Problema paradigmelor filozofice (Erhan Andrei)

 

                     Erhan AndreiParadigma este o totalitate de viziuni şi idei care servesc drept model de formulare şi rezolvare a unor probleme, este un tip (stil) de gândire dominant într-o anumită perioadă de dezvoltare a ştiinţei. Paradigma este o construcţie mentală larg acceptată, care oferă unei comunităţi sau unei societăţi pe perioadă îndelungată o bază pentru crearea unei identităţi de sine (a activităţii de cercetare de exemplu) şi astfel pentru rezolvarea unor probleme sau sarcini. Noţiunea de paradigmă a fost formulată de savantul american T.Kuhn, care avea în vedere o teorie ştiinţifică general acceptată de comunitatea de savanţi. La Thomas Kuhn baza practicii cercetării şi a consensului într-o ştiinţă care a atins stadiul maturităţii nu este teoria ştiinţifică, ci ceva mai complex, paradigma. Kuhn argumentează că cercetarea ştiinţifică în disciplinele care au ajuns în acest stadiu nu este condusă în primul rând de teorii şi reguli metodologice generale, ci de experienţe împărtăşite în comun, ce sunt încadrate în paradigme. Ştiinţa  atinge maturitatea atunci când are paradigmele sale. Trecerea  de la o perioadă de dezvoltare a ştiinţei la alta se realizează ca schimbarea paradigmelor ştiinţifice. Ca realizări ştiinţifice care oferă modele de formulare şi rezolvare de probleme unui grup de cercetători, constituie entităţi complexe ce cuprind elemente de natură teoretică, instrumentală şi metodologică. Cunoaşterea cuprinsă într-o paradigmă este în mare măsură una tacită. Formularea şi rezolvarea de probleme pe baza cunoaşterii tacite cuprinse în paradigme constituie ceea ce Kuhn numeşte „ştiinţă normală” sau „cercetare normală”. Regulile derivă din paradigme, dar paradigmele pot ghida cercetarea chiar în lipsa regulilor. În istoria filozofiei paradigma este ca un mod specific de filozofare, ca un model de formulare şi rezolvare a problemelor filozofice, ca ceva general şi relativ stabil în multitudinea concepţiilor şi ideilor filozofice. „Ne putem, desigur, întreba care ar fi totuşi atitudinea cea mai recomandabilă atâta vreme cât apreciem diversitatea tradiţiilor filosofice drept o realitate fundamentală a marii culturi universale. Pentru cei ce îşi asumă în mod consecvent vocaţia deschiderii răspunsul nu poate să fie decât unul singur: acceptarea şi încurajarea pluralismului filosofic[1]. Încă din antichitate se evidenţiază două paradigme principale – ontologică şi gnoseologică. Paradigma ontologică reiese din admiterea existenţei ca realitate şi principiu în explicarea lumii. Paradigma gnoseologică consideră că lumea este o construcţie teoretică, rezultat a cunoaşterii lumii, rezultat a activităţii intelectuale a omului. Ambele paradigme se întâlnesc în toate perioadele istorice, însă una din ele predomină. Spre exemplu, în antichitate predomină paradigma cosmocentrismului, în epoca medievală – teocentrismului, în epoca Renaşterii – gnoseocentrismului etc. Deosebim şi alte paradigme (empirism şi raţionalism, dialectica şi metafizica, materialism şi idealism). În toate epocile istorice, unul sau, eventual, câţiva gânditori, erau consideraţi etalonul sau “norma” după care au fost judecate realizările comunităţii filosofice, cel mai adesea prin raportarea la o lucrare apreciată ca fundamentală (de exemplu, în cazul epocii moderne, Critica raţiunii pure a lui Kant sau Fenomenologia spiritului a lui Hegel), celebritatea celor dintâi atingând uneori o dimensiune supraistorică şi constituind în conştiinţa posterităţii un etalon  pentru deceniile şi secolele următoare (Platon, Aristotel, Descartes, Kant[2], Hegel, Husserl, Heidegger etc). „…Caracterul conceptual al preocupărilor, rigoarea extremă a discursului şi sobrietatea stilistică nu semnifică prin ele însele o detaşare a ‘gândirii pure’ de miezul fierbinte al interogaţiilor asupra condiţiei umane. Nimic mai greşit decât asimilarea filosofiei concepută ca cercetare a limitelor gândirii, filosofiei ca ancilla scientiae[3]

                  Există trei paradigme referitor la istoria filozofiei:

Concepţia lui B.Russell[4] – conform căreia istoria filozofiei nu-i altceva  decât  nişte comentarii la filozofia lui Platon; Fără Platon n-ar fi exista Aristotel; daca n-ar fi existat Platon, n-ar fi existat nici Plotin şi neoplatonismul, iar fără neoplatenism şi aristotenism dogmele creştine nu s-ar fi putut întocmi si n-am mai fi avut filosofia scolastica, care, oricum a pregătit filosofia moderna. De asemenea, platonismul a fost cea dintâi doctrina din antichitate care, în vremea Renaşterii, a adus un suflu nou filosofic în pustiul scolasticii în decadenta; în sfârşit, până astăzi, când se vorbeşte de o reînviere a lui Platon, platonismul a rămas temelia idealismului general. Filozofia nu este altceva, pentru Platon, decât şti­inţa despre Idei, iar ştiinţa despre Idei nu este decât ştiinţa despre exis­tenţa proprie, care, prin reflexiune filozofica, trebuie sa fie ridicata de la existenţă în neadevăr la existenţa în adevăr şi care este, în acest mod, prin legarea ei de existenţa Logosului, salvată de sub stăpânirea hao­sului şi a trecătorului. In felul acesta, Ideea trebuie sa devina realitate, prin aceea ca ea se imbina cu realitatea senzoriala, pentru a deveni ast­fel masura autenticitatii existentei omenesti.

Concepţia lui Hegel ori paradigma  depăşirii dialectice,  conform căreia fiecare filozof acceptă din trecut şi dezvoltă tot ce prezintă valoare (interes) după părerea lui şi neagă tot ce n-are semnificaţie. După această paradigmă s-a format şi filozofia marxistă. Ca exemplu de progres dialectic, Hegel reprezinta succesiunea : drept abstract, morala, si etica, carora le-ar corespunde dreptul stoicilor, morala constiintei individuale a lui Rousseau, si dreptul unei societati civile concrete. Dialectica este, cum sustine Hegel, o metoda care admite, in mod constitutiv, contraditia. Toate devin ca altul prin mijlocirea cu sine – sustine Hegel. Lucrurile nu au proprietati vesnice. Ele se apar si dispar, se nasc si mor, sunt si totodata nu sunt, prin raportare la timp. A fi este o succesiune de momente. Ce este acum un lucru, in propria lui fiinta, nu putem determina, pentru ca el isi schimba permanent caracteristicile in timp. Judecatile analitice nu ne sunt de nici un folos pentru ca ele desfasoara o relatie de incluziune existente intre doua notiuni. Ceea ce am afirmat ca fiind o proprietate esentiala a ceva trebuie imediat sa contrazicem aratand ca acel ceva nu mai este cum a fost, ca el a devenit si s-a transformat in altceva diferit. Dar nu total diferit. In limbajul lui Hegel, ceva s-a transformat, a devenit Altul sau. Ne mai este identic cu ceea ce a fost, cu un moment in urma, dar nici nu si-a pierdut de tot identitatea cu sine[5]. Obiectul ramane permanent Acelasi-ul, prin pastrarea unor vechi proprietati si prin adaugarea de alte noi proprietati. Prin urmare, in explicatia lumii in prim plan trece acum devenirea. Aceasta este proprietatea fundamentala a lumii. Devenirea se identica cu Absolutul, adica cu unitatea contradictorie dintre fiinta si nefiinta. Devenirea asigura, asadar, legatura intre afirmatie si negatie, intre fiinta si nefiinta, intre ceea ce este si ceea ce nu este. Ea este o sinteza; caracteristicile ei poseda ceva din natura fiintei dar si din cea a nefiintei. Ea face trecerea de la abstractul fiintei la concretul lucrurilor. Abstract este inceputul. Concretul este intregul, totalitatea. De aici se deduc si celelalte categorii hegeliene: ceva (calitatea), cat (cantitatea), multiplu, fenomen etc. „Ce trebuie sa faca filosofia? Sa reproduca mental ceea ce a fost. Cand cunoastem noi nu facem decat sa refacem in propria noastra ratiune rationalitatea insasi a lumii, ordinea ei de existenta”[6]. „Pe de alta parte, este tot atat de important ca filosofia sa fie lamurita ca ea nu are alt continut decat cel produs in mod originar si care se produce pe sine in domeniul spiritului viu, continut care a facut  l u m e, lume exterioara si lume interioara a constiintei,  – ca acest continut al ei este realitatea (s.n.)… acest acord (intre lumea exterioara a constiintei si lumea interioara a ei n.n.) trebuie privit ca scopul suprem al stiintei, ca ea sa infaptuiasca, prin recunoasterea acestui acord, impacarea ratiunii constiente de sine cu ratiunea care  fiinteaza  cu realitatea[7].

Concepţia lui R.Rorty ca paradigma complementarităţii – ideile filozofice care se contrazic şi exclud reciproc împreună pot completa una pe alta şi reflecta realitatea mai amplu.Complementaritatea este un concept formulat de către N. Bohr în legătură cu situaţia din mecanica cuantică, dar aşa după cum însuşi autorul său sugera, pare să aibă o valabilitate mai generală. într-o asemenea formă generală, principiul complementarităţii afirmă că un fenomen poate primi o descriere mai completă cu ajutorul a două sau mai multe teorii care sînt reciproc independente şi exclusive, dar se completează reciproc, fiecare oferind o perspectivă distinctă asupra respectivului fenomen (domeniu). Cel mai adesea teoriile aflate în competiţie nu sînt opuse în mod absolut ci mai degrabă se completează reciproc, evidenţiind aspecte diferite. Toate au ca obiect de referinţă însă aceeaşi realitate, dar privită din perspective teoretice-metodologice diferite. Fiecare pune în evidenţă o serie de aspecte, ignorînd prin însăşi orientarea sa structurală altele. Această metodă nu pledează pentru o realitate metafizică sau empirică, socotind că problema realităţii reclamă, pentru dezvoltarea ei, apelul la o metodă complementară, metoda critică. […] Neutralitatea metodei se manifestă şi sub altă formă. Ea integrează tot ceea ce a rezistat examenului din metoda dialectică şi metoda transcendentală.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

BIBLIOGRAFIE:

 

 

1)  FLEW, Anthony. Dicţionar de filosofie şi logica. Bucureşti: Humanitas, 1996.

2) Brehier Emil, Mari teme ale filosofiei, Editura Humanitas, Bucuresti,1993.

3) Vladutescu Gh. – “Filosofia in Grecia Veche” Ed. Alleatros 1954.

4) Hegel, Enciclopedia stiintelor filosofice, partea I, Logica, Editura Academiei, 1962, p. 45.

5) Curs: „Modele de investigaţie ontologică, o perspectivă istorică şi sistematică„ Conf. univ. dr. Constantin Aslam.

6) Anton Dumitriu, Teoria logicii , Editura Academiei Române, Bucuresti, 1973.

7)  Studii de istorie a filosofiei românesti , III. Omagiu profesorului Alexandru Surdu , coord. Viorel Cernica., ed. îngrijita de Mona Mamulea, Bucuresti, Editura Academiei Române, 2008.

8) Alexandru Boboc, Filosofie româneasca. Studii istorico-filosofice în perspectiva comparata , Cluj-Napoca, Editura Grinta, 2007.

 

 


[1] Isac, I. (2001), Gândire critică şi cultură filosofică. Incursiune în tradiţii filosofice româneşti, în volumul colectiv “Studii şi cercetări din domeniul ştiinţelor socio-umane prezentate la sesiunea ştiinţifică anuală 2000 a ICSU”, Cluj-Napoca, Editura Argonaut, p. 222-228.

[2] Vezi  Flonta, M. (1998),  Cum recunoaştem Pasărea Minervei? Reflecţii asupra percepţiei filosofiei în cultura românească, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, p. 202.

 

[3] Vezi Flonta, M., Ludwig Wittgenstein şi Philosophia Perennis, în “Academica”,  aprilie 2001. Pentru un demers foarte recent, substanţial şi notabil, în sensul restituirii gândirii lui Wittgenstein către comunitatea intelectual-academică din România şi străinătate, vezi M. Flonta, Gh. Ştefanov (editori, 2002), Ludwig Wittgenstein în filosofia secolului XX, Iaşi, Editura Polirom.

[4] RUSSELL, BERTRAND, Problemele filosofiei, trad. din engleza, Editura „ALL“, Bucureşti, 1998

[5] Pentru logicianul german Christoph Sigwart “negaţia are un caracter subiectiv, de a împiedica eroarea şi niciodată nu se poate spune în general şi cu un caracter exhaustiv, ceea ce este necesar să fie negat despre un subiect. Din această cauză, – detalia – Anton Dumitriu – ceea ce înseamnă «nu» şi ceea ce înseamnă negaţie nici nu se poate defini şi nici descrie”.  Anton Dumitriu, Teoria logicii , Editura Academiei Române, Bucureşti, 1973, p. 342.

[6][6] Curs: „Modele de investigaţie ontologică, o perspectivă istorică şi sistematică„ Conf. univ. dr. Constantin Aslam

[7] Hegel, Enciclopedia stiintelor filosofice, partea I, Logica, Editura Academiei, 1962, p. 45

Un răspuns la Problema paradigmelor filozofice (Erhan Andrei)

  1. luniseara spune:

    Legat de Hegel, eu pot spune ca el reia o teza veche, incadrandu-se nicaieri altundeva decat intr-o viziune heraclitica asupra lumii.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: