Masturbarea, cauze şi efecte (Pr.Prof. Basil Zion)

Octombrie 28, 2009

Masturbarea este adesea semnul eşecului în cadrul unei legături. Dacă este văzută ca neputinţa de a comunica, de a dialoga, poate fi considerată şi ca modalitatea unei auto-dialogări. Părintele Wiliam Basil Zion este preot în Biserica Ortodoxă din America, în cadrul Arhiepiscopiei Canadei şi profesor în Departamentul de studii religioase la Queen’s University in Kingston, Ontario. Ca profesor de teologie morală, a încercat să deschidă o dezbatere despre multiplele întrebări care s-au iscat de-a lungul timpurilor ce vizează personalitatea umană în diversele ei ipostaze, încercând să argumenteze viziunea sa proprie, cu texte din Sfânta Scriptura şi Sfinţii Părinţi, dar şi analizând rezultatele unor cercetări psihosociale. Atitudinea luată de părintele Bazil privind faptele care creează dezarmonie în personalitatea umană, precum şi în întreaga societate, ne-a făcut să tratăm acest subiect, pentru ca cei care au fost afectaţi, să conştientizeze pericolul în care se află, iar ceilalţi să-şi păstreze puritatea sufletului şi a trupului. Abordarea problemelor puse în discuţie, nu anexează un răspuns exact sau definitiv la fiecare dintre ele, ci constituie un punct de la care începe dialogul. Cititorul ortodox, care cunoaşte literatura sexuală modernă, publicată de medici şi sexologi, va fi de acord cu faptul că în zilele noastre masturbarea a ajuns să fie acceptată de către societatea seculară ca normală pentru adolescenţi şi chiar pentru adulţii, căsătoriţi sau nu.

Apărătorii moderni ai masturbării nu găsesc în ea nici o consecinţă înfiorătoare a vreunei degenerări mentale sau fizice, considerând-o ca pe o practică acceptabilă şi normală. Totuşi, în loc să fie considerată ca un fenomen trecător al adolescenţei, ea este considerată de mulţi autori profani ca având un caracter pozitiv, producând mai multă plăcere decât actul conjugal, şi de aceea netrebuind să fie abandonată. Una dintre cele mai evidente schimbări culturale ale revoluţiei sexuale din lume, în viziunea sociologilor şi psihologilor, menţionată de pr. Bazil Zion în lucrarea „Eros şi transformare” este masturbarea, considerată ca legitimă şi respectabilă, normală şi morală de către majoritatea educatorilor sexuali. Kinsey, un sociolog american, într-un raport al său concluzionează că 40 % dintre femeile din Statele Unite se masturbează: 63% dintre absolventele de facultate au practicat masturbarea, la fel şi 59% dintre absolventele de colegiu, precum 34% din absolventele unei anumite forme de învăţământ. Masturbarea în rândul femeilor a început să se dezvolte încă din Evul Mediu, rămânând constantă până astăzi. Din rândurile bărbaţilor americani, 92% practică masturbarea care duce la orgasm; 96% absolvenţi ai învăţământului superior; 95% dintre absolvenţii de colegii şi 89% dintre absolvenţii a diverse forme de învăţământ. Masturbarea, în opinia experţilor, în rândul bărbaţilor scade după căsătorie. Astfel, 70% dintre bărbaţii căsătoriţi, având o pregătire superioară, îşi găsesc 9% plăcere sexuală în masturbare. Datele prezentate de Kinsey sunt confirmate şi alte surse, atât în Europa cât şi America. Într-adevăr, într-un articol publicat în „New York Times”, la 4 noiembrie 1987, se sublinia schimbarea de opinie şi de practică în ceea ce priveşte masturbarea în Statele Unite. Dacă ne întrebăm care este poziţia ortodoxă, trebuie să apelăm la opinia Sfintei Scripturi şi a tradiţiei patristice. Termenul modem care desemnează masturbarea datează doar de la Montaigne. (Eseuri II, 12). Înainte de aceasta găsim folosirea cuvintelor latine pollutio şi mollitia, care apar în lucrările lui Thomas de Aquino. Cuvântul mollitia este traducerea latină a termenului grecesc malakos, care apare în Noul Testament, mai ales la I Cor. 6, 9. a fost tradus greşit ca „homosexual” în multe ediţii moderne. Termenul apare şi în alte locuri (Mt. 11, 8; 9,35; 10,1) cu înţelesul de „bolnav”, „scârbit”, „dezgustat”. Aristotel a folosit cuvântul în Etica Nicomahică (7.4.4) cu sensul de „desfrânat”, referindu-se la plăcerile trupeşti. Cuvântul malakos a fost identificat cu masturbarea doar de către autorii mai târziu. Cuvântul „onanism”, care până de curând a fost folosit referitor la masturbare, este o interpretare greşită a textului de la Geneză 38, 9-10, unde se relatează că Onan şi-a vărsat sămânţa pentru a se eschiva de la împlinirea legii Leviratului, care-l obliga să aibă copii cu soţia fratelui decedat. Păcatul lui Onan rezidă în refuzul de a-şi împlini datoria faţă de cumnata sa. A fost, de fapt, un caz de coitus interruptus mai degrabă, decât masturbare. Cu toate acestea, observăm încă de timpuriu folosirea exemplului lui Onan în referire la actul sexual în absenţa partenerului. Aşa cum unii exegeţi biblici notează că păcatul lui Onan nu are de a face cu masturbarea, tot aşa ei semnalează că termenul malakos nu se referă în nici un fel la masturbare, în sensul pe care i-l dă Noul Testament la I Cor. 6, 9. cuvântul a ajuns să aibă acest înţeles şi la unii dintre Părinţii Bisericii, şi este folosit în acest sens în canoane atribuite Sfântului Ioan Postitorul. Masturbarea este malakia, care este considerată un păcat împotriva naturii (para phsin). Citește restul acestei intrări »


SPIRITUL LUDIC SAU DESĂVÂRŞIREA PE BAZĂ DE TERMEN (by Andrei Erhan)

Octombrie 17, 2009

Andrei Erhan…Nu arareori suntem puşi în ipostaza de a ne justifica oarecum poziţia pornind în scară diacronică de la premizele derivate dintr-unul sau cîţiva   termeni. În contextul lumiii contemporane o astfel de practică este acceptată şi chiar încurajată, din modernitate încoace atestându-se o tendinţă de a se jongla cu noţiunile prea seculare, relativizînduli-se pretenţiile exhaustive. Astăzi mai orice discurs porneşte chiar din primă instanţă cu acesată aducere la ordinea de zi a termenilor tematici a dialogurilor. Marea grupă a limbilor clasice implica o componentă mai cazuistică limbajului un fel de dozaj contabilizat conceptual. Această observaţie însă nu este nici pe departe unanimă, dezminţindu-se mai ales  în cazul limbilor semitice unde  se  ştie că apanajul  înţelegerii colective era foarte divers. Spre exemplu în limba ebraică cuvântul zi „יום”, are 7 accepţiuni. Recursul la deducţii etimologice în asemenea cazuri pe cât este de necesar pe atât poate fi de irelevant şi o simplă consultare a dicţionarelor în sensul luminării ne poate deruta şi mai mult. Paradoxal dar cam aşa stau lucrurile şi în cazul creştinismului. Din cauza intruzionării în istorie a unor concepte prea elaborate pentru dezvoltarea intelectuală din acel moment al istoriei, gândirea seculară nu a mai putut ţine pasul şi a recurs la alternative. Pentru aproape orice concept din arsenalul lingvistico-semantic al crestinismului exista corelative seculare, care spre marea noastră confuzie de cele mai multe ori se  exclud reciproc. De aici şi eşecul unor filozofi de a găsi acoperire dogmatică în construirea unor concepţii de viaţă asupra lumii. Mai toate ereziile primului mileniu au pornit din proasta ingerare a unor termeni, care se pomenea că denaturează complet și irevocabil sensul inițial al mesajului cristic. Nu toate inovațiile au avut ca pistă limbajul dar mai toate s-au redus la el:  δοκεω, αΦθαρσία, φαντασία, αλήθεια, οùσια, όμοούσιος, ιποσταςις, ἀγέννητος ἐξ οὐκ ὄντον ἐστιν, κτίσμα, ποίημα, γέννημα, ένωσις, σεσαρκωμένη, σαρξ, ψυχη νοερα etc. Ajunsă în impas, Biserica apelează la limbajul filosofiei greceşti, limbă care conţinea un vocabular suficient de vast şi o gândire înaltă, pentru a defini şi explica, atât cât poate fi explicată o taină. Aceşti termeni sunt atent aleşi şi li se dă un sens nou, adecvat realităţilor pe care trebuie să le exprime. Are loc o „adevărată transmutaţie a limbajului.” Nu se poate vorbi despre o raţionalizare a creştinismului, cât de o creştinare a raţiunii, „o transmutare a filosofiei în contemplaţie”, asemănătoare – am spune noi – cu creştinarea artei şi folosirea acesteia în exprimarea iconografică. Dilema care apare este legată de faptul că nu sunt termeni biblici consacraţi, ci cuvinte noi, fapt ce trezeşte anumite reţineri faţă de utilizarea lor, dar şi probleme de percepere, prin traducerea din limba culturală (greaca), în cea imperială (latina). S-au extras astfel anumiţi termeni din filosofia greacă pe care i-au modificat semantic pentru a putea exprima atât cât este posibil minţii omeneşti realităţile divine, relaţia dintre Tatăl şi Fiul. Citește restul acestei intrări »


Un banc filozofic

Octombrie 8, 2009

În pădurea cu alune aveau casa trei pitici.smile

 

Vine pupăza şi spune:

 

   >„Simptomatic, idiosincrazia dilematică îşi reverberează atenuant ecourile absconse protoarmonice din spatele semitranscendent şi disonant al obscurantismului incandescent de sorginte medievală, capsulînd filonul crepuscular sincretic şi aluziv metempsihotic al transmigraţiei alchimice înspre circumvoluţiunile interioare ale epocii istorice care tind să formeze adevărate supape paleontologice înspre propensiunea paradigmelor de orientare paseistă, într-o veritabilă recrudescenţă de esenţă în ultimă instanţă – ludică, torturant-metafizică a senzorialitaţii iluzorii, dar atât de vibrant hedonistic reprezentate, înţeleasă ca o negare lipsită de rigurozitatea demersului ştiinţific, posesoare a unei naturi mai curând intuitive şi instinctuale a acelor cauze primare, antepostulate de gânditorii clasicismului elen in perioada de maximă înflorire a democraţiei antice, urmată aşa cum ştim încă din tradiţia empirismului occidental care se sustrage inferentelor mediate de deconstrucţia treptată a modelelor eluctabil utopice de inflexiune social-reflexivă, contextual orientate înspre sevele pulsatorii ale neoclasicismului modern, ale cărui ramificaţii pot fi, totuşi, percepute indubitabil mai curând aprioric ca fiind personificări oximoronice volitiv-diminutivale ale stărilor extatice, autosuficiente degajate prin intermediul apropierii omului de incantaţiile onomatopeice ale naturii, împletite într-un conglomerat de relativism amorf cu rol parţial catalizator dar fiind şi un filtru prin catharsisul emanat de  întreaga arborescenţă desemnată convenţional ca „fiinţa universală”, în care se regăsesc avanposturile ultime ale increatului semimaterializat, asta daca privim holistic hermeneutica afirmaţiei mele, bineînţeles, în nici un caz din perspectiva mărginitoare a fracturismului osmozei neeuclidiene, care diverge ca factor de bruiaj în lumina degradantă a cortexului evanescent acestui univers prăfuit de amprenta maculantă a îngrădirilor stranietaţii darwiniene, dezolanţei cioraniene şi frustrării freudiene, pentru a numi doar câteva .

Părerea mea.” Citește restul acestei intrări »