Masturbarea, cauze şi efecte (Pr.Prof. Basil Zion)

Masturbarea este adesea semnul eşecului în cadrul unei legături. Dacă este văzută ca neputinţa de a comunica, de a dialoga, poate fi considerată şi ca modalitatea unei auto-dialogări. Părintele Wiliam Basil Zion este preot în Biserica Ortodoxă din America, în cadrul Arhiepiscopiei Canadei şi profesor în Departamentul de studii religioase la Queen’s University in Kingston, Ontario. Ca profesor de teologie morală, a încercat să deschidă o dezbatere despre multiplele întrebări care s-au iscat de-a lungul timpurilor ce vizează personalitatea umană în diversele ei ipostaze, încercând să argumenteze viziunea sa proprie, cu texte din Sfânta Scriptura şi Sfinţii Părinţi, dar şi analizând rezultatele unor cercetări psihosociale. Atitudinea luată de părintele Bazil privind faptele care creează dezarmonie în personalitatea umană, precum şi în întreaga societate, ne-a făcut să tratăm acest subiect, pentru ca cei care au fost afectaţi, să conştientizeze pericolul în care se află, iar ceilalţi să-şi păstreze puritatea sufletului şi a trupului. Abordarea problemelor puse în discuţie, nu anexează un răspuns exact sau definitiv la fiecare dintre ele, ci constituie un punct de la care începe dialogul. Cititorul ortodox, care cunoaşte literatura sexuală modernă, publicată de medici şi sexologi, va fi de acord cu faptul că în zilele noastre masturbarea a ajuns să fie acceptată de către societatea seculară ca normală pentru adolescenţi şi chiar pentru adulţii, căsătoriţi sau nu.

Apărătorii moderni ai masturbării nu găsesc în ea nici o consecinţă înfiorătoare a vreunei degenerări mentale sau fizice, considerând-o ca pe o practică acceptabilă şi normală. Totuşi, în loc să fie considerată ca un fenomen trecător al adolescenţei, ea este considerată de mulţi autori profani ca având un caracter pozitiv, producând mai multă plăcere decât actul conjugal, şi de aceea netrebuind să fie abandonată. Una dintre cele mai evidente schimbări culturale ale revoluţiei sexuale din lume, în viziunea sociologilor şi psihologilor, menţionată de pr. Bazil Zion în lucrarea „Eros şi transformare” este masturbarea, considerată ca legitimă şi respectabilă, normală şi morală de către majoritatea educatorilor sexuali. Kinsey, un sociolog american, într-un raport al său concluzionează că 40 % dintre femeile din Statele Unite se masturbează: 63% dintre absolventele de facultate au practicat masturbarea, la fel şi 59% dintre absolventele de colegiu, precum 34% din absolventele unei anumite forme de învăţământ. Masturbarea în rândul femeilor a început să se dezvolte încă din Evul Mediu, rămânând constantă până astăzi. Din rândurile bărbaţilor americani, 92% practică masturbarea care duce la orgasm; 96% absolvenţi ai învăţământului superior; 95% dintre absolvenţii de colegii şi 89% dintre absolvenţii a diverse forme de învăţământ. Masturbarea, în opinia experţilor, în rândul bărbaţilor scade după căsătorie. Astfel, 70% dintre bărbaţii căsătoriţi, având o pregătire superioară, îşi găsesc 9% plăcere sexuală în masturbare. Datele prezentate de Kinsey sunt confirmate şi alte surse, atât în Europa cât şi America. Într-adevăr, într-un articol publicat în „New York Times”, la 4 noiembrie 1987, se sublinia schimbarea de opinie şi de practică în ceea ce priveşte masturbarea în Statele Unite. Dacă ne întrebăm care este poziţia ortodoxă, trebuie să apelăm la opinia Sfintei Scripturi şi a tradiţiei patristice. Termenul modem care desemnează masturbarea datează doar de la Montaigne. (Eseuri II, 12). Înainte de aceasta găsim folosirea cuvintelor latine pollutio şi mollitia, care apar în lucrările lui Thomas de Aquino. Cuvântul mollitia este traducerea latină a termenului grecesc malakos, care apare în Noul Testament, mai ales la I Cor. 6, 9. a fost tradus greşit ca „homosexual” în multe ediţii moderne. Termenul apare şi în alte locuri (Mt. 11, 8; 9,35; 10,1) cu înţelesul de „bolnav”, „scârbit”, „dezgustat”. Aristotel a folosit cuvântul în Etica Nicomahică (7.4.4) cu sensul de „desfrânat”, referindu-se la plăcerile trupeşti. Cuvântul malakos a fost identificat cu masturbarea doar de către autorii mai târziu. Cuvântul „onanism”, care până de curând a fost folosit referitor la masturbare, este o interpretare greşită a textului de la Geneză 38, 9-10, unde se relatează că Onan şi-a vărsat sămânţa pentru a se eschiva de la împlinirea legii Leviratului, care-l obliga să aibă copii cu soţia fratelui decedat. Păcatul lui Onan rezidă în refuzul de a-şi împlini datoria faţă de cumnata sa. A fost, de fapt, un caz de coitus interruptus mai degrabă, decât masturbare. Cu toate acestea, observăm încă de timpuriu folosirea exemplului lui Onan în referire la actul sexual în absenţa partenerului. Aşa cum unii exegeţi biblici notează că păcatul lui Onan nu are de a face cu masturbarea, tot aşa ei semnalează că termenul malakos nu se referă în nici un fel la masturbare, în sensul pe care i-l dă Noul Testament la I Cor. 6, 9. cuvântul a ajuns să aibă acest înţeles şi la unii dintre Părinţii Bisericii, şi este folosit în acest sens în canoane atribuite Sfântului Ioan Postitorul. Masturbarea este malakia, care este considerată un păcat împotriva naturii (para phsin).

Canoanele reflectă mai curând un context monastic decât unul euharistic. John Erikson spune: „mai presus de toate, aceste penitenţe sunt văzute ca terapeutice şi nu punitive. Elementul juridic, prezent în apus, este inferior imaginii terapeutice”. În cazul acestor penitenţe există o diferenţă extraordinară a păcatelor sexuale, care anticipează complexitatea manualelor latine. Penitenţa impusă celor ce se masturbează este blândă în comparaţie cu cea prevăzută în cazul desfrânării. Penitenţa pentru desfrânare constă în excluderea de la Sf. Împărtăşanie pentru o perioadă de doi ani, în timp ce pentru masturbare timp de patruzeci de zile. Pe de altă parte, preotul care s-a masturbat i se dă o penitenţă ce prevede suspendarea din treaptă timp de un an. Dacă se masturbează de două sau de trei ori, trebuie să fie exclus din preoţie, devenind citeţ. Erikson notează în referire şa Akolouthia că „forma prevăzută pentru spovedanie o urmează îndeaproape pe cea a novicelui ce intră în viaţa pocăinţei permanente, care este monahismul, când întreaga sa viaţă este examinată”. De asemenea el remarcă pierderea contextului eclesial al pocăinţei şi orientarea euharistică a sistemului penitenţial în cadrul Bisericii primare. În textele atribuite lui Ioan Botezătorul „reprimirea Euharistiei are un caracter parţial. După o anumită perioadă de penitenţă, cineva poate să primească Împărtăşania în anumite zile, ca Paştele sau Adormirea Maicii Domnului, dar penitenţa trebuie continuată după aceea”. Sf. Ioan Scărarul scrie despre un frate pentru care Sf. Antonie a plâns, spunând: „Un stâlp mare s-a prăbuşit”. Sfântul Antonie nu a arătat felul în care a căzut, căci el ştia că păcatul trupesc este posibil şi în absenţa contactului cu un alt corp. Acesta este, într-adevăr păcatul despre care Sf. Ap. Pavel a scris către Efeseni, spunând că este „ruşinos chiar să vorbim, să scriem, sau să auzim despre el”. Cu toate acestea, Dumnezeu este gata să ierte chiar şi păcatele nenaturale, dacă ne pocăim. Sfântul Ioan evidenţiază limpede că raţiunea curăţiei trupeşti rezidă în asemănarea noastră cu Dumnezeu, atât cât este posibil din punct de vedere uman (Scara 15:36). Deci, e evident că masturbarea este o ispită constantă şi periculoasă pentru călugărul singuratic, făcându-l pe monah să devină trupesc şi despărţindu-l de asemănarea cu Dumnezeu.

Este un păcat nenatural, unul ce se constituie într-o apariţie a corpului. Miehel Foucault notează că în antichitatea precreştină masturbarea era considerată „un act al Naturii însăşi, unul care, fără a recurge la şiretenie şi în totală independenţă, corespunde strict nevoii”.Mai mult, el susţine că „în literatura apuseană, începând cu monahismul creştin, masturbarea rămâne asociată cu himera imaginaţiei şi a pericolelor sale”. Oamenii inventează chiar forma nenaturală a plăcerii pentru a depăşi limitele care le-au fost fixate. Foucault a afirmat că masturbarea devine Păcatul pentru monahi, acordându-i-se o importanţă nemaiîntâlnită până atunci. O nouă etapă în conştiinţa umană este constituită pe interiorizarea desfrâului din partea celibatarilor. Un autor protestant, William E. Philipps, a afirmat chiar că masturbarea este o virtute, un bun adevărat, şi cu siguranţă nu un viciu. Catolicul James Cameron susţine că ideologiile seculare moderne referitoare la sex au făcut din masturbare forma arhetipală a experienţei sexuale. Principala poziţie din teologia morală catolică consideră că masturbarea este un păcat grav, deoarece încalcă principiul finalităţii facultăţilor sexuale în procreaţie, unirea heterosexuală. Această afirmaţie poate fi considerată adevărată din punct de vedere obiectiv, dar din punct de vedere subiectiv masturbarea nu poate fi întotdeauna considerată un păcat capital, din moment ce deliberarea este adesea imperfectă. Masturbarea la vârsta adolescentină, în particular, nu are loc în cadrul unei cunoaşteri evaluative şi al unei libertăţi personale care fac din ea un păcat de moarte. Poziţia catolică tradiţională a fost combătută de doi teologi, Charles Curran şi Andre Guindon. În opinia lor masturbarea a fost greşit catalogată drept un păcat capital. Văzând-o doar ca pe o incapacitate de a vorbi în mod adecvat limbajul iubirii, Guindon a susţinut că masturbarea este normală în rândul adolescenţilor. El şi Curran au afirmat că ea a devenit foarte rar opţiunea fundamentală a unei persoane. Doar astfel de atitudini implică un păcat capital, îndepărtând pe cineva de harul lui Dumnezeu. pentru a face din masturbare o astfel de opţiune ar trebui ca un om să o considere un bun autentic în plan vocaţional, care se reflectă doar în căsătorie sau în viaţa monahală. Pentru Guidon masturbarea în rândul adolescenţilor, relevă neputinţa dezvoltării lor la o maturitate deplină. Ea poate să fie patologică, sau poate implica neacceptarea din partea celuilalt, ducând la izolare şi la complacerea în propria fantezie. Poate că cel mai reprezentativ studiu, care ilustrează punctul de vedere romano-catolic referitor la masturbare, este cel al preotului Felks M. Podimattam: „O problemă dificilă a castităţii, masturbarea”. Studiul săi asupra psihologiei masturbării este sofisticat în explorarea căilor obsesive şi constrângătoare care pot apărea şi conduce la actul propriu-zis. Instabilitatea adolescentului îl împiedică în păstrarea autocontrolului.

Factorii ca obiceiul, intensitatea ispitei sexuale şi vehemenţa propagandei erotice, toate o privează pe persoana ce practică masturbarea de cunoştinţa şi libertatea deplină. Podimattam susţine chiar opinia posibilă potrivit căreia descărcarea sexuală folosită de către cineva poate să nu fie considerată masturbare în sensul clasic al cuvântului: „Putem concluziona că nu în orice autoinducţie a sămânţei sau orice autodescărcare sexuală este necesară masturbarea. În general este, dar există anumite circumstanţe în care nu este în mod necesar masturbarea. Autodescărcarea se transformă în masturbare atunci când este neraţională, adică atunci când nu există motive care o justifică. În ce priveşte autodescărcarea, ea intră în aceeaşi categorie cu uciderea unui om, luarea bunurilor altuia, extirparea unui organ, etc. aşa cum există ucideri motivate şi ilicite, extirpări motivate şi ilicite de organe, tot aşa poate să existe o autodescărcare motivată şi ilicită. Uciderea, luarea bunurilor cuiva, extirparea de organe, etc. sunt în general rele, dar ele încetează să mai aibă un caracter negativ în situaţii de conflict. Similar, autodescărcarea este, în general, rea, dar nu şi în situaţii speciale.” Aceleaşi motive sunt acceptabile pentru mulţi teologi romano-catolici, ca de exemplu, „când ejacularea este permisă în scopul testării spermei, de obicei pentru a afla cauzele infertilităţii în cazul unui cuplu”. Astfel de motive sunt acceptate de către teologii revizionişti, care refuză să conceapă că însuşi actul fizic poate să fie norma a ceea ce este sau nu normal. Doar caracterul suficient al motivaţiei ne descoperă moralitatea sau imoralitatea actului. Cum poate atunci ortodoxia să vorbească despre masturbare ca fiind morală sau imorală? Mai întâi trebuie să remarcăm faptul că tradiţia ortodoxă a pus accentul nenatural al masturbării, încălcând scopul facultăţilor sexuale, ci a arătat că ea este un drum deschis către patimile trupeşti.

Masturbarea se află în contradicţie cu viaţa duhovnicească, reprezentată de conformitatea întregii persoane umane, trup şi suflet, cu Duhul Sfânt. În măsura în care masturbarea face din fantezie un trup (aşa cum o ilustrează psihiatrul R.D Laing), ea reprezintă crearea unei iluzii întrupate. Aceasta este în mod particular periculoasă pentru monah, care este chemat la rugăciunea neîncetată. Alegerea fundamentală a călugărului este una duhovnicească şi, deci, masturbarea primejduieşte această opţiune. Există şi alte vocaţii pentru creştinii ortodocşi. Chemarea fiecăruia implică o schemă de dezvoltare diferită. Sexualitatea trebuie să devină limbajul iubirii. Ceea ce le se întâmplă bărbaţilor la pubertate este un puternic impuls, care adesea nu are nici o direcţie personală şi prin excelenţă nu reuşeşte să se integreze. Această integrare poate fi posibilă numai prin iubirea pentru celălalt. Această menire a iubirii constă în evoluţia de la libidou-ul narcisist şi centrat pe propria persoană la cel al celeilalte persoane de sex diferit, în unirea unui „singur trup”. Aceasta este menirea care culminează în Taina Căsătoriei. Cu cât mai târziu apare căsătoria în societatea noastră, cu atât mai mare va fi dificultatea şi înclinaţia spre masturbare ca formă a unei satisfacţii subtitutive.

Masturbarea nu poate fi considerată bună în ea însăşi deoarece ea reprezintă neputinţa de a atinge unirea unui „singur trup”. Ea este semnul unei sexualităţi în derivă. Este păcătoasă în sensul că îi lipseşte amprenta, împlinirea proiectului sexual. Dacă vedem căsătoria ca pe un dialog, ca pe expresia iubirii şi a dăruirii reciproce, ne putem da seama că ea poate apărea ca o etapă intermediară în dobândirea folosirii limbajului. Nu este uşor să înveţi să vorbeşti, dar este şi mai greu să înveţi o limbă străină. Învăţătura limbajului sexual începe cu fantezia â, şi aceasta adeseori activează organele sexuale la o intensitate mai mare. Mai mult, oamenii din ziua de azi sunt înconjuraţi de o multitudine de stimuli erotici şi de factori producători de tensiune, care favorizează într-o mare măsură excitaţia sexuală. Teologii ortodocşi nu pot accepta uşor această situaţie. Aceasta ar însemna considerarea masturbării ca ceva inevitabil, sau chiar ca pe ceva bun. Totuşi nu putem pretinde ca începătorul să vorbească limbajul sexual dintr-o dată, fără nici o greşeală. Conştientizarea sexualităţii personale, fără posibilitatea împlinirii ei în căsătorie, duce la o situaţie periculoasă.

Greşelile sunt inevitabile. Duhovnicul trebuie să-l îndrume pe tânăr pentru a-l ajuta să-şi urmeze chemarea, fie spre căsătorie, fie spre viaţa monahală. Masturbarea este adesea semnul eşecului în cadrul unei legături. Dacă este văzută ca neputinţa de a comunica, de a dialoga, poate fi considerată şi ca modalitatea unei auto-dialogări. O astfel de vorbire autistă are adeseori un subiect interior, uneori conştient, alteori nu. Acest subiect este o imaginaţie, sau în cel mai bun caz un simbol. El poate să fie o proiecţie a viitorului (ca în cazul unui adolescent ce-şi închipuie unirea cu persoana iubită), sau o imagine substitutivă în lipsa unei posibile relaţii. Din punct de vedere psihologic se poate vorbi aici despre un subiect întreg, sau despre părţi ale acestuia. Un subiect deplin este imaginea întregii persoane, în timp ce o anumită parte implică latura simbolică. Masturbarea apare adeseori ca o reacţie la un eşec sau la o înfrângere. În aceste condiţii egoul înregistrează un proces de regres către o perioadă mai timpurie, chiar infantilă, în care legăturile obiective sunt abandonate în favoarea unei iubiri narcisiste. Ca o modalitate de auto-consolare, masturbarea este adeseori o reacţie ce oferă atât plăcere, cât şi o relaxare a tensiunii dureroase. O astfel de masturbare poate apărea nu doar în tinereţe, ci şi în viaţa adultă. Persoanele căsătorite se pot masturba în absenţa soţului, având în minte imaginea acestuia ca un subiect deplin. După o dispută plină de mânie şi resentimente, masturbarea poate apărea ca un act de răzbunare, sau din nevoia de consolare. O căsnicie eşuată poate cauza masturbarea unuia dintre parteneri, având în minte chipul altuia decât al soţului. Din nou poate să nu fie vorba de vreo imagine, ci de o auto-consolare. O astfel de mângâiere, pe care practica în cauză o oferă, oricât ar fi de trecătoare şi insuficientă, poate alina durerea acută resimţită de o persoană.

Masturbarea este greşită din cauza afluxului de patimi care pot distruge puritatea spirituală. Este adevărat că părinţii au văzut ispitele trupului ca venind de la diavoli, ce încearcă să ne distrugă sufletele. Această afirmaţie nu înseamnă totuşi că trebuie să neglijăm aspectul dinamic al psihicului. Trebuie să ne întrebăm dacă masturbarea se naşte din distrugerea dinamismului iubirii, sau dacă acest act este inadecvat, însă reprezintă, totuşi, o evoluţie îndreptată înspre iubirea celebrată în căsătorie. Cineva, a cărui iubire se va împlini în căsătorie trebuie să urmeze un drum diferit faţă de acela a cărui iubire se va desăvârşi în viaţa monahală. În orice caz, mulţi dintre acei care se masturbează nu se încadrează în final în nici una dintre aceste categorii. Astfel de persoane se complac în masturbare din cauza impulsurilor patologice care le ameninţă autocontrolul. Cineva nu poate face o evaluare morală precisă a actelor care simt finalizate obsesiv, adeseori ca expresie a unei anxietăţi acute. Masturbare poate să fie o cale prin care o persoană caută să scape de teamă sau de depresii. Nu trebuie să apelăm la Freud pentru a realiza că o mare parte a comportamentului uman este motivat de frica sau mânia, îndreptate spre propria persoană. Tensiunea patologică se exprimă parţial prin regresia şi dorinţa intensă de eliberare şi consolare. Masturbarea este o resursă facilă în protejarea faţă de dezintegrarea interioară. Dr. Hanz Kohut a susţinut că actele masturbatoare de acest fel nu sunt atât de mult fenomene erotice regresive şi infantile, cât un proces de apărare împotriva dispariţiei ego-unui.

Trebuie doar să observăm un copil mic (până la vârsta de 7 ani) bolnav şi neliniştit pentru a vedea că el sau ea îşi atinge organele genitale cu scopul de a găsi consolare şi mângâiere în faţa respectivei adversităţi. Adolescentul, adultul care se confruntă cu probleme majore pot acţiona într-o manieră similară. Cineva poate descoperi adesea că masturbarea este o modalitate de reacţie în faţa eşecului. Paradoxal, atât consolarea cât şi încorporarea înfrângerii sunt simţite în cadrul actului. Această formă de masochism uneşte un act auto-punitiv (care va fi doar întărit de condamnarea morală) cu un act de auto-satisfacţie. O astfel de masturbare patologice nu este neobişnuită. Într-adevăr, exemplele întâlnite în rândul celor care suferă de depresii indică faptul că masturbarea poate fi considerată ca singurul lucru care oferă mângâiere atunci când suferinţa devine prea mare. problema este că urmarea masturbării este adeseori doar o depresie şi mai puternică, în special atunci când actul este însoţit de sentimentul de vinovăţie. Expertiza psihoanalizei, aşa cum se practică astăzi se referă la masturbare nu ca la ceva bun, ci ca la un semn al unui alt lucru. Ea este atât un simbol, o expresie, cât şi durere şi plăcere. Dr. Edrita Fried a sugerat că neliniştea simţită după masturbare, rezultă din faptul că expresia sexuală, în propria-i natură caută o altă persoană, a fost materializată într-o fantomă, şi deoarece persoana în cauză a trebuit să se identifice atât cu autorul activ, cât şi cu primitorul pasiv, este experimentată în ego ca o profundă separare interioară, ce dă naştere unui sentiment de anxietate şi de nelinişte. Dacă ne concentrăm asupra masturbării ca fiind mai degrabă un semn şi un simptom decât un rău primar, putem descoperi complexitatea fenomenului. Robert Solomon este mai clar în percepţia sa: „Dacă sexualitatea este în mod esenţial un limbaj, rezultă că masturbarea, atâta vreme cât nu devine o perversiune, este o deviaţie şi nu, aşa cum consideră Freud, cazul primar.

Masturbarea reprezintă o auto-conversaţie. Însă nu doar copii şi nebunii vorbesc cu ei înşine, la fel fac şi poeţii şi filozofii. Şi astfel şi masturbarea ar putea, în contexte diferite, să fie văzută ca o extensiune a limbajului. La Freud distingem masturbarea ca pe un act autoerotic, văzut ca narcisism, prima fiind considerată un autodialog, iar a doua ca o autoapreciere; prima fiind inocentă şi copilărească, a doua patetică sau egoistă şi autosuficientă”. Pentru teologi, criteriul principal în procesul de evaluare al masturbării ar trebui să fie, cred, motivaţia. Aspectul negativ al acesteia nu este perceput dacă ea este privită doar ca o ispită demonică de legitimizare a plăcerii. Ea este şi un drum fals în căutarea iubirii şi devine un act de disperare în cazul în care cineva respinge iubirea celuilalt sau a lui Dumnezeu în favoarea unei astfel de autoiubiri. A considera masturbarea un scop în sine ar însemna aprecierea ei favorabilă. Acesta este scopul cărţii publicate de Sharon Hite, care susţine că masturbarea este o formă preferabilă a plăcerii sexuale atât pentru bărbaţi, cât şi pentru femei. Această afirmaţie este greşită şi contrară scopurilor sexualităţii.

Masturbarea, ca expresie a unei boli sau a unei suferinţe, nu trebuie condamnată din start, fără a fi cercetate cauzele care au generat-o. Nu trebuie să fie condamnată din principiu o persoană singură şi izolată care nu poate vorbi limbajul dragostei. Scopul lui Dumnezeu referitor la acea persoană rămâne unul al dialogului cu El prin comunicarea sfinţilor. Discursul poate eşua cauza bolii, anxietate sau depresie, iar comportamentul ce rezultă diferă de hedonism, sau de al celui care atunci când se masturbează foloseşte materiale pornografice. Natura pornografiei constă în prezentarea cărnii fără aspect personal. Identitatea imaginii pornografice nu este descoperită. Trupul este prezentat ca fiind doar carne. Înţelegerea ortodoxă a imaginii (icoana) este aceea că persoana trebuie să iradieze prin intermediul imaginii vizuale. Nuditatea în afara contextului intimităţii personale este adesea subumană, descoperind trupul, dar nu persoana. Astfel, ea degradează sfinţenia persoanelor umane şi a corpului omenesc, care este templul Duhului Sfânt.

Biserica Ortodoxă ne învaţă că suntem înrobiţi patimilor de care suntem mântuiţi numai dacă rămânem în lumina lui Dumnezeu. Actul masturbării întrupează patima desfrânării în absenţa persoanei dorite. Nu putem accepta concepţiile gnostice, atât de răspândire astăzi, conform cărora activităţile trupului nu au nici o legătură cu sufletul. Totuşi, este posibil ca într-o anumită împrejurare un act fizic să nu fie o expresie a unei patimi, ci numai o eliberare a unei tensiuni, sau un exces al spermei în cazul bărbatului. Faptul că în literatura penitenţială există distincţii clare între emisele seminale nocturne şi cele din timpul zilei, când bărbatul este treaz, arată această diferenţiere vitală. În canoanele atribuite Sfântului Ioan Postitorul se subliniază că importantă este „originea şi cauza pocăinţei”. Duhovnicul trebuie să afle dacă persoana respectivă s-a folosit de vreo fantezie. Masturbarea persoanelor care au optat pentru feciorie este mult mai gravă, deoarece ea aduce fantezie în viaţa cuiva în care trebuie să domnească realitatea duhovnicească. Aşadar, atenţia faţă de masturbarea monahilor trebuie să fie sporită mai mult decât faţă de practica similară din rândul adolescenţilor. Sexualitatea sau singurătatea noastră s-a dovedit adecvată. Atât înţelegerea negativă a masturbării prin autodamnare, cât şi considerarea ei ca plăcere fundamentală înaintea tuturor celorlalte, presupun o singurătate incoerentă, dureroasă pentru omul modern. Aşadar, masturbarea nu este doar un simptom al neorânduielii interioare, ci şi al unei dezordini sociale. Sennett numeşte această dezordine căderea omului public şi vede o legătură directă între singurătate şi sociabilitate: „În afară de cazul când o fiinţă umană poate fi mulţumită să fie singură, el sau ea nu poate să fie mulţumită de ceilalţi.

Există un ritm între singurătate diferenţei şi sociabilitatea care trebuie obţinută în societate, şi este un ritm pe care nu-l simţim deoarece, în parte, experienţa de a fi singuri cu noi înşine este atât de zbuciumată. Este posibil să experimentăm acest ritm într-un fel în care nu s-a putut în trecut, pentru că s-a deschis o oportunitate imensă în societatea burgheză apuseană, respectiv traiul într-o societate fragmentară”. Este o realitate faptul că singurătatea a devenit extrem de dureroasă şi dificilă pentru majoritatea oamenilor în societatea noastră. Unii se refugiază în droguri şi vise. Alţii recurg la revoltă, manifestată chiar prin masturbare, văzută chiar ca un act de răzvrătite. Doar puţini sunt capabili să atingă adevărata singurătate, deoarece continuitatea dintre închiderea în sineşi participare a dispărut. Faptul de a fi singur este perceput ca o modalitate de înstrăinare, de înlăturare. Vidul experimentat ne îndeamnă să-l umplem cu zgomotul sau fanteziile oferite de casete video, televiziune sau pornografie. Stârnirea trupului este mai degrabă o modalitate de a te simţi liber, decât experimentarea singurătăţii mortale, atât de dureroasă pentru mulţi oameni.

Masturbarea este un mijloc de rezistenţă în faţa singurătăţii pentru mulţi oameni, iar rezolvarea problemei singurătăţii trebuie să vină prin crearea comunităţii, a interdependenţei, şi nu prin sentinţe de condamnare. Astfel de sentinţe nu ar face altceva decât să mărească obsesia şi anxietatea care vor duce la nevoia de eliberare în primul rând prin masturbare. Dacă ne propunem să examinăm masturbarea din punctul de vedere al vieţii creştine, nu este suficient să invocăm doar termeni ca „obscen” sau „diabolic”, referindu-ne la imaginile care o stimulează. Nu este suficient, deoarece odată ce ne angajăm într-un proces de elucidare a înţelegerii simbolice a sexualităţii, trebuie să învăţăm să descifrăm limbajul comportamentului. Aceasta nu înseamnă negarea faptului că gândurile obscene sau inspiraţia diabolică se pot afla în spatele masturbării. Trebuie să afirmăm că întregul nostru comportament este unul simbolic, şi mai ales sexual. În măsura în care iubirea conjugală exprimă unirea, care ea însăşi este un semn al participări la unirea dintre Hristos şi Biserică, toate acţiunile care mărturisesc iubirea, fie în pat sau în trebuiri domestice mărunte în fiecare zi, sunt bune.

Masturbarea este întotdeauna un semn al eşecului, dar ea poate fi şi o încercare de soluţionare a respectivului eşec. Masturbarea este în mod fundamental aflată în legătură cu starea de singurătate. De aceea ea este adesea atât de nefericită. A numi masturbarea autoiubire este o greşeală, deoarece principală care apare în fantezie este pentru celălalt, dorinţa de a fi iubit şi de a iubi. Ideologic vorbind, masturbarea, ca o acţiune extremă, este strâns legată de atacurile împotriva familiei, precum şi de afirmarea independenţei radicale a individului. Sharon Hide ne înfăţişează multe exemple ale oamenilor care au găsit în masturbare posibilitatea de a nu depinde de altcineva în vederea satisfacerii instinctului sexual. Astfel de atitudini sunt cu totul contrarea interdependenţei, care este o realitate fundamentală a vieţii, aşa cum este percepută de teologia ortodoxă.

Suntem mădulare unii altora, şi avem nevoie unul de celălalt. Edrita Fried descrie masturbarea ca având inclusă în ea dorinţe interzise, uneori infantile, incestuoase sau homosexuale. Ca un act ce invocă interdicţia şi exprimă regresul, masturbarea cu greu ar putea fi actul sănătos propus de autor ca Hite, Masters şi Jahnson. Doar prin discernerea motivaţiilor care au generat masturbarea putem determina ceva din aspectul ei interior. Încercarea modernă de a considera masturbarea ca autoiubire este cu totul eronată şi fără de sens. Masturbarea este solitară prin natura sa (masturbarea reciprocă poate fi homosexuală, dar prin implicarea unei alte persoane ar putea fi văzută ca o formă de dialog, deşi este imposibil să o putem considera astfel). Prin chiar practicarea ei, ea implică o fantezie, deoarece excitarea organelor sexuale (atât la bărbaţi cât şi şa femei) de obicei depinde de fantezie. Întrebarea se referă la faptul dacă masturbarea este o cale către realitate sau un substituit al acestuia. Existenţa masturbării feminine ne dovedeşte că raportarea la acest fenomen în termeni de finalitate sau emisii (scurgeri) nu ne spune nimic despre moralitatea sa. N-ar trebui, cred eu, să-i condamnăm din start, fără să încercăm să le aflăm motivele, pe cei care s-au lăsat pradă masturbării din dorinţa de a se elibera de anxietate, izolare, sau depresie. Actul rămâne reparativ, simptomatic şi adesea disfuncţional. Atât descrierea fictivă cât şi cea biografică a locului în care se înfăptuieşte masturbarea în cadrul şcolilor uni-sexuale pentru adolescenţi, în închisori sau în instituţii similare, descoperă că aceasta, în condiţii de suferinţă a devenit maximală.

Biserica se ridică pe bună dreptate împotriva celor care fac din masturbare un bun sau un drept absolut, căutând să stabilească „autoplăcerea” sau „autoiubirea” într-o măsură ca un bun inerent. Masturbarea este un fenomen complex pentru a fi tratată cu superficialitate. Sarcina teologilor şi a duhovnicilor este de a descoperi locul ocupat de masturbare în echilibru emoţional, precum şi în situaţia existenţială a persoanei care are această problemă. Ceea ce ea reprezintă pentru un băiat de cincisprezece ani este cu totul diferit de acea ce înseamnă pentru un bărbat căsătorit. A afirma că o formă a comportamentului ca masturbarea are o singură semnificaţie este la fel cu a susţine că doar câteva sunete ne pot revela înţelesul cuvintelor, fără ca noi să ştim limbile diferite în care sunetele sunt pronunţate.

Masturbarea este într-adevăr un monolog în limbaj sexual. Problematic din punct de vedere moral este dacă această formă de comunicare cu noi înşine este un refuz de a vorbi limbajul dragostei sau o etapă premergătoare acestuia. Masturbarea vorbeşte despre lipsa celuilalt pe care o resimţim acut. Problema morală nu se referă atât la irosirea sămânţei (aşa cum o demonstrează practica feminină) sau la prăbuşirea în meandrele libido-ului a acelora, a căror vocaţie este căsătoria. Problema este, mai curând, de ce cineva se masturbează în loc să iubească sau în loc să se roage? A face din ea doar o problemă de descătuşare a patimilor sexuale ar fi simplist. Aşa cum Robert Solomon a arătat, patimile nu sunt simple dorinţe iraţionale şi forţe care ne distrug raţionalitatea. Ele sunt structurate şi perfecţionate prin intermediul orientărilor noastre voluntare înspre ceilalţi. A devenit deja o obişnuinţă pentru teologii moderni să admită că libertatea este adesea redusă în cadrul masturbării. Chiar şi Declaraţia Vaticanului, Persona Humana, ne îndeamnă la evaluarea responsabilităţii cu precauţie: „Psihologia ne ajută să vedem cum imaturitatea adolescentului (care uneori poate persista şi după acea perioadă), labilitatea psihică sau obiceiul, pot influenţa comportamentul, diminuând caracterul deliberat al actului şi provocând o situaţie în care, subiectiv vorbind, poate să nu existe întotdeauna o greşeală gravă. Dar în general, absenţa unei responsabilităţi serioase nu trebuie să fie presupusă; aceasta ar însemna înţelegerea greşită a capacităţii morale a oamenilor.” Unii dintre autorii romano-catolici moderni au arătat lipsa frecventă de libertate în cazul acelora care se masturbează. Forţa patimii, caracterul habitual, odată format şi aspectul generator al motivelor şi al scopurilor inconştiente, tare ar priva subiectul de suficienta libertate necesară în comiterea unui păcat capital.

Teologii ortodocşi nu au investigat caracterul masturbării şi din punct de vedere clinic aşa cum au făcut romano-catolicii, dar, în schimb, întâlnim la ei categoria „păcatul involuntar”, care apare de câteva ori în formulele liturgice. Contrastul apusean dintre păcatul material ţi cel formal ar putea fi folositor aici. Un păcat este material atunci când implică un act rău, dar este deficitar în ceea ce priveşte gradul de cunoaştere şi libertate al subiectului care îl comite. Aceasta este, cred, intenţia din spatele distincţiei dintre păcatul voluntar şi cel involuntar. În timp ce tendinţa în rândul teologilor iezuiţi era de a respinge păcatul involuntar ca nefiind un păcat în adevărat sens al cuvântului (deşi ar putea fi un rău), ortodoxia recunoaşte că suntem victime ale actelor rele pe care le săvârşim fără să vrem. Aşadar suntem chemaţi să ne pocăim şi să ne eliberăm de ele. Cu toate acestea, nu suntem pe deplin responsabili pentru ele şi, în măsura în care sunt cu adevărat involuntare, ne putem aştepta să le comitem din nou, asta în cazul în care nu devenim conştienţi de răul pe care îl provoacă şi astfel să ne asumăm responsabilitatea de a le elimina. Masturbarea este în mod clar un act păcătos, deoarece îi lipseşte amprenta iubirii pe deplin dezvoltată pentru celălalt, în fidelităţii care este căsătoria. Totuşi, ea este mai mult simptomatică decât cauzativă în dezordinea pe care o provoacă. Mai mult, poate să fie inevitabil faptul că ne-am masturbat înainte de a ne fi format o relaţie conjugal-sexuală matură sau de a fi ajuns la vocaţia prin care sexualitatea noastră este integrată într-o viaţă duhovnicească îndreptată spre Dumnezeu. a deplânge şi a regreta masturbarea, la aceasta suntem chemaţi prin Taina pocăinţei. Acest regret nu se întâlneşte în ura faţă de propria persoană, ci în conştientizarea faptului că suntem chemaţi la ceva mai înalt decât trupul care-şi găseşte satisfacţia în sine, decât la lumea limitată a fanteziilor. Fidelitatea faţă de morala şi credinţa ortodoxă nu ne permite să considerăm masturbarea ca pe un drept sau bun inerent. Această poziţie nu este datorată doar tradiţiei antice (ca de exemplu loialitatea faţă de canoane, atribuite Sfântului Ioan Postitorul). Ele sunt întemeiate pe înţelegerea fundamentală a tot ceea ce reprezintă iubirea şi existenţa umană. Suntem creaţi pentru iubire, şi nu doar pentru orgasme. Pe de altă parte, nu trebuie să-l condamnăm echivoc pe cel care se masturbează. Probleme lui/ei nu este atât masturbarea, cât o situaţie conflictuală, imaturitatea, pierderea sau neputinţa. Acei care se fac vinovaţi de păcatul masturbării, trebuie înconjuraţi de dragoste, şi nu de respingere şi condamnare. Vinovăţia lor se întinde mai departe de actul lor sexual izolat. Este vina unui eşec de a vorbi limbajul sexual în contextul dragostei. Ca întotdeauna, soluţionarea problemei stă în iertarea şi redobândirea comuniunii. Doar prin darul iubirii persoana înstrăinată şi izolată poate redeveni o parte a comunităţii umane. Aceasta este Evanghelia lui Iisus Hristos şi Biserica ortodoxă este credincioasă acestei Evanghelii în fiecare moment din viaţa ei.

20 de răspunsuri la Masturbarea, cauze şi efecte (Pr.Prof. Basil Zion)

  1. severinlx spune:

    prea lung articolul pentru un blog… cind sa-l mai citesti, mai ales ca intotdeauna treci in fuga peste bloguri

  2. mircea spune:

    Da, e adevarat ca e destul de lung, dar destul de captivant (cel putin pentru mine. L-am citi cred ca de 4-5 ori si probabil o sa mai revin la el. Pacat ca sunt putini teologi de talia Pr.Prof.Bazil Zion in Biserica Ortodoxa…

  3. pipsarul spune:

    „Din rândurile bărbaţilor americani, 92% practică masturbarea care duce la orgasm; 96% absolvenţi ai învăţământului superior; 95% dintre absolvenţii de colegii şi 89% dintre absolvenţii a diverse forme de învăţământ.”
    Cred ca nu gresesc daca spun ca exista doua tipuri de barbati, cei care se masturbeaza si cei care nu recunosc ca o fac

  4. denisbulancea spune:

    care a scopul plasarii acestui articol. Masturbarea tine de ceva trecator, bunul simt ne ajuta in inlaturarea acesteia, nemai vorbind de scirbosenia ce o provoaca, oricum e bine ca ati plasat articolul.
    O sugestie – nu va pare ca ati plasat pe blog doar articole triste,sumbre.

  5. orthopraxia spune:

    Masturbarea e un subiect destul de sensibil in societatea noastra care trebuie abordat cu multa atentie. In general se prefera de a lua „pozitia strutului” si de a discuta tema respectiva in mod superficial, fie punându-i eticheta de „tabu”, sau incercand de a da solutii care adesea se dovedesc a fi putin eficiente. Solutia vine in dependenta de cauza, care, poate fi diversa chiar daca provoaca acelasi act (masturbarea).
    Da Denis, s-ar putea sa ai dreptate cu privire la faptul ca plasam articole ce provoaca tristetea, precum moarte, sensul ei…scopul vietii etc.
    In general incercam sa abordam subiecte pe diverse teme, cred ca in arhiva blogului ai putea gasi ceva pe gustul tau.

  6. Mihai spune:

    era mai ok daca imparteati articolul in mai multe partii… e mult prea lung , deci e prea plictisitor pentru o categorie mare de cititori

  7. cristina spune:

    foarte interesant articol, intradevar este c-am lung…
    ma mira faptul ca nici o fata nu a lasat vreu coment, pentru ca articolul este adresat atat baietilor cat si fetelor….

  8. proxymagape spune:

    Subiectul este atât de măcinat încât te macini gândindu-te la el. Ajungi să spui : Stai! Asta nu o știam dar am trăit-o. Numai că articolul are o hibă : de la păcat la iubire este trăirea pocăinței, cu împletirea ei de lumină (conștientizării, credinței în Dumnezeu, nădejdii în Dumnezeu) și umbră (a regretelor).Dar întotdeauna, aici, dar mai ales dincolo, lumina sparge umbra și întunericul.

  9. razvan spune:

    e mare discursul,dar se merita.imi doresc sa_l citesc mai atent data viitoare. sa dea Bunul Dumnezeu sa ne gasim la poarta Raiului si sa ne italnim cu El precum ingerii care vesnic se roaga pt noi cu Maica Domnului, ca sa ne ierte de greseli .

  10. ionel spune:

    ideea mea este ca toata lumea practica acest gest de autostimulare sexuala, dar consider ca un procent mic se refera la cei care incearca sa se lase de acest pacat precum sunt si mai putini cei care reusesc ca sa se lase. religia crestina spune ca fericita va fi femeia care se casatoreste fecioara iar barbatul fecior. eu la 19 ani sunt inca virgin si sper ca sa ma pastrez asa pana la ziua cea mare… dupa aceea asta este scopul casatoriei de procreare. masturbarea ma supara, incerc ca sa ma las dar n u reusesc. reusesc ca sa ma tin in frau 2 3 saptamani iar apoi iarasi isi baga dracu’ coada. astept sfaturile voastre sincere.

    • Boby spune:

      salut ionel ai sati spun ieu de ce stai 2 3 saptamani si pe orma te masturbezi din nou este din cauza ca testiculele produce in permanenta material seminal apoi este depozitata in vezica seminala si cand se umple normal ca iese exact ca vezica urinara daca nu faci sex sau te masturbezi o sa ai polutii nocturne sau sperma o sa iasa pur si simplu in timpul zilei ca si fetelor cand le vin cilu nush sa explic mai bn ca nu sunt doctor dar poate te ajuta asta http://www.youtube.com/watch?v=yRNqsT_NRcY si mai cauta si tu cv asemanator sati dai seama mai bn oameni care spun ca nu se masturbeaza niciodata mint sau daca nu se masturbeaza au poluti nocturne sau daca nu sunt castrati nush in mediul preistoric barbatul cand vedea o femeie calare pe ia acum nu poti din cauza legilor fapt ce a adus la aparitia masturbari tot mai multe poze si mai iese si moda asta intelegeti ce vreau sa spun nus retard >.<

  11. […] The busiest day of the year was February 24th with 301 views. The most popular post that day was Masturbarea, cauze şi efecte (Pr.Prof. Basil Zion). […]

  12. ionut spune:

    va multumim pentru acest articol .ma regasesc in totalitate in cuvintele si explicatiile acestui parinte!la inceput ma masturbam din curiozitateiar acum imi inec amaru in acest pacat!Sa dea Dumnezeu sa existe oameni caresa ne indrume cum sa scapam din aceasta mreaja!Deuni singuri nu reusim..
    Iar duhovnicul spune nu mai fa…Nu e usor….==

  13. Mario spune:

    foarte interesant dar este cam lung articolul, intradevar nu cred ca exista cineva peste 20 de ani sa nu o fi facut macar o data .atunci daca toti o facem chiar si preotii de ce incercam sa ascundem asta si sa negam . oare de ce?

  14. scurt metraje spune:

    scurt metraje…

    […]Masturbarea, cauze şi efecte (Pr.Prof. Basil Zion) « Orthopraxia's Blog[…]…

  15. mares spune:

    Religia institutionalizata…..aceasta ,,doamna” in stacojiu care ne va parasi curind…mult timp ne-a necajit,dar trebuie sa fi avut si ea un rol in devenirea noastra,fiindca am invins-o si ne continuam evolutia spirituala….nici ei n-au intrat si nici pe noi nu ne-au lasat sa intram in imparatie,asa ca hai sa intram singuri,cu tupeu,cine ne poate opri?Dumnezeu?….sintem ai Lui!!!

  16. Mihai spune:

    Pentru cei care se lupta cu acest pacat, as vrea sa le impartasesc modul in care Dumnezeu a lucrat izbavirea in viata mea. Este vorba de un studiu biblic, numait Way of Purity:
    http://www.settingcaptivesfree.com/courses/way-of-purity/
    Il recomand cu caldura. Nu este inca in limba romana, dar materialele cursului traduse in romana pot fi descarcate de aici:
    http://eliberareadepornografie.blogspot.ch/
    Deocamdata doar jumatate, in curand si restul …
    Doamne ajuta!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: