Timpul postului şi durata pură

Martie 22, 2010

Lector Univ. Dr. VASILE CHIRA

Facultatea de Teologie ,, Andrei Şaguna” Sibiu

Înainte de debutul activităţii publice, marii întemeietori de religii se retrăgeau invariabil în pustie, supunându-se unui regim ascetic care includea meditaţia, postul şi rugăciunea. În această perioadă aveau loc episoade teofanice, ontofanii, kratofanii sau demonofanii, menite să-i iniţieze în tainele misiunii terestre, încredinţată lor de o prezenţă transmundană absolută, dar şi să-i conştientizeze asupra propriilor vocaţii soteriologice. Astfel de experienţe arhetipale sunt de notorietate:    Moise meditează în sălbăticia Madianului păzind turmele socrului său Ietro, Zoroastru se luptă în grotele Persiei cu Ahriman (numele diavolului în zoroastrism), Confucius ţine doliu şi meditează o perioadă de 27 de luni la mormântul mamei sale Ceng- tsai, prinţul Gauthama Siddarta se supune unui regim ascetic sever luptându-se cu zeul Mara, entitate malefică în a cărei componenţă se ascundeau răul şi moartea, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu coborât în timp, după patruzeci de zile de post iese învingător din lupta cu cele trei ispite în pustiul Carantaniei, în sfârşit,  Mahomed meditează într-o grotă de pe muntele Hira.

Postul ca privaţie alimentară, dar mai ales ca imperativ metafizic reface condiţia primordială, reiterează dialogul dintre om şi Dumnezeu, dialog ce a avut loc în illo tempore , în spaţiul edenic. Postul este în definitiv o reconstituire a dramei originare prin care postitorul încearcă să deturneze culpa adamică, să evite nu numai propria cădere, ci într-un mod simbolic tragedia transcendentală, extinsă la nivelul timpului şi a lumii sensibile. Postitorul vrea să recentralizeze axa temporalităţii, dizlocată din înrădăcinarea ei în Infinitul divin, să echilibreze ontologic acest timp pauper care face posibilă moartea.

Biserica ortodoxă a instituit în anul liturgic patru posturi: Postul Crăciunului ( a Naşterii Domnului), Postul Mare ( Postul Sfintelor Paşti), Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Postul Sfintei Marii (Postul Adormirii Maicii Domnului). Acestea nu sunt altceva decât anotimpurile spirituale ale celor care-şi asumă religia creştină. După cum anul calendaristic, astronomic îşi are patru anotimpuri, solstiţii şi echinocţii tot astfel şi anul spiritual îşi are propriile lui timpuri şi anotimpuri, propriile lui furtuni, curcubee, ninsori, primăveri şi invieri.

Există  o logică mistică, o cosmologie a duhului, o aritmetică a inimii care dublează timpul circumscris de mişcările aştrilor cu un eon spiritual. Astfel spus, timpul nesteianic curge în sens contrar timpului cronologic înregistrat de ceasornice. Deşi ca ins istoric postitorul continuă să rămână spectator al eonului eshatologic, ca actor în drama transcendentală el este contemporan cu omul primordial.

Ceasul creştinului are întotdeauna două feţe fiecare dintre ele generând un timp diferit: durata cosmologică şi respectiv prezentul etern. Ambele au ca destinaţie eonul inteligibil chiar dacă unul galopează spre eshaton iar celălalt glisează îndărăt spre momentul zero al timpului. În definitiv toate ceasurile din lume au în ele ceva straniu şi trist pentru că ne măsoară trecerea, ne afundă cu fiecare secundă în lutul rece al mormântului care ne aşteaptă la capătul acestui exil cosmic pe care-l numim viaţă. De altfel istoria spirituală a omenirii, modul în care se raportează la divinitate se reflectă în felul cum oamenii măsoară timpul în felul în care îşi construiesc ceasurile. Primele instrumente de măsurare a timpului, clepsidra şi ceasornicul sunt imagini simbolice ale timpului cosmic. Clepsidra merge mai departe decât ceasornicul, curgerea nisipului fiind o imagine a felului în care Eternitatea produce timpul. Apoi clepsidra este în sine o analogie a Infinitului, semnul grafic al acestui supranumăr fiind o proiecţie bidimensională a clepsidrei. Prin clepsidră curge nisip, or nisipul este, datorită inombrabilităţii lui, analogia continuumului matematic. Cadranul ceasornicului semnifică structura circulară a eonului, el are centru şi periferie. Viteza punctului din centru este nulă în timp ce pe circumferinţă viteza punctelor este cu atât mai mare cu cât raza cadranului este mai mare. Astfel dacă am avea un ceas transfinit el ar trebui să măsoare eoni nu secunde. Cu cât omul a evoluat din punct de vedere tehnic, devenind mai exact în măsurarea timpului cronologic, cu atât mai mult a pierdut memoria transcendentală a arhetipului temporal, anamnesisul duratei pure şi implicit disponibilitatea, deschiderea spre starea de postire. Ceasurile cu cuarţ, ceasurile electronice construite în serie, impecabile ca design însă impersonale şi reci constituie o pervertire a esenţei temporale. Incontestabil, ele sunt mai performante însă redau un timp liniar, vulgar, însuşiri zecimale, un timp fără substanţă eshatologică, nu mai sunt imagini simbolice ale lumii, nu ne mai mijlocesc spiritul ascetic, parfumul şi bucuria înfrânării. Dacă pentru profani limbile ceasornicelor sunt nişte săbii care rănesc, ucigând treptat fiinţa, pentru creştinul angajat in actul nesteianic, aceste ace nu sunt altceva decât nişte aripi de oţel care în zborul lor eshatologic ne poartă spre Împărăţia luminii.

Prin diversele sale metamorfoze care încep cu dieta alimentară şi continuă cu postul mental, noetic, lingvistic sau sexual, actul nesteianic are rolul de a oculta temporalitatea cronologică, natura vulgară a acestui ,,timp cu intestine”, a acestei specii crono-saturniene, adulterină, cangrenată în esenţa ei ultimă, în favoarea duratei pure. Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

CAUZELE APARIȚIEI ȘI RĂSPÂNDIRII SECTELOR (de Andrei Erhan)

Martie 20, 2010

student, anul III, Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu.

Apariția sectelor poate fi privită ca: un fenomen social format pe baza unui subtil mecanism de influență socială cum ar fi zvonurile, panica, axat pe o deplină omogenitate a ideilor sau acțiunilor unui grup cu o puternică coeziune, centrat în jurul unei persoane carismatice, sau, în sensul de sectă ca  comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă; grup (închis) alcătuit din adepții unei doctrine (filozofice sau politice). Cuvântul sectă vine de la verbele latine sequi (a urma) sau secare (a taia), în limbajul obișnuit al europeanului din secolele XVIII-XIX, termenul sectă era folosit pentru a desemna religia adversarului, a celui pe care vrei să-l discreditezi[1]. Această desprindere de confesiunea mamă se relizează din mai multe motive şi întotdeauna la iniţiativa unui grup sau a unui conducător: o mişcare de protest faţă de un anumit sistem religios, dar poate să se manifeste şi faţă de un anumit aspect al societaţii sau faţă de societate în general. În ultimii ani problema sectelor a dezlănțuit pasiuni și a suscitat polemici violente în multe țări, climatul fiind determinat, în mare măsură, de tragediile provocate după 1993 de unele secte, precum Davidienii, Templul Soarelui sau Aum. Deși vinovate de aceste crime sunt numai cateva dintre miile de grupuri existente, incidentele relevă derivele extreme la care pot ajunge unele miscari aparent inofensive si dau fenomenului sectar o conotație emoțională puternică, făcând dificilă o analiză obiectivă. Privită în totalitatea manifestărilor apariției ei secta, reprezintă și o cale de remediere a unei confuzii apărute în rândul comunității sau confesiunii din care s-au desprins, este un factor de progres, dacă constituirea ei nu este concepută ca un act iremediabil. Orice atitudine exclusivă arogată de membrii unei astfel de grupări se face cu prețul dezabrobării sociale a celorlalți, care cu timpul ajung să reprezinte nu niște semeni care trebuiesc tratați cu respect și toleranță, ci simple figure ce reprezintă, nedreptatea, echivocul, opusul, simplu spus exponenți ai marei mase necizelate de indivizi. În cazul sectelor religioase, Oamenii sunt racolati de obicei din urmatoarele motive:nu cunosc ce este acel grup în realitate. Adevarata fata a grupului nu este prezentata într-o maniera onesta. Persoanei abordate nu i se prezinta care sunt cerintele grupului fata de membri. Reprezentantul grupului se prezinta foarte sincer si amabil. Reprezentantul grupului este un prieten sau un membru al familiei despre care stii ca nu te-ar minti. Gândirea de cult (în interiorul cultului) consta în a împarti lumea în doua parti distincte: alb /negru, mântuit /nemântuit, bun /rau. În aceasta lume nu e loc de nuante de gri. Persoanele sau grupurile cu o astfel de mentalitate se considera automat în categoria „alb-mântuit-bun”.

Este firească reacția pe care o suscită din partea societății astfel de atitudini antisociale: inadaptarea și drept consecință izolarea de restul comunității. Privită din interiorul acestui grup însă o astfel de reacție a societății are efecte positive prin faptul că face să crească coeziunea de grup la pericolul extern pentru că conceptul de sine al oamenilor include prezumții referitoare la apartenența lor la anumite categorii sociale sau grupuri, cum ar fi rasa sau vârsta, prezumții care constituie identitatea social a acestora. Pentru a-și menține stima de sine oamenii au tendința de a considera categoriile de grupuri de care aparțin ca fiind mai bune decât cele din care nu fac parte[2].    De obicei  cazul unei secte  întrunește din punct de vedere al psihologiei sociale o: coeziune puternică, izolare a grupului (previne pătrunderea ideilor critice din exterior), lipsa procedurilor temeinice de a căuta și evalua alternativele[3] (mai ales în condițiile de presiune a timpului – de cele mai multe ori recurgându-se la acceptarea soluției liderului sau altui membru influent al sectei), lidershipul directiv[4], presiunile puternice spre conformism[5] (nu există toleranță pentru devierile de la opinia majoritară și în unele cazuri se iau măsuri foarte dure împotriva celor ce nesocotesc consensul).În cazul sectelor religioase interpretarea de cele mai multe ori este că sunt persecutați pentru adevărul concepției lor. Se știe că orice grupare sectară gravitează în jurul unui lider care ca să zic așa: îi  convinge pe ceilalți în măsura și în timp ce se convinge pe sine însuși. Acest process psihic este foarte cunoscut, este o gândire în voce. Odată constituită, “Gândirea de grup” e un gen de gândire în care se angajeaza indivizii când sunt puternic implicați într-un grup coeziv, când dorința lor de a perpetua consensul depășește motivația de a cerceta realist celelalte probleme. Teoria identității sociale pune accentul pe apartenența de grup în procesul definirii personale, într-o viziune care promovează separarea comportamentelor individuale și intergrupuri[6]. Deindividualizarea reprezintă unul dintre cele mai explorate efecte de grup[7]. Apropo, nu toate sectele au chiar dintr-u început o doctrină sau un set de reguli normative, clar stabilit, acestea se contituie în decursul activitățăii lor. De multe ori o sectă ajunge să contrazică cu timpul princiipiile inițiale de la care a pornit[8]. Citește restul acestei intrări »