Demersul terapeutic-ortodox în procesul despătimirii. (Pr.Petru Suciu)

Demersul terapeutic-ortodox în procesul despătimirii.

Capitol extras din lucrarea de licenta a parintelui Petru Suciu intitulată: Metode psihoterapeutice în Pateric.

Noţiunea de boală psihică din perspectiva teologiei ortodoxe

1.   Noţiunea

Sfânta Scriptură nu uzitează acest termen. Acest lucru se datorează limbajului folosit de Scriptură şi nu necunoaşterii termenului. Foloseşte în schimb termenul de nebun, termen general cu sferă mult mai largă decât cel de bolnav psihic. Astfel termenul de nebun apare de 76 de ori în versiune sinodală a Sfintei Scripturi.

Iată câteva locuri din Sfânta Scriptură unde se aminteşte cuvântul nebun:

„Şi s-a prefăcut nebun înaintea ochilor lui, făcând năzdrăvănii şi scriind pe uşi; mergea în mâini şi lăsa să-i curgă balele pe barbă.”

(I Regi 21,13)

„Atunci a zis Achiş robilor săi: „Nu vedeţi că este un om nebun?
La ce l-aţi adus la mine?”
(I Regi 21,14)

„Am văzut pe nebun prinzând rădăcină şi pe loc am blestemat sălaşul lui.”
(Iov 5, 3)

„Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.”
(Psalmi 13, 1)

„Zis-a cel nebun întru inima sa: „Nu este Dumnezeu!”.”
(Psalmi 52,1)

„Fiul înţelept înveseleşte pe tatăl său, iar cel nebun este supărarea maicii lui.”
(Pilde 10, 1)

„Mai degrabă să întâlneşti o ursoaică lipsită de puii ei
decât un nebun în nebunia lui.”
(Pilde 17, 12)

„Feciorul nebun este necaz pentru tatăl lui şi amărăciune pentru maica lui.”
(Pilde 17, 25)

„Dacă nebunia este prinsă de inima tânărului; numai varga certării
o va îndepărta de el.”
(Pilde 22, 15)

„Nebunul când râde îşi înalţă glasul, iar omul cuminte abia va zâmbi”
(Înţelepciunea lui Isus Sirah 21, 20)

Iar Dumnezeu i-a zis: Nebune! În această seară voi cere de la
tine sufletul tău. Şi cele ce ai pregătit ale cui vor fi ?

(Luca 12, 20)

„Zicând că sunt înţelepţi au ajuns nebuni pentru că au schimbat slava lui Dumnezeu celui nestricăcios întru asemănare chipului omului celui stricăcios şi
al păsărilor şi al celor cu patru picioare şi al târâtoarelor.”
(Romani 1, 22-25)

„Căci cuvântul crucii, pentru cei ce pier, este nebunie, iar pentru noi, cei ce ne mântuim, este puterea lui Dumnezeu.”
(I Corinteni 1, 18)

„Omul firesc nu primeşte cele ale Duhului lui Dumnezeu, căci
pentru el sunt nebunie”
(I Corinteni 2, 14-15)

Căci înţelepciunea lumii acesteia este nebunie înaintea
lui Dumnezeu
.”
(I Corinteni 3, 19)

Din cel prezentate mai sus şi mai amănunţit în toate cele 76 de apariţii ale cuvântului nebun, vedem că acesta desemnează nu atât starea patologică cât mai ales o anumită normalitate incompatibilă cu sănătatea morală şi spirituală specifică ordinii divine a lumii. „A-ţi închipui că sufletul poate fi hrănit cu cele materiale, a schimba slava lui Dumnezeu cu slava celor zidite (adică materiale), a te închina făpturii şi nu Făcătorului, a schimba adevărul în minciună, acestea toate sun semne şi definiţii ale nebuniei.”1[11]

Patologicul este tratat ca atare, este recunoscut ca atare şi se bucură de o atenţie, mai cu seamă în creştinismul autentic, deosebită: „grija Sfinţilor Părinţi, cum ar fi Sfântul Teodosie, de a-i face pe bolnavii mintali să participe activ la vindecarea lor dovedeşte respectul care le este arătat, încrederea care li se acordă, refuzul de a fi consideraţi drept simplii pacienţi, total supuşi puterii terapeutului sau dependenţi de rezultatele unei terapeutici externe, şi se întâlneşte cu preocupările cele mai moderne, făcându-ne, prin mai multe aspecte, să ne gândim la încercările, evocate mai înainte, ale <<comunităţilor terapeutice>>”2[12]

Boala psihică, în viziune teologică, nu se raportează la un model mediu, ci la modelul ideal şi la împlinirea normei responsive. Normal este cel aflat pe Cale, în Adevăr şi având Viaţă. Ceilalţi suntem cu toţii nişte bolnavi psihici, chiar dacă ne încadrăm într-o aşa-zisă normalitate, chiar dacă ţinem la personalitatea noastră pe care o vedem echilibrată şi chiar dacă avem un grad mai ridicat de adaptare la societate.

2.   Persoana umană

Am văzut mai sus părerea teoreticienilor psihiatriei referitoare la realitatea persoanei. Nefiind o categorie care să poată fi investigată empiric, persoana devine pentru aceştia ceva iluzoriu. Ori, dintr-o dată această gândire se vede axată pe materialism, realitatea Dumnezeului Treimic în persoane devenind… iluzorie.

Încă de la început trebuie spus că întreaga teologie ortodoxă este axată pe persoană, ca şi categorie ontologică, aşa că mai întâi trebuie să definim persoana din această perspectiva”.

Definiţia de manual arată aşa: „persoana este un ipostas al unei naturi spirituale, este numele pentru ipostasele raţionale. Faţă de individ şi ipostas, persoana implică pe lângă individualitate, unicitate, specificitate şi spiritualitate, sau raţiune, libertate şi responsabilitate.”1[13] Încă de aici se vede clar că psihiatria uzitează doar de individ şi ipostas în sensul personalităţii ce rezultă din individualitate, specificitate şi unicitate. Teologia se axează şi pe acestea dar fără a produce o sciziune între individ, ipostas şi persoană.

Mergând mai departe în complexitatea definiţie, vedem că „ipostasul sau persoana este starea de sine a unei firi spirituale, sau şi spirituale; e una din unităţile unei astfel de firi, în strânsă corelaţie cu celelalte unităţi, iar în cazul persoanei umane, în relaţie şi cu Dumnezeu cel personal.”4[14] „Persoana e un <<cine>> unitar, care este şi se ştie subiectul unei firi sau al unui fond complex de însuşiri din care se poate scoate acte mereu noi şi în care suportă şi primeşte actele altor factori personali şi impersonali.”5[15] „În fiecare om există şi ipostasul şi natura, sau şi calitatea de subiect şi cea de fond şi de instrument, fără ca ipostasul să fie un adaus din afară, ci forma necesară a naturii îndată ce ea există în mod real.”6[16]

În acord, toţi părinţii au afirmat că persoana este ipostasa unei naturi raţionale, fără să pună semnul echivalenţei între ipostas şi persoană, specificându-se că ipostasul este parte constitutivă a persoanei.

Mergând cu raţionamentul mai departe vedem că personalitatea este doar o parte constitutivă a persoanei rezultată mai mult din latura naturii umane.

Caracteristicile persoanei, din perspectiva teologiei, sunt:

  1. 1.      Individualitatea – care ar presupune doar particularul, dar ipostasul e subiectul de sine existent iar acest lucru presupune unicitate, irepetabilitate şi incomunicabilitate (într-un anumit fel). Din această individualitate rezultă că ipostasul e o existenţă independentă, dar nu de o independenţă absolută (proprie numai lui Dumnezeu ca Persoane Absolute) ci de o independenţă relativă, sau de o dependenţă faţă de originea şi principiu care le-a generat, faţă de Dumnezeu.
  2. 2.      Transcendenţa – descoperă persoana ca altceva decât eul empiric. Descoperă un eu spiritual, unde nici chiar conştiinţa proprie nu poate pătrunde. „Conştiinţa este limitată de propria ei dimensiune, pe care nu va putea s-o depăşească niciodată. Sentimentele mele, cugetările, faptele, conştiinţa îmi aparţin, sunt <<ale mele>> şi sunt conştient de acest fapt, dar <<eul>> este dincolo de <<al meu>>”.7[17] Datorită acestei transcendenţe omul se descoperă ca dar sieşi.
  3. 3.      Raţionalitatea – care presupune conştiinţă ca atribut obiectiv primordial al ipostasurilor spirituale şi cunoştinţe ca percepţie raţională a subiectului cunoscător cu mediu. Când obiectul de cunoscut suntem noi înşine avem de-a face cu conştiinţa de sine, cu descoperirea eul personal ca dar de la Dumnezeu. Doar cădere face ca majoritatea oamenilor să nu poată trece de cunoaşterea eul-ui empiric, şi să ajungă la perceperea eul-ui personal.
  4. 4.      Libertatea – care „eliberează persoana de orice limitare individuală şi naturală şi o face <<universală>>, extinsă la infinit, <<atotcuprinzătoare>>”.8[18] Prin eul său metafizic, personal, omul este alteritate, este ipostas ontologic liber. Toate acestea îi dau omului posibilitatea de a exista precum Dumnezeu Însuşi există: adică liber. Posibilitatea aceasta este dată de faptul că „libertatea este temelia metafizică a voinţei. Voinţa este legată tot de natură, ea este supusă necesităţilor scopurilor imediate. Libertatea depinde de spirit, de persoană. Când libertatea ajunge la culmea ei, atunci nu doreşte, liber, decât adevărul şi binele.”; iar „libertatea noastră va fi mereu adevărata libertate numai când se va situa înlăuntrul lui opus Dei9[19]
  5. 5.      Responsabilitatea – ca raport organic cu libertatea, în vederea unui scop sau finalism al existenţei şi care se înscrie pe linia transcendenţei şi raţionalităţii.

Din cele de mai sus rezultă că „omul tinde spre o realitate personală infinită, superioară lui, din care se poate hrăni la infinit, fără să poată dispune de ea, date fiind posibilităţile lui limitate, dar şi fără să dispară apoi în ea”10 iar această realitate personală infinită nu poate fi decât tot de caracter personal.

Astfel că, starea de normalitate reprezintă tocmai această comuniune în iubire a omului cu Dumnezeu şi cu semenii căci „iubirea ca unitate diadică în om, iubind propria dimensiune impersonală, iubeşte natura umană pe care în felul acesta o personalizează.”11

3.   Etiologie şi semiologie

Teologia ortodoxă priveşte omul în integralitatea sa dihotomică cu toate că se recunosc trei dimensiuni ale fiinţei omeneşti: trupească, psihică şi spirituală. „Dihotomia (trup-suflet) coexistă cu trihotomia (trup-suflet-spirit) (…) psihicul şi trupescul există unul în altul, dar fiecare este condus de legile sale proprii; pe când elementul spiritual nu formează o a treia sferă, sau al treilea etaj al structurii omeneşti, ci este principiul care se exprimă prin psihic şi prin trupesc şi le spiritualizează.”12[22] Din această perspectivă gândirea creştină a dezvoltat o concepţie complexă în legătură cu bolile mintale ajungând să distingă la originea lor „trei cauze posibile: organică, demonică şi spirituală.”13[23] Viziunea gândirii creştine asupra bolii mintale faţă de altele este una mai amplă şi, din această cauză, repertoriul terapeutic creşte. Am putea spune că terapeutica creştină înglobează tot arsenalul terapeuticii laice, psihiatrice, plus un număr mare de terapii proprii specifice boli şi bolnavului respectiv. Omul este privit în integralitatea sa şi în menirea sa, nu doar ca individ social, mai mult sau mai puţin integrat mediului. Omul nu este doar o personalitate în devenire, ci este o persoană ce necesită iubire, libertate şi comuniune.

Revenind la etiologie am afirmat că Sfinţii Părinţi recunosc una de natură organică dar „în faţa unei concepţii care reduce, în fond, boala mintală la o tulburare trupească, ei menţin existenţa factorului psihic” şi precizează că atunci când „există o cauză organică, sunt tulburări ale expresiei trupeşti a sufletului, mai degrabă decât ale sufletului însuşi.”14[24] Acest lucru face ca bolnavul să se bucure de acelaşi respect care este datorat unei fiinţe umane iar în plan teoretic să se permită păstrarea identităţii fiinţei umane. Cu alte cuvinte în cazul când boala este de natură organică putem face analogia cu în rapsod care încearcă să redea o arie dificilă la un instrument dezacordat, fiind una cu instrumentul. Aşa se prezintă raportul dintre suflet şi trup. Dar totodată trebuie făcută precizarea că în fiinţa umană, unirea dintre trup şi suflet este atât de profundă, încât acestea se influenţează, şi-şi pun amprenta unul asupra celuilalt în mare măsură, fără ca teologia să poată preciza cum două medii distincte şi diferite pot interfera. „Omul a ieşit din mâinile lui Dumnezeu <<suflet viu>>, el nu are suflet, ci este suflet, el este corp, este yuxh), nefeş. Dacă sufletul dispare, atunci nu rămâne un trup, ci numai ţărâna pământului”.15[25] Majoritatea Părinţilor sunt de acord că unirea dintre trup şi suflet în unitatea persoanei umane e o taină deosebită aşa încât „persoana noastră e spirit capabil de simţire şi de cunoaştere prin simţuri, dar menţinând conştiinţa de sine şi libertatea şi puterea mişcării sale prin mişcarea trupului (…) întrucât trupul participă la actele de cunoaştere şi de mişcare ale spiritului.16[26]

Insistăm asupra acestei taine a unirii dintre suflet şi trup în unitatea persoanei umane pentru că, aşa cum vom vede, chiar dacă boala mintală este de natură organică are efecte asupra sufletului, iar dacă boala mintală este de natură spirituală, trupul reflectă aceasta prin expresie. Trebuie bine înţeles că, dacă cauza bolii este organică, nu se poate vorbi de o boală a sufletului, iar terapeutica este pur fiziologică. Sufletul îşi păstrează intacte toate funcţiile, iar după înlăturarea anomaliei, se exprimă sănătos. La fel nu se pune problema ca sufletul să fie dependent de trup, şi să tratăm sufletul având grijă de trup.

Anomalia organică poate fi comparată cu o mască aşa cu o face Sfântul Grigorie de Nyssa: „schimbarea produsă de boală (…) afectează forma exterioară; în vreme ce masca bolii deformează acest aspect şi îl înlocuieşte.”17[27]

O altă etiologie recunoscută de Părinţi, este cea spirituală prin care anumite suferinţe au o dezvoltare într-un mod paroxistic. „Această etiologie e foarte importantă, deoarece ea priveşte cea mai mare parte a nevrozelor nosografiei clasice actuale, ca şi anumite forme de psihoze”.18[28] În acest caz, patima ce pune stăpânire pe om îl duce la devieri comportamentale fie prin supravalorizări, fie prin atrofieri ale eu-lui. Toate patimile pe care teologia le recunoaşte ca fiind capitale, duc în cursul timpului la devieri patologice. Astfel mândria se regăseşte în toate bolile pe care psihiatria le desemnează ca supravalorizări, narcisism sau filafteia, în paranoia, în manii etc. Mânia se regăseşte în cea ce psihiatria denumeşte ca fiind „suferinţele furiei” sau în psihozele însoţite de agitaţii psihomotorii, în fobii de conservare etc. Deznădejdea sau apatia se regăseşte în toate bolile pe care psihiatria le încadrează în categoria atrofierii eu-lui, depresii, tristeţi sau astenii. Frica se regăseşte în „frici angoasante”, în nevroze sau fobii. Desfrânare se regăseşte în deviaţii instinctuale, în hipersexualism sau inhibări sexuale maladive, frigiditate etc. Lăcomia se întinde în multe nevroze, psihoze. Lenea determină la fel ca şi deznădejdea astenii, depresii ajungând până la forme de autism etc.

Trebuie spus că aceste patimi acţionează de multe ori în medii de aşa-zisă normalitate, sau pe care psihiatria nu le consideră ca forme clinice, tratând doar formele acute. Ori, tocmai această stare potenţială de acutizări clinice intră în perspectiva teologiei, care prin Sfintele Taine şi îndeosebi prin Sfânta Taină a Spovedaniei, încearcă înlăturarea lor. Bolile mintale care au o origine spirituală nu trebuie confundate cu bolile mintale propriu-zise. Aceste boli spirituale sunt generate de o dezordine sau o alterare a naturii umane.

O altă etiologie recunoscută de Sfinţii Părinţi ar fi cea demonică. Desigur că, mai întâi s-ar cuveni ca psihiatria să recunoască existenţa acestora şi influenţele lor nefaste asupra omului. Pentru gândirea actuală poate să pară puerilă această concepţie, dar nu trebuie uitat că prezenţa entităţilor spirituale cereşti este o realitate ce îşi face cunoscută prezenţa pe tot parcursul existenţei umane, în diferite religii mai mult sau mai puţin evoluate, în toate culturile şi miturile. La o astfel de evidenţă e greu să nu fie luată în seamă. În perspectiva creştină ortodoxă, demonii sunt îngeri căzuţi, fiinţe personale şi reale care se străduiesc necontenit să-i îndemne pe oameni la păcat, ispitindu-i în mod indirect prin senzaţii şi reprezentări, prin influenţe asupra judecăţii şi fanteziei omului, prin înfăţişarea unui bun aparent ca bun adevărat. Puterea demonilor este foarte mare, ei posedând atributele îngereşti, dar totuşi nu pot face câte sunt în stare să facă, ci doar atât cât le este îngăduit de Dumnezeu în iconomia Sa.

Cât priveşte posedaţii, aceştia ar putea fi definiţi ca stăpâniţi de demon. Voinţa lor este o voinţă aservită demonului, omul poate să fie conştient de asta sau să nu conştientizeze starea lui. Orice patimă, în adevăratul sens al cuvântului este o posedare. Omul vrea să scape şi nu poate, sau are impresia că nu poate. Patima devine a doua natură a lui. Posedatul nu este „un complice al diavolului, ci o victimă”19[29] şi, din această cauză, necesită o atenţie specială.

Trebuie remarcat faptul că şi bolile spirituale au la origine acţiunea demonului, şi, în cazul bolilor de natură organică, când omul nu mai e în stare să se apere, să fie treaz în conştiinţa sa, demonul nu întârzie să-şi facă apariţia, să încerce să se folosească de bolnav. Astfel în orice caz trebuie luate în considerate toate cele trei cauze, fiecare regăsindu-se într-o anumită proporţie dacă nu ca şi cauză primă, cel puţin ca efecte. Totuşi este important să se determine cu precizie care e cauza generatoare a bolii, înlăturându-se aceasta putându-se înlătura şi celelalte efecte ale bolii.

Semiologic toate aceste cauze duc la neîmplinirea omului ca persoană, la eşec existenţial. Un discernământ duhovnicesc poate cu uşurinţă depista cauzele reale ale bolii. Dar tot atât de adevărat este şi faptul că oamenii dotaţi cu acest discernământ duhovnicesc sunt din ce în ce mai rari, ştiindu-se faptul că darul deosebirii, al înaintei vederi, sau al izgonirii demonilor este din ce în ce mai rar, iar autentic este cuprins de o mare de smerenie, lucru ce face ca posesorii să nu strige la colţul uliţelor puterea dată lor. Numai Dumnezeu în înţelepciunea sa ştie şi poate preveni sau vindeca asemenea boli. Iar cum oamenii harismatici sunt din ce în ce mai rari, Dumnezeu lucrează cu siguranţă şi cu putere deplină în Biserica Sa, prin Sfintele Taine. Astfel preotul duhovnic este cel chemat ca în Taina Spovedaniei să cerceteze străfundurile conştiinţei penitentului, să depisteze orice breşă ce prin amplificare ar putea face loc bolii mintale, şi să aplice tratamentul sau să îndrume spre tratamentul potrivit bolnavului respectiv. Dar această putinţă de prevenire şi depistare a bolii necesită un lucru elementar: Spovedania – participarea activă la viaţa Bisericii.

4.   Terapie

Terapia bolilor mintale este o acţiune complexă, de durată care antrenează întreaga gamă a terapeuticii cunoscute şi în plus, în cazul concepţiei creştine, harul lui Dumnezeu. Terapeutul are mereu încă o soluţie, reală tocmai prin acest sinergism. Dar primul care este chemat să lupte cu boala este chiar bolnavul, desigur că în cazurile când acesta este încă conştient.

Pentru a vedea care este structura intimă a sufletului în concepţia creştină, precum şi mijloacele de acţiune asupra lui vom recurge la câteva noţiuni de antropolgie patristică. Astfel în viziunea patristică sufletul uman are trei niveluri:

  1. 1.      Puterea vegetativă sau vitală cu următoarele funcţii: – hrănire , creştere    reproducere autoconservare;

Aceste capacităţi vitale care corespund sufletului vegetativ scapă controlului voinţei umane, ele operează „fie că vrem, fie că nu”20[30]. Părinţii le mai numesc ca funcţii „pulsatorii, generatoare şi hrănitoare”

  1. 2.      Puterea animală sau poftitoare sau trecătoare având următoarele funcţii:

– senzaţii

– percepţii

Din aceste două funcţii se desprind două elemente: – iritarea (mânia) din care provine voinţa în latura ei combativă, precum şi toate formele de agresivitate

–      senzualul (pofta) din care provin pofta, afectivitatea şi înclinaţiile precum şi imaginaţia sub forma elementară, neraţională. Aceste capacităţi pot fi controlate prin facultăţile părţii raţionale.

  1. 3.      Puterea de judecată ce cuprinde două facultăţi: raţiunea şi spiritul (pneuma) sau intelectul (nous). De fapt spiritul este raţiune ridicată la un grad superior şi reprezintă principiul conştiinţei şi al capacităţii pe care o are omul de a se autodetermina. Aici se regăseşte polul superior al voinţei lui şi al libertăţii lui. Tot aici se regăsesc funcţiile inteligenţei ca inteligenţă intuitivă, facultatea contemplaţiei ca sursă a oricărei cunoaşteri, gândirea, reflecţia, judecata, discernământul, discursul interior de unde provin limbajul şi memoria.

Spiritul sau intelectul este creat, „dar este nemuritor prin har, schimbător prin natură, dar putând să-şi controleze şi să-şi dirijeze propria schimbare”, prin el „omul se găseşte legat de Dumnezeu în mod obiectiv, de la crearea sa, şi în mod definitiv el este de fapt, chipul lui Dumnezeu în om”21[31].

Se poate spune că spiritul e sediul persoanei şi „că are puterea de a supune toate celelalte elemente ale compusului uman, de a le pune în acord cu sine şi de a le spiritualiza, comunicându-le până în fiinţa lor cea mai profundă energiile divine pe care el e apt prin natură să le primească.”22[32]

Revenind la problema terapeuticii aceasta se diferenţiază în funcţie de cauza bolii. În cazul bolilor mintale de natură organică terapeutica creştină apelează la toate formele de terapie puse la dispoziţie de ştiinţa medicală a vremii. Dacă boala oare origine genetică, endocrină, fiziologică, farmaceutică etc. terapeutica uzitează de toată paleta de terapii pe care o oferă medicina şi, în plus, este capabilă prin înţelegerea sensurilor lucrurilor în latura responsivă, să dea o perspectivă şi un sens mântuitor suferinţei umane.

În cazul bolii mintale determinate de posesia demonică, Însuşi Mântuitorul ne arată că aceştia ies numai cu post şi rugăciune. (Matei 9, 29) Numai puterea lui Hristos face orice vindecare şi alungă orice fel de demoni. Ori puterea lui Hristos se face ivită în smerenia fără margini a sfântului. Acesta ştie că a alunga demonii este un dar de la Hristos, dar de care se socoteşte nevrednic. Modul prin care demonul este alungat este şi el de multe ori simplu sau mai amplu. Ca moduri simple avem fie rostirea numelui lui Iisus Hristos, fie un act de mare smerenie a sfântului în care străluceşte lumina lui Hristos, fie prin semnul Sfintei Cruci care este simbolul Puterii lui Hristos etc. Ca moduri mai ample, în care sfântul poate să-şi ascundă darul, este fie prin apă sfinţită, ulei sfinţit, prin aplicarea mâinilor etc. Alteori se recurgea la imobilizarea bolnavului şi la obligarea lor să se roage şi să postească, imobilizare care avea ca scop mai mult punerea în practică a terapiei propriu-zise. De remarcat faptul că sfinţii încearcă să-l facă să participe activ la vindecare chiar pe cel bolnav. Nu readucerea la starea rea de dinainte care a favorizat posesia o urmăresc sfinţii, ci ridicarea la o stare net superioară, în care postul şi rugăciunea devin garanţia sănătăţii. Şi chiar nevindecarea grabnică, în post şi rugăciune prin răbdare are semnificaţie mântuitoare şi împlinitoare a fiinţei umane.

Toată acţiunea terapeutică se adresează voinţei bolnavului, acesta trebuie să se străduiască să şi-o orienteze către Dumnezeu, ori orientarea către Dumnezeu a voinţei determină un suport al acesteia. Ori acest suport se numeşte credinţă. Nenumărate sunt exemplele din Sfânta Scriptură în care Mântuitorul vindecă boli incurabile numai la afirmaţia celor bolnavi că cred în putinţa vindecării.

Dar se întâmplă de multe ori ca cel bolnav să nu fie conştient, să nu se poată dialoga cu el, să nu aibă momente de luciditate. Atunci vindecarea poate să vină ca urmare a rugăciunilor şi a postului celor ce-l întovărăşesc, a celor apropiaţi lui. Şi când rugăciunea unuia sau a mai multora nu poate face faţă, este chemată întreaga comunitate, Biserica locală, ca să se roage pentru vindecarea celui bolnav. Credinţa, rugăciunea stăruitoare şi postul acesteia, atrag după sine harul vindecător. Biserica prin Sfintele Taine, prin ierurgii, are puterea vindecării, totuşi trebuie spus că această vindecare nu acţionează ca o magie sau ca ceva determinat şi inevitabil ci, aşa cum am spus, numai prin conlucrare, prin sinergism atât a celui suferind cât şi a celor din preajma lui cu harul sfinţitor.

Nici Biserica Biruitoare, sau Sfinţii Îngeri nu trebuie să fie uitaţi fiind cunoscute destule cazuri de vindecări miraculoase a unor bolnavi ce au vizitat locuri sfinte, s-au atins de moaşte sau au primit ajutorul unor sfinţi sau îngeri.

Cât priveşte terapeutica bolilor mintale care au origine spirituală, ne aflăm în faţa întregii ascetici practicate de Biserica Universală. Această ascetică se fundamentează pe relaţia dintre iniţiat şi ucenic, pe tradiţia perpetuată. Taina Spovedaniei, duhovnicia, ascultarea, sărăcia, nevoinţa, fecioria şi mai presus de toate smerenia sunt câteva din reperele acestei terapii. Vindecarea de bolile spirituale duc pe om în uşa raiului, la împlinirea omului ca persoană, la normalitate.

1[11] Dr. Pavel Chirilă, Pr. Mihai Valica, Meditaţie la medicina biblică, editura Christiana, Bucureşti, 1992, p. 250.

2[12] Jean-Claude Larchet, Terapeutice bolilor mintale, editura Harisma, Bucureşti, 1997, p. 30.

3[13] Isidor Todoran, Ioan Zăgrean, Teologia Dogmatică, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1991, p. 122.

4[14] Dumitru Stăniloae, Teologia Dogmatică Ortodoxă, vol. II, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1997, p. 27.

5[15] Ibidem.

6[16] Ibidem., p. 28.

7[ Paul Evdokimov, Ortodoxia, editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, p. 73.

8[ Ibidem., p. 78.

9[ Ibidem., p. 81.

10[ Dumitru Stăniloae, op. cit., p. 16.

11 Marko Ivan Rupnik, Cuvinte de spre om; I Persoana – fiinţă a Paştelui, editura Deisis, Sibiu, 1997, p. 77.

12[22] Paul Evdokimov, op. cit., p. 71.

13[23] Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 24.

14[24] Ibidem., p. 26,

15[25] Paul Evdokimov, op. cit., p. 69.

16[26] Dumitru Stăniloae, op. cit., vol. I, p. 261.

17[27] Jean-Claude Larchet, op. cit., p. 49.

18[28] Ibidem., p. 28.

19[29] Ibidem., p. 26.

20[30] Ibidem., p. 38.

21[31] Ibidem., p. 39.

22[32] Ibidem., p. 40.

Un răspuns la Demersul terapeutic-ortodox în procesul despătimirii. (Pr.Petru Suciu)

  1. Constantin-Bogdan Feştilă spune:

    articolul este minunat!

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: