Scurgerile nocturne (Pr. John Breck)

         Părintele John Breck s-a născut într-o familie protestantă din Statele Unite ale Americii. A păşit pentru prima dată într-o biserică ortodoxă la Institutul Saint Serge din Paris, în 1966 când a venit cu familia în Europa pentru a-şi termina studiile la Heidelberg. Fără să înţeleagă un cuvânt, pentru că se oficia în slavonă, a avut impresia că a ajuns acasă, după cum mărturiseşte, deşi pelerinajul abia începea. Treptat, în paralel cu doctoratul făcut la Heidelberg în domenoiul riguros al exegezei, a studiat şi învăţătura Bisericii Ortodoxe. Când şi-a terminat doctoratul, s-a stabilit cu familia în Franţa cu scopul de a intra în Biserica ortodoxă, ceea ce s-a întâmplat la sfârşitul anului 1973. În 1977 a fost hirotonit preot. După trei ani pe care i-a petrecut ca profesor la un seminar teologic din Alaska, a predat timp de 12 ani la presigiosul Institut Sfântul Vladimir din New York. În prezent este profesor de Bioetică şi Hermeneutică la Institutul Teologic Saint-Serge din Paris.

Mai jos vom reda un fragment din cartea Darul Sacru al vieţii de Pr. John Breck, publicat la Editura Patmos, Cluj-Napoca, 2007, referitor la Scurgerile Nocturne:

«Trebuie să facem câteva scurte referiri la scurgerile nocturne şi la modul greşit în care acestea sunt înţelese. De multe ori vin la spovedanie tineri care poartă un sentiment de vină pentru aceste scurgeri. Dacă ele au loc sâmbăta sau în ajunul unei sărbători, problema este dacă ei pot primi Sfânta Împărtăşanie.

Adesea bărbatul este preocupat de faptul că a săvârşit „păcatul lui Onan” (Facere 38, 9) şi se simte responsabil pentru a-şi fi „risipit sămânţa”. Deşi în limbajul zilelor noastre, „onania” se referă la masturbarea masculină, sensul său originar era legat mai degrabă de coitus interruptus. (Păcatul lui Onan nu constă în faptul el se masturbează, ci în aceea că refuza să împlinească responsabilitatea leviratului, a cărui datorie era să o însămânţeze pe văduva fratelui său în scopul de a asigura continuitatea neamului acestuia. Cu alte cuvinte, păcatul nu constă atât în faptul că „vărsa sămânţa jos”, cât în refuzul de a se supune legii leviratului). Dacă sperma este risipită prin masturbare, aceasta este rezultatul unei acţiuni păcătoase. Totuşi, nu se poate spune acelaşi lucru despre scurgerile nocturne.

Trebuie să înţelegem că aceste scurgeri nocturne sunt un aspect normal şi sănătos al funcţionării trupului. Ca şi multe altele, ele pot fi cauza păcatului dacă sunt însoţite de sentimente şi imagini corespunzătoare şi, mai ales, dacă duc la masturbare. Chiar sentimentele senzuale ce însoţesc şi provoacă adesea scurgerile, sunt produsul biologiei noastre şi cu greu pot fi calificate drept un rău moral.

Epistola Sfântului Atanasie către călugărul Ammus merită citită în acest sens.[1] Scurgerile nocturne involuntare nu sunt un păcat: „Căci, spune-mi mie, iubite şi prea cucernice, ce păcat sau necurăţie are o scurgere firească. Aceasta ar fi tot aşa cum cineva ar voi să aducă învinuire pentru secreţia ce se elimină prin nări şi pentru scuipatul ce se elimină prin gură; dar avem să spunem încă mai multe şi despre curgerile din pântece, care sunt necesare celui viu pentru viaţă. Şi apoi, de credem că omul este făptura mâinilor lui Dumnezeu, după dumnezeieştile Scripturi, cum se poate face din puterea curată un lucru spurcat?”[2]

Atanasie se referă aici la Faptele Apostolilor 10,15: „Cele ce Dumnezeu a curăţit tu să nu le numeşti spurcate”. Deşi este folosit termenul peiorativ „poluţie”, în acest context el înseamnă pur şi simplu „secreţie”. Ideea este clară: scurgerile nocturne, ca şi alte „risipe” trupeşti, sunt rezultatul funcţiilor naturale create şi binecuvântate de către Dumnezeu. Şi nu sunt ele însele un impediment la primirea Împărtăşaniei. În acelaşi fel, epistola canonică a lui Dionisie al Alexandriei către episcopul Vasilide (Canonul 4), sfătuieşte: „Cei care au avut scurgeri nocturne involuntare, să facă precum vor voi (să se împărtăşească sau nu)”[3]. Răspunsul canonic al lui Timotei al Alexandrie (întrebarea 12), face o distincţie importantă între pofta omenească şi ispita demonică: „Cum va fi sfătuit cel care vrea să se împărtăşească după ce a avut poluţii nocturne? Răspuns: Dacă au venit din dorinţa pentru o femeie, se va opri, dar dacă au fost o ispită a diavolului, se va împărtăşi pentru ca ispititorul îl va munci când va dori să se împărtăşească”[4].

La fel ca şi în cazul „gândurilor”, pe care Părinţii deşertului le considerau atât de periculoase, sentimentele şi emoţiile care însoţesc scurgerile pot duce uşor la păcat, deşi ele nu sunt în sine decât „ispite”. Totul depinde de răspunsul nostru. Ca şi toate „gândurile”, ele ar trebui văzute aşa cum sunt, iar apoi înlăturate. Într-un cuvânt, să le predăm în mâinile lui Dumnezeu şi să adormim din nou.»

 

[1] Din Canons of Athanasius, NPNF, XIV, p.602-603.

[2] Ioan N. Floca, Dreptul Canonic Ortodox, Legislaţie şi Administraţie Bisericească, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1990, p.333.

[3] NPNF, XIV, 600.

[4] Ibed., 613.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: