O NOAPTE FĂRĂ DUMNEZEU (de Vasile Chira)

Iunie 19, 2010

CUVÂNT CĂTRE CITITOR

În anul 1866, în gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk se naşte Semion Ivanovici Antonov, ţăranul rus cu numai două ierni de şcoală care avea să devină cel mai profund şi mai popular sfânt al secolului XX sub numele de Siluan Athonitul. Semion Ivanovici Antonov are un traiect existenţial sinuos: bea trei litrii de vodkă deodată, mănâncă într-o zi de Paşti cincizeci de ouă, cântă la acordeon, loveşte pe un tânăr cu pumnul în piept încat e pe punctul de a-i provoca moartea, cade în păcatul desfrâului cu o tânără din sat, este atras de viaţa monahală, pierde harul, se luptă cu demonii, doarme mai puţin de două ore pe noapte, i se arată Hristos în icoană, plânge pentru păcatele întregii umanităţi etc.

Irump în acest rus, cultivator al extremelor ontologice, forţele ancestrale ale celei mai pure forme de dionisiac slav. Foamea de spaţiu a ruşilor, tragismul existenţial, anarhia afectivă, saltul peratologic, experienţa abisului sunt ingredientele care alcătuiesc alchimia sufletească a lui Semion Ivanovici Antonov.

După satisfacerea stagiului militar ca soldat în batalionul de geniu al gărzii imperiale din Sankt Petersburg, la 26 de ani, se îndreaptă spre Muntele Athos fiind primit în comunitatea monastică rusească a Sfântului Pantelimon (Russikon), care numara în acea vreme nu mai puţin de două mii de vieţuitori. În cei patruzeci şi şase de ani de viaţă monahală are parte de bucurii pascale, de momente de extaz, dar şi de întristări profunde pricinuite de pierderea harului.

Aici îl va avea ca ucenic pe Arhimandritul Sofronie Saharov, absolvent al Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Moscova, adept al tehnicilor de meditaţie yoghine, artist plastic cu expoziţii în saloanele pariziene, care va contribui în mod decisiv la notorietatea mondială a Sfântului Siluan prin publicarea în 1952 la Paris a cărţii Stareţul Siluan. Viaţa- Invăţătură- Scrieri. (traducerea franceză a apărut abia în 1973).

În urma unor eforturi ascetice epuizante în care oscilează între Lumină şi Neant, descurajat, cere lui Dumnezeu o soluţie, o metodă de a putea depăşi mândria, păcat responsabil de atacurile demonice şi în definitiv de pierderea graţiei. Glasul divin nu     întârzie să-i răspundă: Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui. Această formulă de păstrare a stării eulabeice este văzută de comentatorii operei siluaneice ca un mesaj divin adresat lumii contemporane. Pe lângă sensurile ei psihologice, ascetice şi terapeutice, această      frază are şi un profund înţeles teologic care revelează condiţia chenotică a fiinţei umane, necesitatea insoţirii Omului transcendental (arhetipul hristic) în periplul doloric de la Ghetsimani la Golgota şi de la coborârea în iad la actul anastasic.

Sensibilitatea religioasă, conştiinţa propriei vini, dar şi a culpei universale, căinţa, mila faţă de cei din jur, deznădejdea consumată în proximitatea unui orizont eshatologic, paroxismul trăirilor fac din Semion Ivanovici Antonov o figură decupată din galeria personajelor dostoevskiene.

Mistica occidentală ca de altfel orice exerciţiu religios clasic avansează de la Absenţă la Prezenţă. Drama lui Siluan Athonitul e infinit mai mare deoarece el porneşte de la Prezenţă, ajungând în cele din urmă să se confrunte cu Absenţa. Condiţia umană nu e suportabilă decât prin escamotarea Absenţei şi a fricii de moarte. Neputinţa evidenţierii, a obiectivării empirice a Temeiului ontologic face ca fiinţa umană să fie strivită în spaţiul diastematic dintre Prezenţă si Absenţă. Avem opera cosmologică, avem fiinţa însă ne scapă sistematic Temeiul. Diogene Cinicul ar fi fost mult mai inspirat dacă în peregrinările lui cu lampa în plină zi pe drumurile Atenei căuta un zeu.

Lumea postmodernă a pierdut evidenţa creştină a Temeiului, dar nu are curajul să-şi asume această pierdere, ci o înlocuieşte cu varii surogate, de la fotbal la telefonul mobil şi de la muzică la shopping. Nu facem decât  să umplem tăcerea cu sunete, distanţa cu tehnicile de telecomunicaţii, fragilitatea corporală cu bodybuilding, uzura biologică cu lifting şi singurătatea cu realitatea virtuală.

Dacă civilizaţia contemporană declară, în continuitate nietzscheană, divinitatea defunctă, dacă provoacă şi proclamă Absenţa, încercând să scape de ea prin diverse substitute, Siluan Athonitul îşi asumă fiinţial această Absenţă şi devenind speologul ei, probează, experiază Prezenţa. Ceea ce mai impresionează la acest rus abisal este lipsa egoismului în rugăciune. El suferă şi se roagă pentru întreaga umanitate, sensibilitatea lui mergând până acolo încât se ruga şi plângea chiar şi pentru demoni.

Lectura lucrării lui Siluan Athonitul Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, cea mai simplă carte pe care am citit-o vreodată, a fost în măsură să-mi provoace contradicţii, seisme şi dizlocări spirituale comparabile cu cele pe care mi le-a mijlocit în ordine speculativă, în timpul studiilor de filosofie, Critica raţiunii pure sau Tractatus-ul lui Wittgenstein. Acesta este şi motivul pentru care m-am încumetat să scriu o astfel de dramă.

Sibiu, 12 iunie 2010                                                                                  Autorul Citește restul acestei intrări »


Hannie Rouweler

Iunie 17, 2010

want  elk  begin  is op zoek/ naar voltooiing in het paradijs”.

Hannie Rouweler  werd geboren op  13 juni 1951 in Goor. Zedebuteerte pas in 1988. Sindsdien publiceerde ze zeven dichtbundels die grote bijval genoten zowel bij critici als lezers. Haar mmest bekende bundels zijn Steen en huid en Reizieger naar her woord.

Als vanzelfZonet sprak ik mezelfIn het donkere glas

Van een raam:

Wees blij  dat je

als  vanzelf

met de dag naar

de avond bent  gegaan

zoals elk uur er is

om weer  geweest  te zijin.

Materia  desigur Tocmai am vorbit cu mine

în întunecata oglindă

a unei ferestre:

fii bucuroasă

că ai mers odată cu ziua

înspre noapte

asemeni materiei desigur

la fel cum fiecare oră există

pentru a fi fost acolo.

(traducere  Liliana Ursu)

Er ist in haar pöezie een verborgen oog dat zich binnenin opent en de metafysische diepte van de woorden  verlicht, hun iets  plechtigs  bezorgt , een verlossende bestemming. Citește restul acestei intrări »


NICANOR ŞI SECUNDA (autor: Vasile Chira)

Iunie 15, 2010

TRAGEDIE ÎN 7 ACTE
CUVÂNT CĂTRE CITITOR

În anul 295 p. chr. (n) pe vremea protoaugustului Caius Aurelius Diocletianus (284-304) doi tineri miri creştini, Timotei şi Mavra, din Tebaida Egiptului sunt arestaţi şi duşi înaintea procuratorului Arianus care-i condamnă la moarte prin crucificare. Sunt răstigniţi faţă în faţă îmbărbătându-se reciproc până când, după o lungă agonie îşi dau duhurile pe cruce. Tragedia Nicanor şi Secunda porneşte de la acest eveniment antic şi vrea să fie, păstrând evident proporţiile estetice (nu şi cele ontologice) o replică creştină la opera shakespeareană Romeo şi Julieta. Protagoniştii tragediei noastre nu mor unul pentru celălalt mânaţi de capriciile unui instinct erotic orb, ci acceptă amândoi moartea pentru Hristos, iubirea lor imaculată, cu nimic mai profundă, îmbrăcând formele mistice ale unui memoriabil ,,amor Dei”. În acest fel nunta cosmică ce se sfârşeşte cu moartea martirică a celor doi miri se transformă într-o veritabilă hristogamie. Conţinutul ideatic al polemicilor dintre creştini şi păgâni, frecvente în această tragedie, este inspirat, în parte din lucrările unor apologeţi creştini: Iustin Martirul şi Filosoful (Apologiile şi Dialogul cu iudeul Tryfon), Clement Alexandrinul (Protrepticul), Tertulian (Apologeticul), Minucius Felix (Octavius), Ciprian (Către Donatus), Origen (Contra lui Celsus), Teofil al Antiohiei (Trei cărţi către Autolic), Atenagora Atenianul (Solie în favoarea creştinilor), din actele martirice sau literatura hagiografică (Martyrologium Romanum, Biblioteca hagiographică latina şi Biblioteca hagiographica graeca). Având în vedere faptul că pentru perioada la care ne referim (sfârşitul sec. III d. Hr.) nu avem o rânduială bine definită a Sfintei Liturghii şi nici un ritual consacrat care să valideze căsătoria din punct de vedere creştin, în virtutea unei autonomii artistice, în actul al patrulea, ne-am permis să preluăm texte liturgice atestate fie înainte fie după această perioadă. Astfel pentru euharistie am folosit elemente din Didahia celor 12 apostoli, Apologia I a Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Tradiţia Apostolică a lui Ipolit Romanul, Liturghia Clementină, şi din cele trei liturghii tradiţionale ale Bisericii Ortodoxe (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi Liturghia darurilor mai înainte sfinţite numită şi a Sf. Grigorie Dialogul), iar pentru cununie din Codex Barberinus Graecus 336, Codex Coislinus 213 precum şi din actuala rânduială a tainei căsătoriei.
Replicile în limbile clasice (greacă şi latină) inserate în text precum şi traducerea lor în limba română, cu excepţia unor texte consacrate, citate biblice, formule liturgice, expresii, întrebări şi răspunsuri uzuale în dialogul martir-persecutor din cadrul proceselor, aparţin autorului.
VASILE CHIRA

P.S.
Autorul îşi exprimă dorinţa testamentară ca oricine va pune în scenă această tragedie să ţină seama de indicaţiile sale muzicale din folclorul maramureşean, din repertoriul clasic şi din muzica psaltică deoarece tonalităţile lor abisale i-au inspirat cele mai grave momente din piesă. Cu aceste excepţii, muzica şi decorul pot fi regândite în funcţie de sensibilitatea regi

Soţiei mele Malvina fără a cărei afecţiune n-aş fi scris această carte.

Citește restul acestei intrări »


Maria Gaetana Agnesi (de Erhan Andrei)

Iunie 15, 2010

Oratio qua ostenditur artium liberalium
studia femineo sexu neutiquam abhorrere
„(M.Agnesi)

Maria Gaetana Agnesi ( 16 mai 1718, la Bolonia – d. 9 ianuarie 1799 Italia) a fost o femeie-matematician, lingvist şi filozof italiană. I se atribuie scrierea primei cărţi în care sunt tratate atât calculul diferenţial cât şi cel integral. Matematician și filozof italian, Maria Gaetana Agnesi a fost considerată ca fiind prima femeie din occident care a obținut o reputație în matematică. Agnesi a fost cel mai mare copil al unui înstărit negustor de mătase care a pus+o in legatura cu cei mai buni profesori ai timpului. Era un copil căruia deja de la vârsta de 9 ani i s-a atribuit supranumele de „Poliglotte ambulante” sau „Oracolul celor șapte limbi”: pentru că vorbea fluent: Latina, Greaca, Franceza, ebraica, și câteva limbi orientale. A studiat geometria, analiza și filosofia. La 32 ani, a ajuns prima matematiciana prof. univ. elogiata la Bologna. A studiat secțiunile conice, a studiat curba y 2 (2a – x) = a3 , numita „bucla lui Agnesi”, pe care o găsim astazi și sub formele: x2 y = 4a2 (2a – y) , sau x2 y = a2 (a – y) .
La vârsta de 20 de ani a scris „Propositiones philosophicae” („teoremele filozofiei”) o serie de eseuri filozofice și istorice de inspirație Newtoniană, bazate pe discuțiile avute cu cei care o vizitau la invitația tatălui ei, a fost publicată în 1738. Frecvent în scrierile ei se întâlnește tema educației femeii.
„Instituzioni analitiche ad uso della gioventù italiana” („institutii analitice pentru tinerii italieni-1748”), cea mai cunoscută lucrare a sa, în două mari volume a condiționat remarcabil o cuprinzătoare și sistematică tratare a algebrei și analizei, incluzând deasemenea și dezvoltarea integralelor și calculele diferențiale. Lucrarea cuprinde trei mari capitole: în primul capitol se regăsește problema cantităților finite, problemele elementare de tangență, minim, maxim și a punctelor de inflexiune. Cel de-al doilea capitol se referă la analiza cantităților infinite și a calculelor integrale. Al treilea capitol expune metoda inversă a tangentelor și a ecuațiilor diferențiale.
În această lucrare s-au găsit teme despre curba Agnesi, o curbă cubică cunoscută în Italia ca Versiera, care a fost confundată cu versicra („vrajitoare”) și tradusă în engleză ca: „Vrăjitoarea lui Agnesi„:

Aceasta a constituit o bază pentru lucrarile lui Euler, tradusă în limba engleză de Colson, prof. la Univ. din Cambridge și în limba franceză de către Autelmy, cu o notă de Bossut.
Agnesi a scris ecuaţia de pe această curbă în forma y = a * sqrt (a xx * * x) / x, deoarece ea a considerat axa x să fie axa verticală şi axa y care urmează să fie axa orizontală [Kennedy].. Cadrele de referinţă folosesc azi x pe orizontală şi verticală y, astfel încât o formă modernă a curbei este dată de ecuaţia carteziană yx 2 = a 2 (ay) sau y = a 3 / (x 2 + a 2). Este o condiţie a curbei, iniţial studiată de către Pierre de Fermat și Guido Grandi in 1703. Incepand cu un cerc fix, este ales un punct 0 pe cerc. . Pentru orice alt punct A de pe cerc, linia OA  este o secanta , Punctul M este diametral opus punctului 0. Linia OA intersectează tangenta lui M în punctul N. O linie paralelă cu OM prin punctual N și o linie perpendiculară a lui cu OM prin A intersectată de P. Cu cât punctual A este mai variat, calea spre P este numită witch (vrăjitoare). Curba este asimptotica liniei tangente a cercului prin punctul fix 0. Tangenta vrăjitoarei Agnesei în punctual parameterului p este: (p2+1)2y + 2px = a(3p2+1). „A fost numit versiera, un cuvânt derivat din „vertere” etimologul latin, însemnând „a transforma „, dar a fost, de asemenea, o abreviere pentru „avversiera” cuvântul italian, ceea ce înseamnă „soţia diavolului „[Osen, 45].  Citește restul acestei intrări »


JOHANN GOTTLIEB FICHTE: IDEALISMUL SUBIECTIV (Lector Univ. Dr. Vasile Chira)

Iunie 10, 2010

Teoretizând mecanismele cognitive ale fiinţei umane, Immanuel Kant acceptă ideea că materia primă a cunoaşterii este mijlocită de senzaţii insă subliniază rolul decisiv al gândirii în prelucrarea informaţiilor. Dacă forma sensibilităţii oferă condiţiile spaţio-temporale ale obiectului, forma intelectului dă legile pe care obiectul trebuie să le respecte în orice timp şi în orice loc. Obiectul are la Kant un caracter bivalent, adică are o latură intuitivă şi una intelectuală. Fără intuiţie şi intelect obiectul nu poate avea structură, este o indeterminare, un concept limită al intelectului despre care nu putem spune nimic, care nu are nici o calitate. Acest concept limită este numit de Kant   lucru în sine sau noumen. Dacă fenomenul este materia cunoaşterii structurată de formele sensibilităţii (spaţiu şi timp) noumenul este conţinutul pur, fără nici o formă, motiv pentru care nu poate fi cunoscut.

Ceea ce determină experienţa la Kant, este un lucru exterior ei. Kant a analizat magistral condiţiile şi structura cunoaşterii umane, dar   n-a făcut decât să inventarieze mecanismele ei evitând elucidarea naturii, originii conceptelor şi principiilor implicate în activitatea cognitivă a subiectului gânditor.

O contradicţie majoră pe care o identifică urmaşii lui Kant în Critica raţiunii pure este aceea că întemeietorul apriorismului trece cauzalitatea în tabela categoriilor, a conceptelor pure ale intelectului. Despre categorii Kant a afirmat că au un statut imanent deci valabilitatea lor se reduce numai în interiorul experienţei adică se aplică numai unor intuiţii sensibile. Ele nu au valoare transcendentă în sensul că nu se pot aplica lucrului în sine. E limpede că dacă toate categoriile urmează această regulă nici cauzalitatea nu poate fi exceptată. În alt loc Kant afirmă că lucrul în sine acţionează asupra sensibilităţii umane determinând în aceasta avalanşa haotică a senzaţiilor care constituie punctul de plecare al cunoaşterii.

Asta înseamnă că lucrul în sine determină senzaţiile, că este cauza lor. Însă prin aceasta, cauzalitatea transcede raporturile dintre fenomene, ajungând în lumea lucrului în sine. Rezolvarea acestei contradicţii putea fi depaşită în opinia gânditorilor post kantieni numai prin abandonarea tezei numenale. Caracterul abscons, iraţional al  ,,lucrului in sine”, inexistenţa unui principiu care să unifice cele două tipuri de raţiune: teoretică si practică, constituie dificultăţile pe care au încercat să le rezolve urmaşii lui Kant.

Una dintre cele mai radicale soluţii a fost propusă de Johann Gottlieb Fichte care eludează conceptul de numenalitate. Ce sens are lucrul în sine dacă este incognoscibil, se întreabă Fichte. A dubla această lume cu una incognoscibilă este un non-sens. Adevărul trebuie derivat dintr-o singură realitate.

Johann Gottlieb Fichte se naşte la 19 Mai 1762 în satul Rammenau (Saxonia) în familia unui modest ţesător de pânzeturi. Lipsa mijloacelor materiale, dar şi firea sa recalcitrantă îl obligă pe Christian Fichte, tatăl viitorului filosof să-şi încredinţeze copilul modestei îndeletniciri de păzitor de gâşte în satul natal. În atmosfera pustie de la ţară, predicile pastorului Wagner erau singurul lucru care-l pasiona, astfel încât a ajuns sa le poată reproduce cu o uimitoare fidelitate.

Într-o Duminică vine la Rammenau, baronul von Miltitz, un proprietar care locuia în vecinătate la castelul Siebeneichen, însă pentru că a ajuns cu o oarecare întârziere, a pierdut predica. Manifestându-şi regretul pentru acest lucru, unul din ţăranii care tocmai ieşise pe poarta bisericii îi recomandă, mai mult în glumă, să se adreseze păzitorului gâştelor, care i-o poate reproduce. Proprietarul satului, von Hoffman, îl invită pe von Miltitz la curtea sa pentru masa de prânz. Aici baronul îşi aminteşte de copil, iar gazda grijulie trimite după Fichte, care reproduce impecabil gesturile, tonul, mimica şi continutul predicii pastorului Wagner.

Talentul copilului îl impresionează într-o astfel de măsură pe baron, încât cere permisiunea părinţilor de a se ocupa de educaţia copilului, luându-l la plecare cu sine. În scurt timp îl încredinţează pastorului Krebel din satul Niederau, un reputat classicist, unde copilul învaţă repede latina şi greaca, ceea ce i-a permis să intre în 1774, la numai 12 ani, în celebrul gimnaziu din Pforta, trecând apoi în 1780 la Universitatea din Jena pentru a studia teologia.

După ce-l întreţinuse 8 ani, baronul von Miltitz moare, iar moştenitorii săi refuză să trimită studentului teolog banii necesari şcolarizării. Acest lucru îl determină pe Fichte să se întreţină singur, dând lecţii particulare, ajungând în ultimii ani de studii să predea la ţară în calitate de Hauslehrer, ceea ce îi va afecta situaţia şcolară. În 1788, la vârsta de 26 ani se hotărăşte să revină la Jena pentru    a-şi susţine examenul de absolvire, solicitând consistoriului bisericesc din Saxonia un ajutor financiar. Fiindu-i refuzată cererea, probabil din cauza statutului de student întârziat, trece prin momente dificile, trăind in principal din expediente până când destinul îi scoate în faţă pe poetul Felix Weisse care căuta un Hauslehrer pentru familia unui patron de hotel din Zürich, unde poposise o vreme. Dornic să cunoască Elveţia şi silit de împrejurări, Fichte părăseşte Germania si întrucât nu avea bani, pleacă pe jos spre Zürich unde avea să rămână doi ani. Un conflict cu părinţii elevilor, posibil de natură pedagogică, îl sileşte să abandoneze postul, orientându-se de această dată nu spre Jena, ci spre Lipsca, cu intenţia de a-şi căuta noi elevi.

Un student în filosofie, aflând de oferta lui, îi cere sa-i explice filosofia lui Kant, numită pe atunci  noua filosofie. Deşi nu citise opera kantiană acceptă provocarea şi începe să studieze Critica raţiunii pure şi Critica raţiunii practice, fiind entuziasmat de ideile filosofului din Königsberg. Acesta este momentul în care va renunţa definitiv la cariera ecleziastică în favoarea filosofiei.

În 1791 Fichte este din nou Hauslehrer într-o familie de aristocraţi din Varşovia. Concediat şi de aici din cauza aceloraşi pretenţii de a-şi impune propriile inovaţii pedagogice, se îndreaptă spre Königsberg cu gândul de a-l căuta pe Immanuel Kant. Vârsta înaintată a filosofului (pe atunci Kant avea 67 ani) obosela, scrupulozitatea cu care-şi gestiona timpul au făcut ca vizita să fie neaşteptat de scurtă.

Fichte rămâne o perioadă la Königsberg unde scrie o lucrare cu titlul ,,Verzuch einer Kritk aller Offenbarung” pe care o trimite lui Kant. După ce o citeşte, filosoful îl invită pe autor la masă, îndemnându-l să continue să scrie filosofie. Rămas fără bani din cauza lungului sejur la Königsberg, Fichte îi cere, printr-o scrisoare, lui Kant un ajutor financiar. Bătrânul filosof nu-i satisface această cerere însă îi propune librarului său, Hartung, să-i tipărească lucrarea. Aici intervine din nou mâna nevăzută a destinului. Dintr-o posibilă neatenţie a tipografilor sau mai degrabă din teama  librarului de a nu pierde la vânzare punând numele unui teolog cu studii nefinalizate pe o carte, lucrarea apare fără numele autorului, ceea ce până la urmă i-a făcut un imens serviciu de publicitate. Faptul că în conţinutul cărţii se regăseau idei din Critica raţiunii pure şi din Critica raţiunii practice, cititorii, comunitatea ştiinţifică, filosofii în general, erau convinşi că lucrarea aparţine lui Immanuel Kant care a preferat să o publice anonimă mai ales că avusese unele altercaţii cu autorităţile. Aşa se face că toate laudele aduse iniţial lui Kant pentru această lucrare au fost culese de Fichte. Chiar dacă mai târziu Kant a dezminţit acest lucru printr-o notă în revista Allgemeine Litteraturzeitung din Jena, făcând public numele autorului, faima lui Fichte nu a scăzut cu nimic, ci dimpotrivă a stârnit şi mai mult curiozitatea cititorilor.

Acest episod  legat de cartea în cauză, dar şi alte două lucrări de filosofie politică pe care le-a publicat în acelaşi an la Zürich i-au adus filosofului debutant catedra de filosofie a Universităţii din Jena care rămăsese liberă după plecarea lui Reinhold la Universitatea din Kiel. Citește restul acestei intrări »


Hypatia[1] din Alexandria (370-415) by Erhan Andrei

Iunie 5, 2010

„A lua superstiția drept adevăr, e cel mai teribil  lucru”  Hypatia

Începem astăzi publicarea unei serii de articole despre rolul și contribuția femeii la ascensiunea noastră spirituală, politică, științifică, dar cu precădere filozofică, dată fiind prejudecățile unora dintre noi de a le considera „inferioare” bărbaților în materie de gândire abstractă. Vrem ca prin această inițiativă literară să reconsiderăm raportul de complementaritate dintre (femei și bărbați) cei care reprezintă frumusețea puterii și cele care simbolizează puterea frumuseții

By Erhan Andrei

A trecut peste bariere sociale, a învins într-o lume care o excludea categoric din viața socială, a ocupat pozițiile de frunte destinate exclusiv barbaților, strălucită şi de mare frumuseţe, Hypatia din Alexandria este considerată prima femeie de ştiinţă din istorie. Într‑o vreme în care femeile nu aveau acces la cunoaştere, Hypatia a reuşit să‑şi deschidă drumul spre ştiinţă şi a ajuns să se bucure de aprecierea publică, fost  matematician, filozof şi astronom al Greaciei Antice, care a trăit în Egiptul roman, la Alexandria. A fost o adeptă a filoziei neoplatonice, care a încurajat folosirea logicii şi a matematicii împotriva misticismului.

S‑a născut în anul 370, în Alexandria[2]. Nu se cunosc date despre mama sa, dar se ştie că tatăl ei a fost un reputat filozof şi mathematician, Teon din Alexandria. Acesta a supravegheat personal educaţia fiicei sale, care, potrivit canoanelor epocii, trebuia să fie „o fiinţă umană perfectă”[3]. Conform Enciclopediei Bizantine Suda din sec.X a studiat lucrărie lui Platon și Aristotel[4], a ţinut prelegeri, în maniera neo-platonicienilor, despre teologia din Timaios. Era versată şi în matematici şi comenta scrierile lui Diophante, lucrarea despre secţiunile conice a lui Apollonios din Pergam, Tablele lui Prolemaios este relevant în acest sems. L-a avut ca elev pe Synesios din Kyrene. Teon lucra la „Museum”, instituţie fondată de Ptolomeu[5], Hypatia a intrat alături de ei să studieze şi, deşi a călătorit la Atena şi Roma pentru a primi cursuri de filozofie, s‑a format ca om de ştiinţă la Museum şi a făcut parte din aceasta până la moartea ei. A ajuns chiar la conducerea sa în anul 400. A obţinut de asemenea o catedră de filozofie platonică, motiv pentru care prietenii îi spuneau „filozoafa”. Hypatia a devenit unul din cei mai buni oameni de ştiinţă şi filozofi ai epocii sale. A ajuns să simbolizeze cunoaşterea şi ştiinţa pe care primii creştini ai epocii le identificau cu păgînismul. Erau atunci vremuri dificile pentru păgâni, avînd în vedere că creştinismul se impunea în Alexandria, aflată atunci sub stăpînire romană. Hypatia a refuzat să‑şi trădeze ideile şi să se convertească la creştinism, de aceea a fost acuzată de conspiraţie împotriva liderului creştinilor din Alexandria[6]. Deşi toate scrierile ei s‑au pierdut, există numeroase referiri la acestea. Lucrarea sa cea mai extinsă a fost de algebră. A scris un comentariu despre Aritmetica lui Diofant (considerat părintele algebrei), în care includea soluţii alternative şi noi probleme. A scris, în opt volume, un tratat de geometrie. A colaborat alături de tatăl său la editarea Elementelor de Geometrie a lui Euclid, care se foloseşte şi azi, scriind un tratat despre aceasta[7].

A scris un Canon de Astronomie şi a făcut o recenzie a Tablelor Astronomice ale lui Claudio Ptolomeu şi a cartografiat diverse corpuri cereşti, confecţionînd un planetariu[8]. Pe lîngă filozofie, matematică şi astronomie s‑a interesat şi de mecanică şi tehnologie a practicilor. În scrisorile lui Sinesiu din Cireneo sunt incluse mai multe desene aparţinînd Hypatiei ale unor instrumente de măsurare, precum astrolabul[9], plan care serveşte la măsurarea poziţiei stelelor, planetelor şi a Soarelui.

Hypatia a inventat, de asemenea, un aparat pentru distilarea apei, un hidroscop pentru a măsura prezenţa şi nivelul apei, precum şi un hidrometru gradat pentru a determina greutatea lichidelor. Se crede totodată că a inventat aerometrul: instrumentul folosit pentru a măsura proprietăţile fizice ale aerului şi altor gaze. Citește restul acestei intrări »