Timpul postului şi durata pură

Lector Univ. Dr. VASILE CHIRA

Facultatea de Teologie ,, Andrei Şaguna” Sibiu

Înainte de debutul activităţii publice, marii întemeietori de religii se retrăgeau invariabil în pustie, supunându-se unui regim ascetic care includea meditaţia, postul şi rugăciunea. În această perioadă aveau loc episoade teofanice, ontofanii, kratofanii sau demonofanii, menite să-i iniţieze în tainele misiunii terestre, încredinţată lor de o prezenţă transmundană absolută, dar şi să-i conştientizeze asupra propriilor vocaţii soteriologice. Astfel de experienţe arhetipale sunt de notorietate:    Moise meditează în sălbăticia Madianului păzind turmele socrului său Ietro, Zoroastru se luptă în grotele Persiei cu Ahriman (numele diavolului în zoroastrism), Confucius ţine doliu şi meditează o perioadă de 27 de luni la mormântul mamei sale Ceng- tsai, prinţul Gauthama Siddarta se supune unui regim ascetic sever luptându-se cu zeul Mara, entitate malefică în a cărei componenţă se ascundeau răul şi moartea, Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu coborât în timp, după patruzeci de zile de post iese învingător din lupta cu cele trei ispite în pustiul Carantaniei, în sfârşit,  Mahomed meditează într-o grotă de pe muntele Hira.

Postul ca privaţie alimentară, dar mai ales ca imperativ metafizic reface condiţia primordială, reiterează dialogul dintre om şi Dumnezeu, dialog ce a avut loc în illo tempore , în spaţiul edenic. Postul este în definitiv o reconstituire a dramei originare prin care postitorul încearcă să deturneze culpa adamică, să evite nu numai propria cădere, ci într-un mod simbolic tragedia transcendentală, extinsă la nivelul timpului şi a lumii sensibile. Postitorul vrea să recentralizeze axa temporalităţii, dizlocată din înrădăcinarea ei în Infinitul divin, să echilibreze ontologic acest timp pauper care face posibilă moartea.

Biserica ortodoxă a instituit în anul liturgic patru posturi: Postul Crăciunului ( a Naşterii Domnului), Postul Mare ( Postul Sfintelor Paşti), Postul Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel, Postul Sfintei Marii (Postul Adormirii Maicii Domnului). Acestea nu sunt altceva decât anotimpurile spirituale ale celor care-şi asumă religia creştină. După cum anul calendaristic, astronomic îşi are patru anotimpuri, solstiţii şi echinocţii tot astfel şi anul spiritual îşi are propriile lui timpuri şi anotimpuri, propriile lui furtuni, curcubee, ninsori, primăveri şi invieri.

Există  o logică mistică, o cosmologie a duhului, o aritmetică a inimii care dublează timpul circumscris de mişcările aştrilor cu un eon spiritual. Astfel spus, timpul nesteianic curge în sens contrar timpului cronologic înregistrat de ceasornice. Deşi ca ins istoric postitorul continuă să rămână spectator al eonului eshatologic, ca actor în drama transcendentală el este contemporan cu omul primordial.

Ceasul creştinului are întotdeauna două feţe fiecare dintre ele generând un timp diferit: durata cosmologică şi respectiv prezentul etern. Ambele au ca destinaţie eonul inteligibil chiar dacă unul galopează spre eshaton iar celălalt glisează îndărăt spre momentul zero al timpului. În definitiv toate ceasurile din lume au în ele ceva straniu şi trist pentru că ne măsoară trecerea, ne afundă cu fiecare secundă în lutul rece al mormântului care ne aşteaptă la capătul acestui exil cosmic pe care-l numim viaţă. De altfel istoria spirituală a omenirii, modul în care se raportează la divinitate se reflectă în felul cum oamenii măsoară timpul în felul în care îşi construiesc ceasurile. Primele instrumente de măsurare a timpului, clepsidra şi ceasornicul sunt imagini simbolice ale timpului cosmic. Clepsidra merge mai departe decât ceasornicul, curgerea nisipului fiind o imagine a felului în care Eternitatea produce timpul. Apoi clepsidra este în sine o analogie a Infinitului, semnul grafic al acestui supranumăr fiind o proiecţie bidimensională a clepsidrei. Prin clepsidră curge nisip, or nisipul este, datorită inombrabilităţii lui, analogia continuumului matematic. Cadranul ceasornicului semnifică structura circulară a eonului, el are centru şi periferie. Viteza punctului din centru este nulă în timp ce pe circumferinţă viteza punctelor este cu atât mai mare cu cât raza cadranului este mai mare. Astfel dacă am avea un ceas transfinit el ar trebui să măsoare eoni nu secunde. Cu cât omul a evoluat din punct de vedere tehnic, devenind mai exact în măsurarea timpului cronologic, cu atât mai mult a pierdut memoria transcendentală a arhetipului temporal, anamnesisul duratei pure şi implicit disponibilitatea, deschiderea spre starea de postire. Ceasurile cu cuarţ, ceasurile electronice construite în serie, impecabile ca design însă impersonale şi reci constituie o pervertire a esenţei temporale. Incontestabil, ele sunt mai performante însă redau un timp liniar, vulgar, însuşiri zecimale, un timp fără substanţă eshatologică, nu mai sunt imagini simbolice ale lumii, nu ne mai mijlocesc spiritul ascetic, parfumul şi bucuria înfrânării. Dacă pentru profani limbile ceasornicelor sunt nişte săbii care rănesc, ucigând treptat fiinţa, pentru creştinul angajat in actul nesteianic, aceste ace nu sunt altceva decât nişte aripi de oţel care în zborul lor eshatologic ne poartă spre Împărăţia luminii.

Prin diversele sale metamorfoze care încep cu dieta alimentară şi continuă cu postul mental, noetic, lingvistic sau sexual, actul nesteianic are rolul de a oculta temporalitatea cronologică, natura vulgară a acestui ,,timp cu intestine”, a acestei specii crono-saturniene, adulterină, cangrenată în esenţa ei ultimă, în favoarea duratei pure.

Foamea pe care o presupune finalul oricărei postiri autentice (Evanghelia subliniază faptul că Hristos a postit până a flămânzit) nu este altceva decât confruntarea cu limita acestei lumi, conştientitzarea faptului că eul nostru cel mai intim are nevoie să mănânce sau să fie mâncat de o altă mâncare, dintr-o altă lume, de o hrană dumnezeiască, de Euharistie, prin care Hristos, omul transcendental şi Dumnezeul întrupat, coboară pe scara de lumină a energiilor necreate în adâncul fiinţei noastre pentru a ne reface metabolismul spiritual cu proteinele şi hematiile transfigurate metafizic ale propriului său corp în calitatea sa, deopotrivă, de parte şi totalitate a unităţii treimice.

Timpul postului este unul eleat, ireversibil, sanctificat. Cele 40 de zile de privaţii fizice şi morale ale Postului mare constituie un timp privilegiat, o participare directă la evenimentul teopatic suprem. Postitorul intră într-o falie temporală în care fiinţa se transcede pe sine, nu în direcţia propriului Dasein cum ne-ar putea sugera analitica heideggeriană, ci în direcţia unei instanţe metafizice simultan cointerioare şi exterioare sineităţii umane. În acest spaţiu teonomic şi teocosmic, suferinţa încetează să mai fie durere, jenă fiziologică, banal incomfort fizic sau psihic, ea fiind asumată şi nimbată de harul jertfei hristice, orice strigăt de durere transformându-se aici în fior extatic şi orice lacrimă într-un bulgăre de lumină.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: