprobat sub nici o forma si pt nici un temei. Trebuie sa intelegem k Deo ne-a dat viata si k numai El ne-o poate lua. Sunt sigura k multi au trecut prin experienta asta odata (poate k numai s-au gandit sau dorit)dar nu au incercat. Sfatul meu: WAKE UP! NOTHING IS WORST THEN DEATH!

  4. proxymagape spune:

    Sinuciderea este sfârșitul unei boli corporale, dar înainte de toate sufletești. Întrebarea corectă nu este : De ce se sinucid oamenii? ci : De ce nu ne dăm seama noi (cei așa de atenți cu cei din jur că în loc să îi iubim îi judecăm). de ce nu ne dăm seama că persoana X suferă așa de mult că în ceasul următor, mâine sau mai încolo se va sinucide de singurătate- sinuciderea întotdeauna este ascunsă în tabloul singurătății umane în așa fel încât oamenii se lasă impresionați de singurătatea sinucigașului și nu de trăirile lui!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: