CAUZELE APARIȚIEI ȘI RĂSPÂNDIRII SECTELOR (de Andrei Erhan)

student, anul III, Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna” din Sibiu.

Apariția sectelor poate fi privită ca: un fenomen social format pe baza unui subtil mecanism de influență socială cum ar fi zvonurile, panica, axat pe o deplină omogenitate a ideilor sau acțiunilor unui grup cu o puternică coeziune, centrat în jurul unei persoane carismatice, sau, în sensul de sectă ca  comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă; grup (închis) alcătuit din adepții unei doctrine (filozofice sau politice). Cuvântul sectă vine de la verbele latine sequi (a urma) sau secare (a taia), în limbajul obișnuit al europeanului din secolele XVIII-XIX, termenul sectă era folosit pentru a desemna religia adversarului, a celui pe care vrei să-l discreditezi[1]. Această desprindere de confesiunea mamă se relizează din mai multe motive şi întotdeauna la iniţiativa unui grup sau a unui conducător: o mişcare de protest faţă de un anumit sistem religios, dar poate să se manifeste şi faţă de un anumit aspect al societaţii sau faţă de societate în general. În ultimii ani problema sectelor a dezlănțuit pasiuni și a suscitat polemici violente în multe țări, climatul fiind determinat, în mare măsură, de tragediile provocate după 1993 de unele secte, precum Davidienii, Templul Soarelui sau Aum. Deși vinovate de aceste crime sunt numai cateva dintre miile de grupuri existente, incidentele relevă derivele extreme la care pot ajunge unele miscari aparent inofensive si dau fenomenului sectar o conotație emoțională puternică, făcând dificilă o analiză obiectivă. Privită în totalitatea manifestărilor apariției ei secta, reprezintă și o cale de remediere a unei confuzii apărute în rândul comunității sau confesiunii din care s-au desprins, este un factor de progres, dacă constituirea ei nu este concepută ca un act iremediabil. Orice atitudine exclusivă arogată de membrii unei astfel de grupări se face cu prețul dezabrobării sociale a celorlalți, care cu timpul ajung să reprezinte nu niște semeni care trebuiesc tratați cu respect și toleranță, ci simple figure ce reprezintă, nedreptatea, echivocul, opusul, simplu spus exponenți ai marei mase necizelate de indivizi. În cazul sectelor religioase, Oamenii sunt racolati de obicei din urmatoarele motive:nu cunosc ce este acel grup în realitate. Adevarata fata a grupului nu este prezentata într-o maniera onesta. Persoanei abordate nu i se prezinta care sunt cerintele grupului fata de membri. Reprezentantul grupului se prezinta foarte sincer si amabil. Reprezentantul grupului este un prieten sau un membru al familiei despre care stii ca nu te-ar minti. Gândirea de cult (în interiorul cultului) consta în a împarti lumea în doua parti distincte: alb /negru, mântuit /nemântuit, bun /rau. În aceasta lume nu e loc de nuante de gri. Persoanele sau grupurile cu o astfel de mentalitate se considera automat în categoria „alb-mântuit-bun”.

Este firească reacția pe care o suscită din partea societății astfel de atitudini antisociale: inadaptarea și drept consecință izolarea de restul comunității. Privită din interiorul acestui grup însă o astfel de reacție a societății are efecte positive prin faptul că face să crească coeziunea de grup la pericolul extern pentru că conceptul de sine al oamenilor include prezumții referitoare la apartenența lor la anumite categorii sociale sau grupuri, cum ar fi rasa sau vârsta, prezumții care constituie identitatea social a acestora. Pentru a-și menține stima de sine oamenii au tendința de a considera categoriile de grupuri de care aparțin ca fiind mai bune decât cele din care nu fac parte[2].    De obicei  cazul unei secte  întrunește din punct de vedere al psihologiei sociale o: coeziune puternică, izolare a grupului (previne pătrunderea ideilor critice din exterior), lipsa procedurilor temeinice de a căuta și evalua alternativele[3] (mai ales în condițiile de presiune a timpului – de cele mai multe ori recurgându-se la acceptarea soluției liderului sau altui membru influent al sectei), lidershipul directiv[4], presiunile puternice spre conformism[5] (nu există toleranță pentru devierile de la opinia majoritară și în unele cazuri se iau măsuri foarte dure împotriva celor ce nesocotesc consensul).În cazul sectelor religioase interpretarea de cele mai multe ori este că sunt persecutați pentru adevărul concepției lor. Se știe că orice grupare sectară gravitează în jurul unui lider care ca să zic așa: îi  convinge pe ceilalți în măsura și în timp ce se convinge pe sine însuși. Acest process psihic este foarte cunoscut, este o gândire în voce. Odată constituită, “Gândirea de grup” e un gen de gândire în care se angajeaza indivizii când sunt puternic implicați într-un grup coeziv, când dorința lor de a perpetua consensul depășește motivația de a cerceta realist celelalte probleme. Teoria identității sociale pune accentul pe apartenența de grup în procesul definirii personale, într-o viziune care promovează separarea comportamentelor individuale și intergrupuri[6]. Deindividualizarea reprezintă unul dintre cele mai explorate efecte de grup[7]. Apropo, nu toate sectele au chiar dintr-u început o doctrină sau un set de reguli normative, clar stabilit, acestea se contituie în decursul activitățăii lor. De multe ori o sectă ajunge să contrazică cu timpul princiipiile inițiale de la care a pornit[8].

Prevenirea fanatismului în cazul gândirii de grup al sectelor:

Pentru a se evita instituirea prematură a acordului se recomandă:

  • Încurajarea exprimării deschise a ideilor alternative.
  • Leadeship adecvat și efficient – liderul să nu-și mai exprime opinia la începutul întâlnirii, să ceară o dezaprobare reală, să-i convingă pe ceilalți că atitudinea critică este binevenită, să permit reunirea grupului de câteva ori fără ca el să asiste.
  • Formarea grupurilor diverse de discuții pe eceeași temă.etc

Un grup social este un sistem complex de procese si fenomene care prezintă aceleasi

caracteristici pe care le posedă orice sistem cu autoreglare, adică:

  1. caracterul dinamic (are capacitatea de modificare a stării sale interne ca rezultat al influenței factorilor externi, ca efect al interacțiunilor dintre elementele componente);
  2. caracterul deschis (sau relativ deschis) vizează disponibilitatea grupului de a realiza schimburi
  3. energetice si informaționale cu mediul în care ființează, fapt care îi asigură o funcționalitate normală si dezvoltarea capacității de adaptare;
  4. caracterul complex exprimă faptul că în cadrul grupului se manifestă o diversitate de procese si fenomene care interacționează si se determină reciproc. Complexitatea este dată atât denumărul mare al elementelor si factorilor care intervin în viața de grup, cât si de multitudinea conexiunilor existente între aceste componente;
  5. Caracterul selectiv în raport cu stările posibile, semnifică tendința grupului de a manifesta o anumită selectivitate în raport cu aceste stări, tinzând să se delimiteze de mediu si să îsi conserve propria identitate.

Întrunind caracteristicile unui sistem deschis, grupul social poate fi reprezentat grafic sub forma unui  model teoretic ce va cuprinde, în conformitate cu teoria sistemelor cibernetice cu autoreglare, patru componente principale:

  • un ansamblu de intrări;
  • un ansamblu de iesiri;
  • un operand care transformă intrările în iesiri;
  • sistemul legăturilor inverse (feed-back-urile) care asigură echilibrarea si autoreglarea

sistemului-grup.

BIBLIOGRAFIE

ü Boncu, Ștefan(1998) Psihologie Socială. Suport de curs. Timoșoara: Universitatea de Vest

ü Andronic , Răzvan-Lucian(2007). Elemente de dinamica grupurilor. Sibiu: Editura Psihomedia.

ü Andronic , Răzvan-Lucian (2006). Elemente de psihologie socială. Sibiu: Editura Psihomedia.

ü Chelcea, Septimiu(1990). Psihosociologia cooperării și întrajutorării umane.

București: Editura Militară.

ü Necula, Adrian(1977). Liderii  în dinamica grupurilor. București: Editura Științifică și Enciclopedică.

ü Golu, Pantelimon(2001) Perspective noi asupra psihologiei grupurilor sociale, în vol. Zlate m.(coord.).  Iasi: Editura Polirom

ü Golu, Pantelimon(2004).  Psihologia grupurilor sociale și fenomenelor colective; Bucuresti: Editura Miron


[1] Unii dintre părinții sociologiei, precum Max Weber si Ernst Troeltsch, au încercat să scoată cuvântul din zona vulgarului, secta devenind, în accepțiunea lor, un grup religios radical, critic față de societate și opus Bisericii oficiale, considerată a fi prea compromisă

[2] Originea acestei teorii trebuie căutată în teoria lui Leon Festinger asupra comparației sociale:„Această teorie postulează la individ o nevoie de autoevaluare care, în anumite condiții, nu poate fi realizată decât prin comparație cu alți indivizi, destul de semănători în privința caracteristicii care trebuie evaluată.În aceste comparații, se manifestă o anumită simetrie căci individul are mereu tendința de a acționa mai bine și, astfel, se compară, de preferință, cu alții care-i sunt ușor superiori în privința unei anumite capacități”(Bourhis și Leyens, 1997).

[3] Ca atare, întrucât preferința în relațiile sociale este susținută de compatibilitate afectivă si de tendințe de similitudine atitudinală, cunoasterea acestor structuri preferențiale este indispensabilă în organizarea si conducerea eficientă a grupului social. Fiind constient de acest fapt, J. L. Moreno a pus la punct o tehnică de investigare si evaluare a preferințelor socio-relaționale – sociometria. Cu ajutorul anchetei sociometrice s-a putut demonstra faptul că în orice grup social se constituie substructuri preferențiale bazate pe preferințe reciproce între membrii grupului. Cu cât un grup are mai puține astfel de substructuri, cu atât membrii săi sunt mai motivați în direcția acelorasi obiective.

[4] Potrivit concepției lui Moscovici, orice sursă – fie ea lipsită de putere, autoritate,prestigiu,credibilitate, o sursă minoritară sau provenind dintr-un out-grup – poate obține influență.Această influenŃă nu se bazează pe dependența informațională sau normativă, ci pe conflictul social apărut între sursă si țintă din cauza diferenței de opinie. Conflictul exterior aduce cu sine un conflict interior, iar ținta este motivată să le rezolve pe ambele pentru a instaura consensul social si pentru a obține confortul psihic. În această optică, influența devine un proces de negociere, depinzând de stilul de creare a conflictului si de reducere a lui adoptat de sursă. Se înțelege că în tot acest proces de influențare – în cazul de mai sus, de negociere – un rol deosebit revine liderului si, respectiv, actului conducerii.

[5] În acest sens, meritul principal revine psihologului american Leon Festinger care a surprins condițiile care determină conformismul public de cele care conduc la acceptarea privată. Conform opiniei sale, atracŃia pe care o resimte individual față de grup hotărăste cuantumul influenței la nivel privat. Cu cât individul este mai atras de grupul deapartenență (si atracția depinde de recompensele oferite de grup membrilor pentru acceptarea normelor), cu atât schimbarea privată a atitudinii va fi mai semnificativă. Acest efect este mediat de dorința persoanei de a menține o relație pozitivă cu ceilalți membri ai grupului. Dimpotrivă, grupurile care folosesc pedeapsa ori amenințarea cu pedeapsa pentru a-i face pe membri să respecte normele obțin complezență (complianță), dar nu acceptare privată (Stefan Boncu, 2002, p. 134). Prin susŃinerea acestei teze, Festinger dorea să sublinieze importanța atracției pe care un individ o resimte față de grup si a dorinței acestuia de a-si păstra calitatea de membru al grupului.

[6] „Dacă individul prin identificare cu grupul accede la o identitate pozitivă, el stabilește o diferență între grupuri, dar nu mai are tendința de a stabili o diferențiere față de ceilalți membrii ai grupului său, iar dacă individul are posibilitatea de a se diferenția direct față de celălalt (și, prin aceasta, poate accede la o evaluare pozitivă de sine), el nu va mai stabili o diferențiere între diferitele grupuri din anturajul său. Plecând de la această dihotomie clară între  comportamentele individuale și intergrupuri cu cât identitatea socială este mai puternică, cu atât identitatea personală este mai puțin importantă și cu cât identitatea personală este mai salientă, cu atât individul are mai puțin nevoie de o identitate socială, de vreme ce identitatea socială, la fel ca și identitatea personală satisfac aceeași nevoie de imagine pozitivă de sine (s.n.)”( Bourhis și Leyens, 1997).

[7] Teoriile bazate pe demersurile experimentale ca și cele anterioare au asumat o relație de cauzalitate între comportamentul antinormativ și deindividualizare .

[8] Exemplu diferitor denominațiuni religioase care mai întâi sau declarat categoric împotriva unui cult pe care ulterior îl adoptă: ex: atitudinea Bisericii baptismale privind cultul Maicii Domnului; atitudinea Congregației Martorii lui Iehova în ce privește transfuziile de sânge etc.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: