O NOAPTE FĂRĂ DUMNEZEU (de Vasile Chira)

CUVÂNT CĂTRE CITITOR

În anul 1866, în gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk se naşte Semion Ivanovici Antonov, ţăranul rus cu numai două ierni de şcoală care avea să devină cel mai profund şi mai popular sfânt al secolului XX sub numele de Siluan Athonitul. Semion Ivanovici Antonov are un traiect existenţial sinuos: bea trei litrii de vodkă deodată, mănâncă într-o zi de Paşti cincizeci de ouă, cântă la acordeon, loveşte pe un tânăr cu pumnul în piept încat e pe punctul de a-i provoca moartea, cade în păcatul desfrâului cu o tânără din sat, este atras de viaţa monahală, pierde harul, se luptă cu demonii, doarme mai puţin de două ore pe noapte, i se arată Hristos în icoană, plânge pentru păcatele întregii umanităţi etc.

Irump în acest rus, cultivator al extremelor ontologice, forţele ancestrale ale celei mai pure forme de dionisiac slav. Foamea de spaţiu a ruşilor, tragismul existenţial, anarhia afectivă, saltul peratologic, experienţa abisului sunt ingredientele care alcătuiesc alchimia sufletească a lui Semion Ivanovici Antonov.

După satisfacerea stagiului militar ca soldat în batalionul de geniu al gărzii imperiale din Sankt Petersburg, la 26 de ani, se îndreaptă spre Muntele Athos fiind primit în comunitatea monastică rusească a Sfântului Pantelimon (Russikon), care numara în acea vreme nu mai puţin de două mii de vieţuitori. În cei patruzeci şi şase de ani de viaţă monahală are parte de bucurii pascale, de momente de extaz, dar şi de întristări profunde pricinuite de pierderea harului.

Aici îl va avea ca ucenic pe Arhimandritul Sofronie Saharov, absolvent al Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Moscova, adept al tehnicilor de meditaţie yoghine, artist plastic cu expoziţii în saloanele pariziene, care va contribui în mod decisiv la notorietatea mondială a Sfântului Siluan prin publicarea în 1952 la Paris a cărţii Stareţul Siluan. Viaţa- Invăţătură- Scrieri. (traducerea franceză a apărut abia în 1973).

În urma unor eforturi ascetice epuizante în care oscilează între Lumină şi Neant, descurajat, cere lui Dumnezeu o soluţie, o metodă de a putea depăşi mândria, păcat responsabil de atacurile demonice şi în definitiv de pierderea graţiei. Glasul divin nu     întârzie să-i răspundă: Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui. Această formulă de păstrare a stării eulabeice este văzută de comentatorii operei siluaneice ca un mesaj divin adresat lumii contemporane. Pe lângă sensurile ei psihologice, ascetice şi terapeutice, această      frază are şi un profund înţeles teologic care revelează condiţia chenotică a fiinţei umane, necesitatea insoţirii Omului transcendental (arhetipul hristic) în periplul doloric de la Ghetsimani la Golgota şi de la coborârea în iad la actul anastasic.

Sensibilitatea religioasă, conştiinţa propriei vini, dar şi a culpei universale, căinţa, mila faţă de cei din jur, deznădejdea consumată în proximitatea unui orizont eshatologic, paroxismul trăirilor fac din Semion Ivanovici Antonov o figură decupată din galeria personajelor dostoevskiene.

Mistica occidentală ca de altfel orice exerciţiu religios clasic avansează de la Absenţă la Prezenţă. Drama lui Siluan Athonitul e infinit mai mare deoarece el porneşte de la Prezenţă, ajungând în cele din urmă să se confrunte cu Absenţa. Condiţia umană nu e suportabilă decât prin escamotarea Absenţei şi a fricii de moarte. Neputinţa evidenţierii, a obiectivării empirice a Temeiului ontologic face ca fiinţa umană să fie strivită în spaţiul diastematic dintre Prezenţă si Absenţă. Avem opera cosmologică, avem fiinţa însă ne scapă sistematic Temeiul. Diogene Cinicul ar fi fost mult mai inspirat dacă în peregrinările lui cu lampa în plină zi pe drumurile Atenei căuta un zeu.

Lumea postmodernă a pierdut evidenţa creştină a Temeiului, dar nu are curajul să-şi asume această pierdere, ci o înlocuieşte cu varii surogate, de la fotbal la telefonul mobil şi de la muzică la shopping. Nu facem decât  să umplem tăcerea cu sunete, distanţa cu tehnicile de telecomunicaţii, fragilitatea corporală cu bodybuilding, uzura biologică cu lifting şi singurătatea cu realitatea virtuală.

Dacă civilizaţia contemporană declară, în continuitate nietzscheană, divinitatea defunctă, dacă provoacă şi proclamă Absenţa, încercând să scape de ea prin diverse substitute, Siluan Athonitul îşi asumă fiinţial această Absenţă şi devenind speologul ei, probează, experiază Prezenţa. Ceea ce mai impresionează la acest rus abisal este lipsa egoismului în rugăciune. El suferă şi se roagă pentru întreaga umanitate, sensibilitatea lui mergând până acolo încât se ruga şi plângea chiar şi pentru demoni.

Lectura lucrării lui Siluan Athonitul Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, cea mai simplă carte pe care am citit-o vreodată, a fost în măsură să-mi provoace contradicţii, seisme şi dizlocări spirituale comparabile cu cele pe care mi le-a mijlocit în ordine speculativă, în timpul studiilor de filosofie, Critica raţiunii pure sau Tractatus-ul lui Wittgenstein. Acesta este şi motivul pentru care m-am încumetat să scriu o astfel de dramă.

Sibiu, 12 iunie 2010                                                                                  Autorul

O NOAPTE FĂRĂ DUMNEZEU

Dramă în XVI acte

PERSONAJELE:

SEMION: viitorul sfânt Siluan Athonitul;

ANTONOV IVANOVICI: tatăl lui Semion;

NINA VIŞNIAKOVA ANTONOV: mama lui Semion;

IVAN VASILIEVICI SATURNOV: negustor de cărţi;

ALEXEI MIRONOV: curelerul;

DANIIL MIRONOV: fratele lui Alexei Mironov;

IUNIA LAZAREV: iubita lui Semion;

MIHAIL ANTONOV: fratele lui Semion;

NATALIA ANTONOV: sora lui Semion;

VASILI ANTONOV: fratele mai mic al lui Semion;

ANDREI ANTONOV: fratele lui Semion;

NICOLAI MERKULOV: birjarul;

GHELASIE: portarul mănăstirii Russikon;

STAREŢUL mănăstirii Russikon;

LARISA BOGOMOLOV: funcţionară la poşta din Kolpino;

IRINA ALEXANDROVNA: prietena din copilărie a lui Semion;

SERAFIM: duhovnicul mănăstirii Russikon;

ATHANASIE: economul mănăstirii Russikon;

JAROSLAV: frate la mănăstirea Rusikon;

ANATOL: muncitor civil la mănăstirea Russikon;

FRATELE SOSIPATRU;

SOFRONIE SAHAROV;

PĂRINTELE VLADIMIR;

PĂRINTELE IERONIM;

PROFESORUL DE LA UNIVERSITATEA DIN LONDRA;

PROFESORUL DE LA UNIVERSITATEA DIN CAMBRIDGE;

FRATELE AGATON;

PĂRINTELE TOMA: infirmierul mănăstirii;

CORUL: feciori şi fete din satul Şovsk, lăutari, îngeri, demoni, monahi, fraţi, muncitori civili la mănăstirea Russikon;

FAPTELE SE PETREC:

Actul I-IV: satul Şovsk, gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, Rusia;

Actul V- XVI: Muntele Athos, Mănăstirea Russikon;

ACTUL I

Zi de praznic în familia ţăranului Antonov din satul Şovsk, gubernia Tambov, districtul Lebedinsk. Decor simplu: masă, laviţă şi un pat. Pe perete o cruce şi o icoana a lui Andrei Rubliov. Tatăl stă la masă şi citeşte din Evanghelia lui Ioan, iar mama leagănă pe pat fiica cea mică. Ceilalţi copii stau aşezaţi în diverse locaţii ale încăperii: doi băieţi si o fată la masă, doi pe laviţă, iar Semion, în vârstă de cinci ani, stă jos în mijlocul casei şi se joacă cu o păpuşă rusească, trăgând cu urechea la cuvintele evanghelice citite de tatăl său. Fraţii lui chicotesc între ei şi râd, se aud bătăi în uşă.

ANTONOV (tatăl): Pajalusta zahadite! (Poftiţi poftiţi! lb. rusă)

IVAN (negustor ambulant de cărţi): Buna ziua Antonov Ivanovici şi bine v-am regăsit!

ANTONOV: Bine ai venit Ivan Vasilevici Saturnov. Lasă sacul jos şi trageţi sufletul că ai cutreierat destul oraşele şi satele cu cărţile în spinare.

IVAN: Sunt necăjit Antonov Ivanovici că n-am vândut azi la praznic decât de douăzeci de ruble, bani de două sticle de vodkă şi tutun pe trei zile. Ce să mai spun? Ruşii noştri pravoslavnici nu cumpără decât Biblia. Citesc şi răscitesc aceiaşi carte care vorbeşte despre Hristos, până la urmă om ca toţi oamenii, condamnat pe bună dreptate de romani, şi despre un Dumnezeu care poate nici nu există. Ploile şi grindina distrug bucatele, se usucă oamenii de foame şi de boli, mor sărmanele  fiinţe în războaie cu miile, seceraţi de tijele tunurilor. De ce? De ce toate astea Antonov Ivanovici?! Unde e Dumnezeu?

ANTONOV: Greşeşti amar Ivan Vasilevici Saturnov !

SEMION: Unde e Dumnezeu? Când o să mă fac mare mă voi duce să-l caut pe Dumnezeu pe întreg pământul!

ANTONOV : Maladeţ sânok (Bravo! lb. rusă) Semion! Să-ţi ajute Dumnezeu să faci precum ai spus. Dar până atunci mai este. După ce ai să te mai înzdrăveneşti o să te duc la Lavra Pecerskaia să vezi moaştele cuvioşilor, la mormântul  Sfântului Serafim de Sarov şi la alţii căci, slavă Domnului, Dumnezeu a binecuvântat Rusia cu multe astfel de mărgăritare.

SEMION, curios: Cine sunt sfinţii?

ANTONOV: Sunt oameni aleşi de Dumnezeu să depună mărturie despre El pe pământ, sunt fragmente de eternitate pe care Dumnezeu le face cadou acestui timp trecător.

SEMION: Dacă există sfinţi, înseamnă că Dumnezeu este aici cu noi. Ce bine-mi pare că n-o să străbat tot pământul ca să-l găsesc!

IVAN: Visezi copile, visezi.

ANTONOV: Nu sminti copii Ivan Vasilevici Saturnov cu ideile dumitale scrântite. Nina Vişniakova, pregăteşte un ceai că imediat fluieră trenul.

IVAN, sorbind din ceai: Ne fluieră sfârşitul vieţii Antonov şi dumneata îţi pierzi timpul cu nălucile cereşti. Mai bine câte un pahar de vodkă tare să se sufoce viermii de miros, să nu se apropie de noi când ne vom coborî în mormânt.

ANTONOV: Şi sămânţa putrezeşte în brazdă, dar primăvara răsare zveltă, Ivan!

IVAN: Răsare, răsare însă, iar se veştejeşte  Antonov Ivanovici. Nu există nici o sămânţă care să dea o plantă nepieritoare. Toate mor, chiar şi Dumnezeu dacă ar exista tot ar sfârşi odată în cerul lui. Simplul fapt că noi existăm îl neagă pe Dumnezeu. Cum poate un Dumnezeu infinit, iubitor, atotputernic face o fiinţă muritoare. Infinitul nu poate naşte decât infinit, iar putreziciunea, putreziciune.

ANTONOV: Ţi-ai pierdut minţile Ivan Saturnov!

IVAN, se ridică ia sacul şi iese: Mă rog… s-ar putea să le fi pierdut însă ceea ce eu am pierdut dumneata nu ai avut niciodată. Mulţumesc pentru ceai şi rămâneţi cu bine.

SEMION: Tată, tu mă înveţi să mă rog, dar omul acesta spune că nu există Dumnezeu.

ANTONOV, luându-l în braţe pe Semion: Credeam că un negustor de cărţi e mai înţelept, dar uite că m-am înşelat, e un mare prost. Nu băga de seamă, dragul tatii.

SEMION: Unde-i Dumnezeu? Vreau să-l văd pe Dumnezeu!

CORTINA

ACTUL II

Sărbătoare în satul Şovsk. Fete şi băieţi dansează hora rusească. Un grup de femei mai în vârstă privesc de pe margine. La sosirea lui Semion, lăutarul  (acordeonistul) opreşte jocul.

.

ALEXEI, ironic: Ajunge, ajunge Semion că te lasă cizmele!

DANIIL: Dacă ai prins gustul aplauzelor du-te la circul din Moscova, nu pune sătenii să-şi zgâiască ochii la tine!

SEMION, se opreşte o clipă, soarbe o gură de vodkă şi continuă să danseze: Jucaţi şi voi fraţilor că-i largă bătătura!

ALEXEI, încercând să-i smulgă lăutarului acordeonul: Opreşte muzica lăutar!

SEMION, îndreptându-se furios spre Alexei: Cine eşti tu de-ţi permiţi să spargi hora? De ce nu laşi tinerii să se bucure de sărbătoare?

ALEXEI, strigând, apropiindu-se de Semion: Sunt Alexei Mironov, curelarul, iar tu eşti un mujic caraghios!

SEMION, furios: Piei din faţa mea porc de câine!

ALEXEI, imobilizat de doi feciori: Îţi arăt eu ţie jigodie! Lăsaţi-mă că-l mănânc de viu!

IUNIA LAZAREV, cea mai frumoasă fată din sat, prietena lui Semion,  i se aruncă în braţe şi-l sărută: Nu-l băga în seamă Semion! Hai să jucăm!

Semion şi Iunia încep să danseze. Ceilalţi tineri li se alătură perechii

ALEXEI, scapă din mâna tinerilor şi apropiindu-se de Semion îl loveşte pe la spate cu pumnu.

SEMION, o împinge pe Iunia, care încercă să-l ţină. Apoi îl loveşte pe Alexei puternic cu pumnul în piept: Aşa, să te saturi de scandal!

Agitaţie mare între tineri. O femeie aduce în grabă o găleată cu apă şi o aruncă peste faţa lui Alexei, care zace la pământ gemând. Din gură îi curg spume cu sânge.

IUNIA, speriată: Ce-ai făcut Semion?!

Iunia iese din scenă din scenă trăgându-l de mână şi pe Semion.

CORTINA


ACTUL III

O zi de Paşti în casa familiei Antonov. Masă încărcată cu carne de miel, ouă, ceapă verde, două pâini făcute în cuptor, o sticlă de vin şi una de vodkă. Familia adunată în jurul mesei.

ANTONOV: Să mulţumim lui Dumnezeu pentru roadele pământului. Spune Tatăl nostru apoi cântă toţi Hristos a înviat.

SEMION, mâncând cu poftă: Natalia, apropie te rog castronul cu ouă, că la moşia lui Trubeţkoi nu le-am văzut cu lunile. Ia spune Mihail, când am mâncat noi ultima dată ouă?

MIHAIL (fratele cu care lucra Semion la construcţii pe moşia Prinţului Trubeţkoi): De când am ridicat vila de vară a prinţului… să tot fie trei luni.

SEMION, curăţind ou după ou: Ludmila, bucătăreasa prinţului găteşte mai mult ierburi….

MIHAIL, sorbind dintr-un pahar cu vodkă: Face şi ea ce poate.

Membrii familiei Ivanov ciocnesc între ei ouă spunându-şi unii altora Hristos a înviat.

NINA VIŞNIAKOVA ANTONOV(mama lui Semion): Nu mânca atâtea ouă dragul mamii c-o să-ţi fie rău!

SEMION: Mi-i foame, mamă, de-mi vine câteodată să înghit pământul ca pe-o prună uscată şi lumea ca pe-un sâmbure de bostan. Stepa rusă de s-ar preface în pastramă şi Volga în vodkă tot nu m-aş sătura!

ANTONOV: Mănâncă băiatul tatei cât ţi-e poftă că peste câteva luni te vei duce în armată şi acolo vei mânca numai cu porţia.

NINA VIŞNIAKOVA ANTONOV : Mi-i drag să-l văd mâncând, dar din 70 de ouă câte am fiert au mai rămas vreo patru, cinci. Nu-mi pare rău, că ne-a dat Dumnezeu opt găini care fac ouă zilnic, dar am zis aşa, ca nu cumva, Doamne fereşte, să-i fie rău.

ANTONOV: Fii pe pace femeie, nu vezi că-i cât un urs. Mănâncă Semion şi luptă-te cu puterile răului. Vorba aceea, cine mănâncă un ou  omoară un pui de drac, pe când cine mănâncă 70 de ouă omoară 70 de demoni.

MIHAIL, ridicându-se: Eu mă duc la unchiul Iancovski.

ANTONOV, ridicându-se: Mergeţi copii unde vreţi şi bucuraţi-vă de Învierea lui Hristos. Apoi spune cu ochii închişi şi cu mâinile împreunate: Mulţumim Ţie Hristoase că ne-ai săturat pe noi de bunătăţile Tale cele pământeşti. Nu ne lăsa lipsiţi nici de cereasca Ta Împărăţie, ci precum în mijlocul apostolilor ai coborât, pace dându-le lor, vino  şi în mijlocul nostru şi ne mântuieşte!

NATALIA(sora lui Semion): Sărutmâna pentru masă!

MIHAIL: Sărutmâna pentru masă!

Ies toţi pe rând din scenă. Mama şi cele două fete adună masa, în timp ce Semion continuă să mănânce. Semion rămâne singur în cameră. După ce stă un minut dus pe gânduri, se întinde pe pat îmbrăcat. Aţipind câteva clipe se trezeşte dintr-un vis urât.

SEMION, agitat: Doamne ce vis! Iartă-mă Sfântă Fecioră!

ANTONOV, intrând în cameră speriat:  Ce s-a întâmplat Semion? Cu cine vorbeşti?

SEMION, se ridică în picioare şi se plimbă prin cameră: Cu Maica Domnului! Tată, cu ea vorbesc! În timp ce dormeam am visat cum un şarpe negru mi s-a strecurat în gură şi mi-a intrat în măruntaie. De scârbă m-am trezit şi în aceeaşi clipă Fecioara Maria mi-a spus: Ai visat că ai înghiţit un şarpe şi cumplit te-ai scârbit. Aşa mă scârbesc şi eu de ceea ce faci tu.

ANTONOV: Ai văzut-o?!

SEMION: N-am văzut-o tată, dar i-am auzit glasul. Era atât de dulce şi de blând! Ce mare-i mila lui Dumnezeu şi a Maicii Domnului faţă de oameni! Gândeşte-te tată, Fecioara care L-a născut pe Dumnezeu a coborât din ceruri la un biet păcătos ca mine. N-am văzut-o pentru că sunt nevrednic, mă tăvălesc ca un bivol în noroiul fărădelegilor. Mi-e ruşine de faptele mele netrebnice prin care l-am supărat pe Dumnezeu! Eram cât pe aci să omor un om, am căzut în păcatul desfrâului cu Iunia Lazarev… mi-e scârbă de mine. Iartă-mă Tată ceresc şi nu mă părăsi! Tată, te rog să mă laşi să merg la Lavra Pecerskaia din Kiev, vreau să mă rog lui Hristos să-mi împlinească dorinţa de a mă face monah. Înţelegi tată… vreau să-mi închin viaţa lui Dumnezeu.

ANTONOV: Toate la vremea lor Semion. Fă-ţi mai întâi serviciul militar, apoi eşti liber să iei drumul mănăstirii.

SEMION, îmbrăţişându-şi tatăl: Mulţumesc tată.

ANTONOV: Să-ţi ajute Dumnezeu.

CORTINA

ACTUL IV

Seară în familia Antonov. Semion sosit doar de o săptămână acasă, obişnuia să povestească părinţilor şi fraţilor întâmplări din Sankt Petersburg, unde-şi făcuse serviciul militar în batalionul de geniu al gărzii imperiale.

SEMION: Vara, după cum de altfel v-am scris, batalionul meu se muta din Sankt Petersburg în tabăra de la Ustiorsk. Într-o zi, pe când mă îndreptam în satul Kolpino, ca să pun la poştă un mandat la Muntele Athos, un câine turbat mare cât un viţel s-a năpustit cu furie asupra mea. Atunci am strigat: Doamne miluieşte! Nici n-am încheiat bine aceste cuvinte că o putere nevăzută a oprit fiara, lătratul, ghiarele şi gura larg deschisă s-au oprit ca la comandă. Au rămas suspendate în aer, îngheţate ca într-o statuie de marmură albă. Peste câteva clipe timpul şi-a reluat pulsul, gura câinelui a început să se mişte, lătratul să se audă, ochii săi strălucească fioroşi însă m-a ignorat, s-a îndepărtat de mine abătându-se spre sat unde a făcut mare prăpăd printre oameni şi animale. Ce aproape e, dragii mei, Dumnezeu de noi, şi ce mult ne poartă de grijă. Dar pentru  asta trebuie ca şi noi să fim buni, să ne recunoaştem cu sinceritate greşelile şi să-i iertăm pe ceilalţi. Într-o seară, în cantonamentul companiei văd un soldat şezând pe pat cu capul plecat şi cu chipul inundat de tristeţe. Apropiindu-mă de el l-am întrebat: „de ce eşti trist când tocmai ţi-ai încheiat serviciul militar şi te aşteaptă cei dragi?”  Mi-a răspuns fără să ridice capul: „Am primit de curând o scrisoare de la familie prin care am fost înştiinţat că, în timp ce mă aflam aici, soţia mea a făcut un copil cu un alt bărbat. Ce să mă fac eu acum, unde să mă duc? Dacă merg acasă îi omor pe amândoi şi pe soţie şi pe tatăl copilului. Ies din armată şi mă duc la închisoare.” Atunci l-am întrebat: „Dar tu, dacă nu te superi, de când eşti în armată de câte ori ai fost la bordel?” „Da, mi-a zis el după o scurtă ezitare, recunosc că am fost de câteva ori”, amintindu-şi ruşinat de scenele pe care le trăise în compania desfrânatelor. „Dacă tu nu te-ai putut înfrâna, i-am spus, crezi că ei i-a fost mai uşor? Tu ca bărbat n-ai lăsat nici o urmă, dar ea a fost de ajuns să greşească o singură dată ca să rămână însărcinată. Tu eşti mult mai vinovat decât ea, căci te-ai dus într-un loc spurcat pe când ea a căzut probabil pradă fără să vrea ademenirilor unui bărbat de la tine din sat. Iart-o că Dumnezeu îţi va răsplăti bunătatea, ia copilul în braţe ca şi cum ar fi propriul tău copil şi vei fi fericit. Cel ce iartă este întotdeauna superior celui ce greşeşte, căci se aseamănă cu Dumnezeu.” Mai târziu am primit de la acest om o scrisoare în care mi-a mulţumit pentru sfat, şi mi-a povestit cum, ajungând acasă a fost întâmpinat la poartă de părinţii lui mâhniţi pentru ceea ce s-a întâmplat, iar pe soţie a găsit-o stând de o parte ruşinată şi tristă cu copilul în braţe, neîndrăznind să-l privească în ochi. El însă, luminat de Dumnezeu prin cuvântul meu, spre uimirea tuturor, şi-a îmbrăţişat bucuros părinţii, şi-a sărutat soţia, apoi a luat pruncul în braţe împresurându-l cu sărutări. Toată lumea s-a bucurat şi au intrat cu toţii în casă ca într-un Paradis. Dumnezeu e viu, pricepeţi dragii mei că Dumnezeu e viu? Cu puţin înainte de a-mi încheia serviciul militar am plecat împreună cu secretarul companiei să-l căutăm pe părintele Ioan din Kronstadt pentru a-i cere rugăciune şi binecuvântare. Părintele fiind plecat la un schit îndepărtat, i-am scris doar atât: „Părinte intenţionez să mă călugăresc. Roagă-te pentru mine ca nu cumva lumea să mă împiedice.” Vă rog să mă credeţi, la câteva zile am simţit vuind în jurul meu flăcările iadului şi de atunci nu m-au părăsit nici o clipă. Nu trebuie să pierdem nici o clipă. Viaţa noastră, fiinţa noastră e ca o casă cuprinsă de flăcări pe care trebuie să ne grăbim  să o stingem cu roua rugăciunii. Peste câteva ore va trebui să vă părăsesc, dar să nu vă întristaţi căci mă duc să mă rog pentru voi şi pentru întreaga lume.

VASILI, fratele mai mic vine şi-şi reazămă creştetul de pieptul lui Semion: Semion nu pleca stai cu noi.

NINA VIŞNIAKOVA ANTONOV: De ce vrei să pleci Semion, pentru că s-a căsătorit Iunia Lazarev? O să-ţi găseşti altă fată în sat că toate au întrebat de tine cât ai fost dus în armată.

SEMION: Nu mamă, plec pentru că vreau să mă logodesc cu iubirea divină, cu fata lui Dumnezeu.

ANDREI (alt frate): Nu-ţi va fi dor Semioane de casa în care ai crescut, de fraţii cu care te-ai jucat pe dealuri, alături de care ai plâns şi te-ai bucurat, de apa din fântână, de caii noştri dragi?

SEMION: Cu siguranţă că-mi va fi dor de voi, că nu sunt de piatră. Plec cu lacrimile voastre, cu chipurile voastre dragi în suflet, cu merele pe care le-am împărţit între noi când am fost mici, cu opincile şi hainele pe care le-am purtat împreună, cu râsetele voastre, cu nechezatul cailor, cu jucăriile, cu mirosul florilor din grădină, cu bunătatea tatei şi cu duioşia mamei şi a surorilor, dar Dumnezeu ne-a poruncit că este o vreme când trebuie să lăsăm mamă şi tată, fraţi şi surori, pentru numele Lui. Ereditatea spiritului se află în viitor nu în trecut, în eshaton, nu în strămoşi. Omul trebuie să se rupă de ereditate. În momentul în care ne botezăm devenim fii ai spiritului. Sfântul trebuie să iasă din logica gintei, el nu poate avea decât paternitate cerească. Nu putem fi la infinit servii unor oameni care ne-au adus într-o lume imperfectă. Există o chemare a Spiritului: „ Lasă morţii să-şi îngroape morţii”, spune Hristos. Părinţii trebuie iubiţi, respectaţi, dar nu zeificaţi, căci ei, prin afectivitate exagerată ne pot lega cu lanţuri nevăzute de pământ.

ANTONOV: Şi mie mi-e greu să mă despart de Semion şi lacrimile nu-mi vor seca din ochi atâta vreme cât voi mai avea zile, dar Semion are şi el dreptatea lui. Noi avem cu toţii un tată în cer, mai bun şi mai iubitor decât noi şi nu trebuie să ne temem atunci când Semion vrea să se încredinţeze lui. Pregăteşte-te Semioane că imediat soseşte vizitiul. Nina Vişniakova, pune-i ceva de merinde în traistă că până la Athos e  drum lung.

NINA VIŞNIAKOVA ANTONOV, se aşează în genunchi plângând în faţa lui Semion: Unde te duci Semioane? De ce vrei să-mi otrăveşti zilele de pe urmă? Sunt bătrână şi bolnavă şi o să mă usuc pe picioare de dorul tău. Aşteaptă să mor şi după aceea poţi să te duci în munte să te rogi.

SEMION: Ridică-te mamă că îmi frângi inima. Tu m-ai născut ca om, ca trup perisabil care mai devreme sau mai târziu va sfârşi într-o groapă rece, plină cu viermi. De ce nu mă laşi să mă duc la adevărata mea Mamă şi la adevăratul meu Tată care m-a născut ca spirit, de care viermii nu se pot atinge? Lasă-mă să cad eu înaintea ta în genunchi să mă rog să-mi dai binecuvântarea de a pleca la izvorul vieţii. Semion cade în genunchi. Sunt om şi mă doare despărţirea de voi, dar în jurul meu stau sute de îngeri în genunchi şi mă imploră să-mi birui durerea trecătoare şi să mă îndrept spre Sfântul Munte căci acolo e reşedinţa terestră a lui Dumnezeu. Vă mulţumesc pentru că m-aţi crescut, că mi-aţi îndreptat paşii vieţii până la această vârstă, dar acum mă cheamă Dumnezeu şi dorul de El e mai puternic decât inimile tuturor mamelor din lume.

NINA VIŞNIAKOVA ANTONOV: Cine-ţi va mai spăla cămaşa Semion, cine-ţi va face mâncare? Fi-vor mâini mai dulci şi mai bune decât mâinile care te-au legănat să-ţi mângâie fruntea?

SEMION: Da mamă, mâinile milostive ale Maicii Domnului, care ne mângâie deopotrivă pe toţi! Se aud bătăi în uşă.

ANTONOV, cu faţa plânsă: Da, intraţi!

MERKULOV, strigă de la uşă fără să intre: Sunt eu Nicolae Merkulov! Căruţa e gata şi caii înhămaţi!

ANTONOV, îmbrăţişându-l: Iartă-mă Semion!

MIHAIL, plângând: Semion să ai grijă de tine!

VASILI, plângând în hohote: Semion să nu ne uiţi!

SEMION, ieşind cu lacrimi în ochi îmbrăţişat de fraţi şi de părinţi: Of, spiritul râde în faţa neantului, dar sufletului îi este frică de el. Dumnezeu să vă aibă în pază!

NINA VIŞNIAKOVA ANTONOV: Semion nu pleca, Semion, Semion de ce mă laşi să te jelesc ca pe un mort?

SEMION: Să ne întâlnim cu bine în Rai!

NATALIA: Semion! !

NINA VIŞNIAKOVA ANTONOV: Semioaaaaaaaaaaaaneee !!!

CORTINA

ACTUL V

Poarta Mănăstirii Sfântului Mucenic Pantelimon, mai numită şi Russikon (a ruşilor) din Muntele Athos. În partea dreaptă a porţii lângă gard un trunchi imens de copac. Din biserică se aud frânturi de ectenii şi tropare cântate în limba  rusă. Peste gardul de piatră nu foarte înalt se vede un tânăr monah îndreptându-se cu două găleţi din  lemn pline cu apă spre bucătăria mănăstirii, şi un altul de vârstă mijlocie măturând curtea.

SEMION, bate în poarta mănăstirii. După bătăi repetate se deschide uşa. Apare portarul, un frate de vârstă medie, robust, cu păr lung legat în coadă şi barbă roşie: Blagosloviţi părinte!

PORTARUL: Domnul! Ce necazuri ţi-au îndreptat paşii spre mănăstirea noastră, frate?

SEMION: Vreau să vorbesc cu Părintele Stareţ.

PORTARUL: Da de unde eşti?

SEMION: Din Rusia, gubernia Tambov.

PORTARUL, închizând poarta la loc: Aşteaptă câteva momente să vedem dacă n-a intrat la Priveghere. Pune traista jos şi ia loc colo pe trunchiul de copac.

SEMION, aşezându-se pe buştean: Mulţumesc părinte!

STAREŢUL, ieşind pe uşa mănăstirii: Unde eşti frate?

SEMION, făcând metanie mare stareţului: Blagosloviţi Părinte Stareţ!

STAREŢUL: Domnul şi Maica Domnului! Am înţeles de la fratele care face ascultarea la poartă că vii din Rusia noastră binecuvântată… Dar din care parte?

SEMION: Din gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk.

STAREŢUL: Frumoase locuri. În tinereţe am fost de câteva ori acolo. Unchiul din partea mamei locuia în gubernia Tambov… În sfârşit, întreaga noastră Rusie e minunată… Dar care îţi este numele şi ce pricină te aduce la noi?

SEMION: Semion Ivanovici Antonov! Gândul de a mă face monah m-a însoţit încă din pruncie. În timpul serviciului militar am luat hotărârea să-mi închin viaţa lui Dumnezeu.

STAREŢUL: Dar când te-ai eliberat?

SEMION: Am mai bine de o săptămână de când am ajuns acasă.

STAREŢUL: Dumneata ai fost la părintele Ioan din Kronstadt? Aşa frate acum încep să mă dezmeticesc. Mi-a povestit părintele econom de un soldat care din puţinul lui trimitea bani mănăstirii. Să-ţi primească Dumnezeu jertfa.

SEMION, căutând în traistă: Cu binecuvântarea cuvioşiei voastre, aici la Sfântul Mucenic Pantelemon aş vrea să-L caut pe Dumnezeu şi să-i slujesc până la moarte. V-am adus aici câteva bucăţi de pânză şi nişte…

STAREŢUL: Mulţumim frate Semion Ivanovici. Importantă este însă hotărârea dumitale care, sperăm că izvorăşte din adâncul inimii şi vine de la Dumnezeu.

SEMION: Nu poate fi decât de la El. Nu am alt gând, nici alt liman.

STAREŢUL: Bine frate Semion. Vom vedea ce va hotărî consiliul duhovnicesc al mănăstirii, care se va întruni peste trei zile.

Către portar: Frate Ghelasie adu-mi băţul! Întinzându-l lui Semion. Până atunci ia această nuia şi bate cu ea trunchiul acela de copac. Seara şi dimineaţa îţi va aduce fratele Ghelasie de la trapeză o bucată de pâine şi apă. Dumnezeu să-ţi ajute!

SEMION: Blagosloviţi Părinte Stareţ! După plecarea stareţului, Semion începe să bată trunchiul de lemn cu nuiaua.

STAREŢUL, ieşind după trei zile în faţa mănăstirii îl găseşte pe Semion bătând trunchiul cu băţul: Ce-a spus buşteanul, frate Semion?

SEMION: Nimic!

STAREŢUL: Aşa trebuie să fii şi tu! Consiliul duhovnicesc a încuviinţat primirea frăţiei tale în sfânta noastră mănăstire.

Adresându-se portarului: Frate Ghelasie, condu-l pe Simion în casa „De sub măslini”, camera numărul 14 lângă chilia părintelui Iosif.

Adresându-se lui Semion: După ce-ţi vei lăsa acolo bagajul fratele Ghelasie te va conduce la trapeză. Apoi conform tradiţiei noastre athonite va trebui să petreci câteva zile retras în chilie pentru a-ţi reaminti în linişte toate păcatele în vederea unei spovedanii generale.

Îmbrăţişându-l pe Semion: Eu îţi doresc frate Semioane, bun venit, în obştea mănăstirii noastre şi mă rog atotputernicului Dumnezeu să-ţi dea putere şi ajutor în lupta cu Cel rău.

SEMION: Mulţumesc, părinte stareţ. Blagosloviţi!

CORTINA

ACTUL VI

Chilia fratelui Semion. Un pat sărăcăcios, o masă şi un scăunel. Pe peretele din faţă o cruce încadrată de două icoane, una cu Mântuitorul rugându-se în Grădina Ghetsimani, iar cealaltă cu Fecioara Maria pe tron.

Întors de la spovedanie, Semion se plimbă fericit prin chilie.

SEMION, repetând rar cuvintele duhovnicului: „Toate păcatele ţi-au fost iertate. De azi înainte poţi începe o viaţă nouă. Bucură-te că Dumnezeu te-a adus în acest munte al mântuirii”.

Se uită la mâini, zâmbind mirat: Nu mai am niciun păcat! Ce taină, ce uşurare, ce fericire să nu te apese nimic pe suflet, să fi curat ca un prunc în primele clipe de viaţă! Nimic nu mă împiedică să nu mă bucur. Ce bun e Dumnezeu că m-a adus aici, în buncărul lui spiritual de pe muntele Athos, ferit de atacurile deomnilor.

Se întinde pe pat şi, închizând ochii, dă frâu liber gândurilor care-i aţâţă patima trupească. Se aude în surdină muzică rusească de la hora din satul natal.

O VOCE DE FEMEIE: Te iubesc, Semion!

SEMION, zbătându-se pe pat: Iunia!

IUNIA: Mi-e dor de tine… Unde eşti, Semion?

SEMION: Te-ai măritat!

IUNIA: Asta nu mă împiedică să te iubesc!

SEMION: Of, desfrânată din Magdala, iubeşte-ţi  soţul şi taci.

IUNIA: Sărută-mă!

SEMION, încercând să alunge gândurile cu mâna: Nu, nu…!

ALTĂ VOCE DE FEMEIE: Sunt Larisa Bogomolov de la poşta din Kolpino. Vreau să fiu soţia ta!

SEMION: Nu… Nu se poate!

ALTĂ VOCE FEMININĂ: Mă bucur că te gândeşti la mine, Semion. Da, sunt Irina Aleksandrovna, cu care te-ai scăldat în copilărie în râul morii. De atunci am crescut şi m-am făcut frumoasă. Sunt sigură că nu mi-ai mai recunoaşte formele coapselor. Sânii la care te uitai atunci atât de duios sunt acum mari şi vârtoşi. Dacă vei mai rămâne la Athos nimeni nu te va privi cu iubire în ochi şi nici un glăscior de copil nu-ţi va şopti vreodată cu duioşie cuvântul „tată”.

SEMION: Ajunge!

UN DEMON: Du-te în lume şi însoară-te!

SEMION: Nu! Opriţi-vă! Împrăştiaţi-vă!

Făcându-şi semnul crucii: Ajută-mă degrabă Hristoase Dumnezeule, căci gândurile mi-au împresurat cetatea sufletului!

Se aud uşoare bătăi în uşă. Semion ridicându-se să deschidă:  Da!

PĂRINTELE SERAFIM (duhovnicul mânăstirii): Blagosloviţi, frate Semion!

SEMION, încurcat: Domnul…

PĂRINTELE SERAFIM: Tocmai i-am făcut o vizită părintelui Arsenie care locuieşte deasupra frăţiei tale. Nu se cădea să-ţi ocolesc chilia, mai ales că eşti încă novice. Sper să nu te fi tulburat de la rugăciune…

SEMION: Iertarea definitivă a păcatelor mi-a umplut sufletul de o nespusă bucurie care a dus la slăbirea apărării duhovniceşti. M-am aşezat pe pat şi, pe nesimţite, am fost asaltat de un potop de gânduri trupeşti care, ademenindu-mi mintea cu imaginile lor seducătoare, mi-au învârtit sufletul şi inima ca pe o bucată de pânză aruncată în iureşul vâltorii. Am mâhnit din nou pe Maica Domnului! Simt căldura flăcărilor iadului…

PĂRINTELE SERAFIM: Nu mai primi niciodată gândurile, ci alungă-le de la prima lor ivire până nu ajung să se cuibărească în minte. Diavolul aruncă în mintea noastră mai întâi gândul ca pescarul momeala. Dacă evităm gândul nu păcătuim în nici un fel căci am refuzat o simplă posibilitate. Dacă alungăm gândul din prima clipă, suntem salvaţi, dar dacă ne îndulcim mintea cu perspectivele lui riscăm să se producă amestecarea gândurilor noastre cu ale Satanei. Urmează apoi consimţirea la faptă, concretizarea gândului în imagini şi evident săvârşirea păcatului în sine. Ivirea gândurilor e naturală, căci omul este o fiinţă gânditoare. A opri puhoiul gândurilor odată pornit la vale e ca şi cum ai încerca să opreşti vijelia cu braţele. Repet, ceea ce putem face este să nu le dăm curs, să le sufocăm încă din faşă, să le refuzăm fascinaţia cu care ne gâdilă cugetul, să ne aducem aminte de pildele şi cuvintele lui Hristos pentru că în ele găsim energia minţii lui. Să alungăm deci un gând rău cu un gând bun. Aceasta e reţeta, frate Semion.

SEMION: Mulţumesc pentru sfat, părinte Serafim. De acum n-o să las să-mi intre în cuget niciun gând necurat. Le voi lepăda ca pe nişte oase din carnea de peşte, ca pe nişte coji de seminţe înainte de a le închiţi miezul.

PĂRINTELE SERAFIM: Făcând astfel respectăm frumosul proverb al vechilor elini: „Nu este propriu unui înţelept să păcătuiască de două ori”. Şi încă ceva: nu slăbi „rugăciunea lui Iisus!”

SEMION, mirat: Despre ce rugăciune vorbiţi, părinte Serafim?

PĂRINTELE SERAFIM: Rugăciunea inimii. Cum? N-ai învăţat-o încă?

SEMION: Nu!

PĂRINTELE SERAFIM: Uite, frate Semion, când eşti ocupat, când faci vreo ascultare, când nu poţi merge la Biserică din pricina unei slăbiciuni trupeşti, rosteşte cu ajutorul şiragului de metanii această scurtă rugăciune: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!” Aceste scurte cuvinte slăbesc puterea demonului care încearcă să ne strecoare în minte gândurile lui şi care,  de multe ori, în mod paradoxal, pot părea cuviincioase. Nu uita, frate Semion, că diavolul este un subtil teolog. El este doctor în teologia întunericului, este filosoful neantului. Uneori ne îndeamnă să teologhisim, să ne pierdem în speculaţii deşarte, numai să neglijăm rugăciunea. Dumnezeu nu aşteaptă de la noi multă vorbărie. Îi plac mai degrabă cuvintele puţine, dar izvorâte din inimă. Femeia cananeancă a strigat: „Iisuse, Fiul lui David, miluieşte-mă!” şi Hristos s-a milostivit de ea. Cea mai sigură ascunzătoare a minţii de gândurile lumeşti este inima. În această cămară sufletul nostru se întâlneşte cu mirele Hristos, cuvintele noastre se întâlnesc cu Logosul divin. După luni sau ani de practică, rugăciunea coboară din minte în inimă şi ţâşneşte de aici singură ziua şi noaptea, ca apa dintr-o gură de izvor de munte. Inima se încălzeşte ca o pară de foc, corpul este scăldat de sudoare şi ochii varsă lacrimi fierbinţi de pocăinţă. Mintea noastră, frate Semion, naşte neîncetat gânduri rele. Noi însă trebuie să refuzăm să le facem pod spre suflet. Nu uita frate Semion: Imaginaţia, e „podul diavolului”. Acum te las. Dumnezeu să-ţi binecuvinteze acest început de luptă cu puterile nevăzute.

SEMION: Blagosloviţi!

PĂRINTELE SERAFIM, ieşind: Domnul…!

SEMION, hotărât: Lume… însurătoare… Piei Satană! Voi muri aici pentru păcatele mele!

După plecarea părintelui Serafim, Semion caută metania şi numărând boabele stă pe scăunel şi spune în gând, preţ de câteva minute: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!

Afară se înserează. O lumină puternică îi inundă chilia.

SEMION, uitându-se în jur speriat: Doamne! Ce se întâmplă?

UN DEMON: Priveşte-o! E harul!

SEMION, după ce se roagă o vreme, numărând boabele la metanie izbucneşte în râs: Ha, ha, ha…..

Îşi loveşte cu putere fruntea cu pumnul până ce râsul încetează: Înşelăciune drăcească! Fiul lui Dumnezeu, redă-mi Duhul căinţei!

UN DEMON, cu chip şi coadă de porc: De ce te mai rogi? Ai devenit deja un sfânt!

SEMION: Rugăciunea e respiraţia mea! Du-te în prăpăstiile munţilor şi lasă-mă să mă mântuiesc.

Dând după el cu o bâtă: Afară spurcatule!

Cade în genunchi: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul…

În avanscenă are loc un scurt dialog dintre doi demoni.

PRIMUL DEMON, către celălalt: Te-a lovit?

AL DOILEA DEMON, gemând: Nu, s-a rugat!

PRIMUL DEMON: Nu trebuie să-l pierdem din ochi. Seamănă-i în suflet mândrie, spune-i că-i asemenea heruvimilor, iar eu încerc să-l duc la disperare.

AL DOILEA DEMON: Fă-l să râdă!

PRIMUL DEMON: Fă-l să se îndoiască!

AL DOILEA DEMON: Strecoară-i în suflet tristeţe!

PRIMUL DEMON: Mâine ispite trupeşti!

AL DOILEA DEMON: Mânie şi deznădejde la prânz!

PRIMUL DEMON: Felul doi… akedie!

AL DOILEA DEMON: Mândrie la desert!

SEMION, rugându-se: Sufletul meu tânjeşte după Tine, Doamne. Fă să rămân veşnic în iubirea Ta.

AL DOILEA DEMON, sărind prin chilie: Zadarnic te rogi, că tot nu te vei mântui!

SEMION: Iar aţi venit, afurisiţilor? Mergeţi în pustie şi nu tulburaţi oamenii cu minciunile voastre sfruntate! Nu vedeţi că vă contraziceţi? Adineaori îmi spuneaţi că sunt un sfânt, iar acum că nu mă voi mântui…

AL DOILEA DEMON, pe un ton ironic: Noi niciodată nu spunem adevărul!

SEMION: Nu-l spuneţi pentru că nu-l ştiţi. Sunteţi umbre ale neantului, paraziţi ai mândriei din pricina căreia aţi căzut şi acum încercaţi să ne târâţi şi pe noi în împărăţia întunericului.

Dând cu bâta în stânga şi în dreapta: Afară, nălucă împieliţată! … Doamne, ce am ajuns! Alerg după demoni ca după şoareci! Învaţă-mă, Hristoase, ce trebuie să fac pentru ca aceste dihanii să nu mă mai necăjească!

CORUL: Cei mândri au întotdeauna de suferit din partea diavolului.

CORTINA

ACTUL  VII

Moara mănăstirii. O ladă mare cu grîu. În partea stângă a scenei o grămadă de saci cu făină. Un muncitor civil leagă sacii la gură. Un frate pune grâu din ladă într-un sac. Semion şi cu un muncitor civil transportă sacii pe spate. se aude huruitul morii.

ATANASIE(economul mănăstirii), către Semion: Astăzi măcinăm tot grâul din tinda morii plus alţi zece saci care-i vor aduce fraţii de la Kalamareia.  Trebuie să facem 800 de kilograme de pâine. Obştea a sporit şi pe lângă asta ne-am procopsit şi cu 200 de pelerini din Kostroma şi Kirov.

Apropiindu-se de Semion îi spune mai mult şoptit: Ia seama, frate Semion la muncitori. Fratele Andrei m-a înştiinţat că ieri s-au furat doi saci de făină de grâu şi un sac de orz. Nu se poate aşa ceva. Să ne ierte Dumnezeu, dar e moara sfintei Mănăstiri, nu e moara boierească din Ivanovo.

Calm: Înainte de prânz am nevoie de doi oameni să ducă făină la vechiul Russikon.

Ieşind: Spor la muncă fraţilor!

SEMION: Blagosloviţi părinte Econom!

ATANASIE: Domnul…!

FRATELE JAROSLAV, indignat: Auzi, să fure făină de la moara mănăstirii.  Cum să crezi în Dumnezeu şi să furi pîine de la gura monahilor?  În urmă cu o lună au furat două sfeşnice de argint de la stăreţie. Mâine, poimâne o să fure sfântul potir. Se vede că nici Athosul nu e ocolit de atei, dar îi va pedepsi Dumnezeu cu focul veşnic.

SEMION, chinuit de această afirmaţie: Spune-mi rogu-te, frate Jaroslav, dacă vei ajunge în rai şi vei vedea de acolo cum ard semenii dumitale  în focul iadului îţi va tihni de frumuseţile Împărăţiei cereşti?

FRATELE JAROSLAV: Ce să fac? E vina lor că au ales întunericul.

SEMION, cu blândeţe: Iubirea, frate Jaroslav nu poate îndura acest lucru… Mereu mă întreb cum vor putea coexista Iadul, cu ţipetele de durere ale oamenilor arşi de focul  etern şi iubirea infinită a lui Dumnezeu? E o taină pe care nu ne este dat să o cunoaştem. Dar cu siguranţă Dumnezeu în nemărginita Sa milă faţă de oameni va găsi o cale să-i mântuiasăcă după ce conştiinţa lor, chinuită peste măsură de regretul pierderii splendorilor eterne va fi străfulgerată de fiorul pocăinţei. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă frate Jaroslav, nu putem noi judeca în locul Lui. Tâlharul răstignit dea dreapta Mântuitorului s-a mântuit în câteva secunde, credinţa nu se măsoară în lungimea ecteniilor recitate  cu gândul la slava deşartă, ci în focul trăirii, în lacrimi de pocăinţă. Nu există un pisteograf, un aparat de măsurare a intensităţii credinţei. Mântuirea se poate dobândi în scurtcircuitări, în seisme fiinţiale, mai mari sau mai mici pe scara hristică. Trebuie să ne rugăm pentru toată lumea pentru cei ce fură, pentru cei cel neagă pe Dumnezeu, pentru cei ce ucid, pentru cei ce desfrânează, pentru cei ce seamănă vrajbă între popoare… Poporul trăieşte în suferinţă şi sărăcie. Oamenii sunt ca nişte prunci bătrâni, părăsiţi, nimeni nu se îngrijeşte de ei să-i crească să le ofere educaţie duhovnicească…

Reluând munca: Domnul iubeşte toate fiiinţele şi are grijă de ele.

ANATOL(muncitor civil), scăpând sacul din mâni: Uf! Sunt prea grei frate Semion! Cei din margine au fost mai uşori, însă aceştIa sunt imposibil de ridicat, de parcă ar fi umpluţi cu pietre. Ar trebui să-i deşertăm în alţii mai mici.

SEMION: Nu mai avem saci goi. Dar stai colo, Anatol şi trageţi sufletul căci îi duc eu pe toţi.

ANATOL, aşezându-se pe ladă: Mulţumesc, frate Semion, eşti un om foarte blând şi bun la inimă însă mă întreb dacă şi Dumnezeu despre care ne spui mereu că ne iubeşte este la fel de generos ca tine. Iartă-mă că te întreb, dar dacă este atât de bun, de ce ne-a făcut să chinuim atâta pe pământ, să ridicăm saci, să transpirăm şi să mirosim urât, să plângem, să suferim de singurătate, de dor, de foame şi de boli şi în cele din urmă să putrezim în pământ ca nişte câini? Eu n-am fost decât trei ani la şcoală, nu mă pricep la carte, dar stau aşa şi mă gândesc de ce trebuia să mă aducă Dumnezeu pe lume. Când aveam cinci ani, tatăl meu fiind ciurdarul satului a murit străpuns de coarnele unui taur afurisit, după doi ani de plâns mama s-a îmbolnăvit de inimă rea şi în cele din urmă s-a prăpădit şi ea. Eu am fost crescut de către rudele mamei care, după ce m-am făcut mare, având şi ei copii lor, au fost nevoiţi să mă trimită în lume să-mi câştig pâinea. Nu era mai bine să nu mă fi născut?

SEMION: Nu, Anatol, e mai rău pentru cei ce nu se nasc căci ei nu se diferenţiază cu nimic de neant, nu actualizează chipul lui Dumnezeu în ei şi prin urmare pierd nu numai şansa vieţii terestre: gustul pâinii după o zi de muncă, mirosul florilor, râsul, bucuria de a privi noaptea constelaţiile, dulceaţa rugăciunii, cântecul păsărilor, albastrul mării şi taina naşterii în moarte, ci şi mântuirea, eternitatea. Mai bine în iad decât să nu te fi născut deloc. Mai bine în infern cu Dumnezeu decât în neant fără el! Nu fi trist Anatol, căci existenţa ta e la fel de importantă ca a oricărui alt om de sub soare, fie el filosof, savant sau preşedinte de stat. Cu fiecare dintre noi Dumnezeu are un plan, vrea să ne veşnicească viaţa sufletului chiar dacă trupul acesta sărmanul, îşi petrece scurta călătorie pământeană la moară printre saci cu făină, în biblioteci sau în palate poleite cu aur. Fiecare om e unic, e o revelaţie, o Biblie cu ochi.

ANATOL: Mi-ai spus să nu fiu trist, dar şi pe tine te-am văzut în câteva dimineţi abătut…

SEMION: E posibil, însă tristeţea mea e de altă natură decât a ta. Adevărata tristeţe nu ţi-o dă decât creştinismul. Cum să nu suferi când îţi dai seama că nu-ţi poţi crucifica eul? Una este să crezi în Dumnezeu, alta să-L cauţi sincer şi alta să-L cunoşti. Când crezi şi când L-ai cunoscut eşti fericit însă eu sunt la mijloc. Încerc să-mi strunesc trupul, să-mi vindec acestă tumoare fizică a spiritului. Creştinismul, frate Anatol, este o invitaţie la cruce.

CORTINA

ACTUL VIII

Noaptea în chilia fratelui Semion. Acelaşi decor ca în actul VII.

SEMION, rugându-se aşezat pe scăunel: Sufletul meu tânjeşte după Tine Dumnezeule ziua şi noaptea. Unde esti Doamne? Te caut cu lacrimi, pentru o clipă îţi zăresc chipul blînd şi iarăşi te pierd. Tu m-ai făcut cu propria-Ţi mână, mai luminat prin Sfântul Botez, mi-ai iertat păcatele sorbindu-ţi Preacuratul Tău Trup şi Sânge. Dă-mi puterea de-a rămâne pentru totdeauna lângă dulcele Tău chip.

UN DEMON: Nu te mai ascultă nimeni, decât noi. Cerul e pustiu. Dumnezeu nu e decât în mintea ta. Totul e iluzie.

SEMION: Taci nălucă minciunoasă! Iluzie eşti tu! Faptul că Dumnezeu ţi-a îngăduit să-ţi înfiripi umbra din adâncul neantului e o dovadă că există şi că te tolerează până când când va da, la sfârşitul veacului, pentru totdeauna cu tine de pământ.

ALT DEMON: Ce mai vrei? Te-ai mântuit! Îngerii din cer îţi aduc laude. Nu-ţi mai este de folos rugăciunea!

SEMION: Înapoia mea legiune! Auzi necuratul, să las rugăciunea! Păi şi sfinţii au nevoie de rugăciune ca să nu lâncezească, darmite nenorocitul de mine…

În zadar încerci să mă ademeneşti căci sufletul meu nu crede nici o iotă  din vorbele tale înşelătoare. Du-te în vârful muntelui şi aruncă-te de acolo în mare! Cine dintre cei ce au gustat dulceaţa Duhului ţi-ar putea urma sfatul? Tu nu înţelegi că nu exişti, că numele tău e doar un alt cuvânt pentru Nimic. Dumnezeu singur e sfânt şi adevărat! Ce vreţi de la mine duhuri întunecate? Mai bine aţi căuta să vă mântuiţi, să vă schimbaţi coarnele cu raze de lumină şi neantul din priviri cu lacrimi fierbinţi de iertare.

Diavolul se retrage râzând. Semion se ridică de pe scaun şi se preumblă prin chilie: Unde esti Doamne, de ce îngădui acestor jivine să-mi tulbure rugăciunea? Tu te ascunzi în dosul stelelor de pe cer, iar demonii îşi fac cuib în mânecile veşmintelor noastre. Arată-Te Tu în locul lor, suflă Duhul Tău peste ei şi seacă-le sămânţa! Oare pot ei sălăşlui în ceruri alături de Dumnezeul meu, sunt ei mai puternici decât Tine? Atunci de ce le îngădui acest joc nedrept cu fiinţa? Nu mă lăsa Dumnezeule căci flăcările iadului îmi seacă rărunchii, ochii te caută în van printre văpăi şi gura nu se pricepe să-ţi înmoaie inima. Dă-mi un semn, o scânteie de lumină Tu proprietarule de cuptoare, căci demonii mă încolţesc. Dacă m-ai făcut, de ce mă laşi pradă deznădejdii? Nu te vei ruşina când îţi vei vedea creatura ciopârţită de viermi, zdrobită de fălcile nemiloase ale întunericului?

Se aşează în genunchi plângând: De ce esti atât de neînduplecat cu mine? Ieşi din ascunzişurile cerului, arată-Ţi faţa Adânc fără margini!

CORUL: Izbăveşte-mă Doamne că sunt înconjurat de lei flămânzi şi inima în piept mi s-a strâns ca o boabă de piper. Ca fâlfâitul de aripi al fluturilor tremur. Picioarele mi s-au uscat de post şi mânile au uitat mirosul de untdelemn. Nu te depărta de la mine că ghiarele întunericului mi-au smuls lumina ochilor. Deznădejdea s-a cuibărit în sufletul meu şi tristeţea îmi seacă măruntaiele.  Ca o cârtiţă orbecăiesc printre morţi şi nu este cine să-mi ajute.

CORTINA

ACTUL IX

Slujba vecerniei în Paraclisul Sfântului Prooroc Ilie  de la moara Mănăstirii Rusikon. Câţiva monahi ascultă slujba cu capetele aplecate. Semion stă în genunchi în partea dreaptă a uşilor împărăteşti în faţa icoanei Mântuitorului. Scena se deschide în momentul în care se cântă la strana Lumină Lină. La jumătatea imnului, Hristos I se arată lui Semion în icoană. Lumină puternică pe Semion al cărui chip este vizibil transfigurat. Cete de îngeri vin să-i slujească. Un înger îi atinge partea stângă a corpului cu aripa. Altul îi pune pe cap o cunună de flori. Apoi iau toţi o mantie strălucitoare şi i-o aşează pe umeri. Slujba vecerniei continuă.

PREOTUL: Să luăm aminte. Pace tuturor!

STRANA: Şi duhului tău!

PREOTUL: Înţelepciune ! Să  luăm aminte!

STRANA, prochimenul zilei: Domnul mă va auzi când mă voi ruga către Dânsul.

Stih: Când Te-am chemat, m-ai auzit Dumnezeul dreptăţii mele!

PREOTUL, din altar: Cu pace Domnului să ne rugăm.

STRANA: Doamne miluieşte!

PREOTUL: Pentru pacea de sus şi pentru mântuirea sufletelor noastre, Domnului să ne rugăm.

STRANA: Doamne miluieşte!

PREOTUL: Că Ţie se cuvine toată slava, cinstea şi închinăciunea, Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

STRANA: Amin. Învredniceşte-ne pe noi Doamne în seara aceasta fără de păcat să ne păzim noi. Binecuvântat esti Doamne, Dumnezeul părinţilor noştri şi lăudat şi preaslăvit este numele Tău în veci. Amin. Doamne, mila Ta este în veac, lucrurile mâinilor Tale nu le trece cu vederea. Ţie se cuvine cântare, Ţie slavă se cuvine: Tatălui şi Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

PREOTUL: Fie Stăpânirea Împărăţiei Tale binecuvântată şi preaslăvită, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor.

STRANA: Amin. Domul a împărăţit, întru podoabă s-a îmbrăcat, îmbrăcatu-sa Domnul întru putere şi S-a încins.

Acum slobozeşte pe robul tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace, căci văzură ochii mei mântuirea Ta pe care ai gătit-o înaintea feţei tuturor popoarelor; lumină spre descoperirea neamurilor şi slavă poporului Tău, Israel.

PREOTUL: Hristos, Adevăratul Dumnezeul nostru pentru rugăciunile Preacuratei Maicii Sale, ale Sfinţilor Părinţilor şi întru tot lăudaţilor Apostoli, ale Sfântului Prooroc Ilie, ale Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil a căror pomenire o săvârşim, ale sfinţilor şi drepţilor dumnezeieşti Părinţi Ioachim şi Ana şi pentru ale tuturor sfinţilor, să ne miluiască şi să ne mântuiască pe noi ca un bun şi de oameni iubitor.

STRANA: Amin.

PREOTUL: Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi.

STRANA: Amin.

Semion iese afară din scenă înconjurat de heruvimi. Pe cel mai mic dintre îngeri îl duce în braţe.

STAREŢUL, către duhovnicul mănăstirii: Părinte Serafim,  îndată ce se va lovi în toacă pentru ceasuri, să-l aduci pe fratele Semion în Biserică. Mâine de dimineaţă cu vrerea Celui de Sus va fi tuns în monahism. Eu l-am cercetat şi socot că este vrednic de această cinste.

PĂRINTELE SERAFIM: Şi eu l-am ispitit canonic îndelung. Acultarea, umilinţa, înţelepciunea şi înfrânarea acestui om sunt neîntrecute. Prin venirea lui Semion aici Dumnezeu a binecuvântat Rusikonul cu darurile Sale nemăsurate.

STAREŢUL: Adu antreul, crucea pentru piept, paramnaul, brâul, sandalele, rasa, mantia, potcapul, camilafca şi metaniile şi aşează-le înaintea icoanei împărăteşti a Mântuitorului. După sfârşitul Utreniei să-l scoţi din biserică şi să-l îmbraci cum se cuvine. Apoi aşteptaţi în pronaos.

PĂRINTELE SERAFIM: Blagosloviţi, Părinte Stareţ!

STAREŢUL: Să vă ajute Dumnezeu!

În timpul discuţiilor, muzică psaltică şi Patimile după Matei de Bach.

CORTINA

ACTUL X

Paraclisul Sfântului Prooroc Ilie de la moara mănăstirii. Acelaşi decor ca  în actul precedent. Soborul de preoţi în frunte cu stareţul cântă pe glasul al V-lea: Braţele părinteşti sârguieşte a le deschide mie, că în desfrânări am cheltuit viaţa mea. Spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor Tale căutând acum, Mântuitorule, nu treci cu vederea inima mea cea sărăcită, pentru că Ţie, Doamne, cu umilinţă strig: greşit-am, Părinte, la cer şi înaintea Ta. În timp ce se cântă troparul, Părintele Serafim îl ia pe Semion sub mantia sa. Îmbrăcat în cămaşă albă, lungă până la pământ, purtând ciorapi albi, fratele Semion păşeşte smerit alături de Părintele Serafim, naşul său de călugărie care-l înveleşte în propria-i mantie astfel încât nu i se vede decât capul. Se îndreaptă amândoi încet din tinda bisericii spre altar. În faţa lor merg cântăreţii şi fraţii cu lumânări aprinse în sfeşnice. Ajungând în mijlocul Biserici,i fratele Semion face o închinăciune şi o metanie mare, atinge pământul cu capul. După ce se ridică, aruncă privirea în colţul stâng al scenei unde  vede doi ingeri împingând spre culise pe Iunia, lăutarul cu acordeonul, doi prieteni din tinereţe cu sticlele de vodkă în mână şi alte două fete chipeşe care-l ispiteau odinioară pe Semion. La rîndul lor doi diavoli opun rezistenţa încercând să împingă acest alai în centrul scenei. Ajungând în faţa uşilor împărăteşti, fratele Semion face din nou o închinăciune şi o metanie mare. Apoi se aşează cu faţa la pământ, cu braţele întinse în formă de cruce, pe un covor de culoare închisă aşezat special în faţa uşilor împărăteşti pentru acest ritual. În dreapta, în faţa icoanei Mântuitorului, o măsuţă pe care stau Evanghelia, crucea şi foarfecele.  Se aude, la maxim, ultima parte a Trisaghionului interpretat de grupul coral psaltic „Constantin Brâncoveanu” din Făgăraş România.

STAREŢUL, îmbrăcat în mantie, epitrahil şi felon, aflat între uşile împărăteşti îi face semn lui Semion să se ridice făcându-i semnul crucii pe cap: Deschide-ţi urechile, frate şi auzi glasul Domnului care zice: „Veniţi către Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi cu păcatele şi Eu vă voi odihni pe voi. Luaţi jugul Meu asupra voastră şi învăţaţi de la Mine că sunt blând şi smerit cu inima”. Însuşi Mântuitorul nostru, împreună cu Prealăudata Sa Maică şi cu sfinţii îngeri şi cu toţi sfinţii Lui stau aici de faţă auzind cuvintele pe care le vei rosti. Deci acum, dacă te apropii cu adevărat de Dumnezeu, răspunde cu luare aminte la cele ce te întrebăm:

De ce ai venit frate Semion căzând la sfântul altar şi la această sfântă însoţire?

SEMION: Dorind viaţă pustnicească, cinstite părinte.

STAREŢUL: Doreşti să te învredniceşti de îngerescul chip şi să fii rânduit în ceata monahilor?

SEMION: Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

STAREŢUL: Te vei păzi pe tine însuţi în feciorie, în întreaga înţelepciune şi în cucernicie?

SEMION: Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

STAREŢUL: Vei păzi până la moarte ascultarea către mai marele tău şi către fraţii cei întru  Hristos?

SEMION: Aşa, cu ajutorul lui Dumnezeu, cinstite părinte.

STAREŢUL: Doamne Dumnezeul nostru, Cel ce ai legiuit a fi vrednici  de Tine pe cei care au părăsit toate cele lumeşti, rudenii şi prieteni şi au urmat Ţie, primeşte pe robul tău Semion, care s-a lepădat de toate acelea şi-l povăţuieşte în adevărul Tău. Îngrădeşte-l pe el cu puterea Sfântului Tău Duh ca să nu poată lucra împotriva lui toată meşteşugirea cea potrivnică.

STRANA: Amin.

STAREŢUL, întinzând mâna spre Evanghelie: Iată fiule, Mântuitorul Hristos în chip nevăzut stă aici de faţă. Vezi, că nimeni pe tine nu te sileşte a veni la acest chip. Vezi, că tu de bunăvoie voieşti logodirea marelui şi îngerescului chip.

SEMION: Aşa cinstite părinte, de bună voie.

STAREŢUL: Dă-mi foarfecele!

Semion ia foarfecele de pe Evanghelie, i le întinde stareţului sărutându-i mâna. Însă acesta le pune din nou pe Evanghelie. Gestul se repetă de 3 ori. Când primeşte foarfecele a treia oară stareţul spune: Iată, din mâna Mîntuitorului Hristos iei aceste foarfece. Vezi, dar, cui te făgăduieşti, de cine te apropii şi de cine te lepezi.

Apoi apucându-l pe Semion de mânecile cămăşii zice: Fratele nostru Semion se îmbracă cu haina veseliei în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. Să zicem pentru dânsul: Doamne miluieşte

Semion sărută mâna stareţului

STRANA: Doamne miluieşte!

STAREŢUL, luând crucea: Fratele nostru Siluan monahul ia semnul sfintei cruci a Domnului Hristos pe pieptul său ca să se nevoiască, să-L urmeze în tot ceasul, să-şi aducă aminte de patimile, de scuipările, de rănile, de loviturile de pe obraz, de răstignirea şi moartea  Domnului şi Dumnezeului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos, care de bună voie le-a răbdat pentru noi.

STRANA: Doamne miluieşte!

STAREŢUL, dându-i brâul: Fratele nostru Siluan îşi încinge mijlocul cu puterea adevărului.

Oferindu-i sandalele: Fratele nostru se încalţă cu sandalele spre vestirea evangheliei păcii.

Oferindu-i camilafca: Fratele nostru Siluan monahul a luat logodirea marelui şi îngerescului chip.

Oferindu-i metaniile: Fratele nostru Siluan monahul primeşte sabia Duhului care este cuvântul lui Dumnezeu; spre rugăciunea cea de tot ceasul către Mântuitorul Hristos.

FRATELE SOSIPATRU, către Siluan: Cum ţi-e numele?

SILUAN: Siluan!

FRATELE SOSIPATRU: Să te miluieşti în Domnul, frate, rugându-te şi pentru mine.

Siluan iese din scenă cu o lumânare aprinsă în mână, alături de naşul său de călugărie, Părintele Serafim. Se aud în surdină Patimile după Ioan de Bach.

CORTINA

ACTUL XI

O noapte în chilia monahulu Siluan. Decor identic cu cel din actul VI.

SILUAN, plimbându-se prin chilie: Cu câtă bunătate şi blândeţe m-a privit Hristos din icoană, ce fiori duhovniceşti, ce lumină, ce splendori contemplă mintea răpită la cer! Cum să nu-ţi pară rău, după astfel de stare că L-ai supărat pe Dumnezeu fie şi numai cu o privire sau cu o fărâmă rătăcită de gând. De milioane de ani repetăm cu obrăznicie gestul primului om. Bieţi plagiatori a lui Adam! Înmulţim răul şi îngreunăm povara ce apasă asupra întregii omeniri. Cele mai mici greşeli pe care le comitem faţă de noi, de semeni şi de Dumnezeu se răsfrâng asupra întregului cosmos. Sîntem cu toţii nişte jalnici tâmplari: din bârnele păcatelor noastre geluim scânduri ce se asamblează perfect în geometria sicriului cosmic. Sper Doamne că mi-ai iertat toate păcatele, că nu ţi-i seama nici de o faptă spurcată prin care în nemernicia mea te-am jignit. O, de aş primi o iertare desăvârşită a păcatelor mele încât energiile harului să lucreze  în inima mea precum albinele în stup. O, dacă ar fi cu putinţă să nu cad niciodată în păcat, să-mi stârpească Dumnezeu definitiv seminţele neghinei din lanul de grâu al sufletului! Îţi mulţumesc Hristoase că m-ai învrednicit să te văd chiar în această viaţă stricăciosă! Acum sunt un alt om, trupul mi-e mai uşor, inima se roagă în tihnă şi dulceaţa iubirii Tale îmi ţine de hrană şi somn. Fă Doamne ca toţi oamenii care mişună pe acest bulgăre de pământ ca nişte furnici derutate să Te cunoască, să-Ţi simtă focul iubirii din priviri.

Aşezându-se pe scăunel: Ce om Părintele Meletie, câtă smerenie, câtă rabdare! Să petreci 45 de ani în post şi înfrânare ca să primeşti harul…

-„Dacă ai ajuns atât de tânăr la această măsură duhovnicească, ce vei fi la bătrâneţe?”

De ce mi-o fi spus acest lucru? Să mă iubească oare Dumnezeu pe mine mai mult decât pe alţi fraţi?!

Pe un ton rar, fiind pe punctul de a aţipi:  Poate că Dumnezeu a căutat la rugăciunea mea!

Se trezeşte trist după o jumătate de oră de somn: Ce să mai cauţi în lume după ce L-ai văzut pe Dumnezeu faţă către faţă? Sunt asemenea acelui vultur care săgetat de fulgere şi obosit de zbor a  căzut în ograda unui gospodar. Văzându-l bolnav cocoşului i s-a făcut milă de el şi chemând păsările curţii le-a rugat să-l îngrijească. Odată însănătoşit vulturul şi-a exprimat intenţia de a-şi relua zborul. Atunci cocoşul l-a rugat să nu plece că-i va oferi de soţie pe una dintre cele mai frumoase tovarăşe de curte. Vulturul însă a răspuns: „După ce ai privit odată pământul de sus şi ai văzut râuri şi mări, câmpii şi păduri, sate şi oraşe, corăbii, catedrale, fiare sălbatice, păsări şi lanuri de grâu, după ce ţi-a bătut în aripă aerul rarefiat al înălţimilor şi-ai simţit prietenia azurului nu mai poţi zbura la înălţimea firului de iarbă. Cocoşul era ţanţoş, vesel şi împăcat cu soarta sa pentru că în afară de câţiva oameni, găini şi dobitoace n-a mai văzut nimic, nu ştia altceva şi nici măcar nu ştia că nu ştia. Dacă stau bine să mă gândesc sunt mai nefericit şi decât vulturul şi  decât cocoşul. Un cocoş care a împrumutat odată aripile vulturului: iată soarta mea.

Ia Psaltirea şi citeşte primele 4 versete din Psalmul 87:

  1. Doamne, Dumnezeul mântuirii mele, ziua am strigat şi noaptea înaintea Ta.
  2. Să ajungă înaintea Ta rugăciunea mea; pleacă urechea Ta spre ruga mea, Doamne,
  3. Că s-a umplut de rele sufletul meu şi viaţa mea de iad s-a apropiat.
  4. Socotit am fost cu cei ce se coboară în groapă; ajuns-am ca un om neajutorat, între cei morii slobod.

Închizând Psaltirea: Mi-e mintea împrăştiată! Iar m-a părăsit harul! Demoni mă abat de la rugăciunea curată!

Se ridică şi se plimbă prin chilie: Hristoase redă-mi harul că nu pot trăi fără lumina lui! Din clipa în care Ţi-am văzut  chipul, dulceţa iubirii mă arde ca un foc şi dorul de Tine   îmi seacă măruntaiele.

Se aşează în genunchi şi plânge cu hohote: De ce mi te-ai arătat Dumnezeule, de ce m-ai amăgit cu Chipul Tău blând şi acum te ascunzi? Nu-Ţi mai pot uita scânteierea din priviri.

CORUL: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu ia aminte la mine, pentru ce m-ai părăsit? Striga-voi ziua şi nu vei auzi şi noaptea şi nu Te vei gândi la mine. Înconjuratu-m-au câini mulţi, şi tauri negri răcnesc la urechile mele”.

SILUAN: Ce mână vrăjmaşă a încuiat tăriile, ce Arhanghel a pus lacăt pe uşile cerului? Cobori o clipă pe pământ căci sufletul meu tânjeşte după bunătatea ta şi pleoapele au uitat rânduiala somnului.

Se ridică: Ce cumplit este iadul absenţei lui Dumnezeu! Nimeni nu poate înţelege durerea mea. Numai cel ce L-a cunoscut pe Domnul îl caută plângând!

Se aşează pe scăunel: Poate mama care şi-a pierdut unicul fiu, soţul care şi-a pierdut femeia iubită sau condamnatul la moarte ar înţelege ceva din durerea mea, dar nici măcar ei, căci iubirea, puterea, frumuseţea şi bunătatea lui Dumnezeu, fiind infinite, ne atrag infinit. Fără Dumnezeu nu însemnăm nimic. Suntem lut cu ochi, neant împănat cu aşchii de timp. Frica de neant începe abia după ce ai contemplat reversul lui: lumina Dumnezeiască izvorâtă din Fiinţa Treimii. Neantul e lipsa bazei, abis, genune, nimicul ridicat la puterea nimic, minus omega ridicat la puterea minus omega, minus omega, minus omega, minus omega, minus omega, minus omega, totul ridicat la puterea minus omega. Şi totuşi nimic din toate acestea, pentru că spunând ceva despre El, L-am determinat, iar neantul pur ca şi fiinţa pură sunt în afara oricărei determinaţii şi negaţii. Abisul este negaţie, dislocare, diferenţă ontologică şi sacrificiu, ieşire temporară din Sine a Sinelui transcendent.

Se ridică de pe scăunel, încercând să facă metanii, însă un demon uriaş stătea înaintea icoanelor, aşteptând să se închine înaintea lui. Privind în jur, vede întreaga chilie umplută de demoni. În acel moment Siluan se aşează din nou pe scăunel şi plânge în hohote. După câteva clipe de plâns, strigă printre suspine: Unde eşti Doamne, de ce m-ai părăsit? Serafimi, Domnii, Arhangheli, Scaune, Puteri, Stăpânii şi cetele care staţi la umbra tronului ceresc săriţi cu săbii de foc, bateţi asurzitor din aripi, zburaţi, certaţi şi alungaţi spurcatele duhuri. Doamne, Tu vezi că încerc să mă rog Ţie cu minte curată, dar demonii mă împiedică. Învaţă-mă ce să fac ca să nu mă mai tulbure.

CORUL: Cei mândrii suferă pururea din pricina demonilor.

SILUAN: Doamne, învaţă-mă ce să fac, ca sufletul meu să ajungă smerit.

Tunete puternice. Muzică de orgă. Demonii se împrăştie speriaţi.

CORUL, printre tunete: Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!

SILUAN, făcându-şi semnul crucii: Îţi mulţumesc, Dumnezeule, că Te-ai milostivit de robul Tău!

Ridicându-se: Am simţit acum pe propria-mi piele că Dumnezeu e adânc de smerenie, iar mândria e sămânţa păcatului, dinamita spiritului… Nu sunt vrednic ca mie, neştiutorului şi păcătosului, să-i dezvălui tainele Tale. Acum ştiu că atunci când Dumnezeu pare să se retragă din orizontul nostru existenţial face loc liturghiei fiinţei, suferinţei şi smereniei, singurele căi prin care Dumnezeu poate fi cunoscut. Pentru ca urcuşul să fie mai măreţ trebuie să coborâm. În timpul patimii Hristos L-a invitat pe tâlhar în rai, însă El, Fiul lui Dumnezeu, a coborât în iad. Ca să ne înălţăm cu Hristos la cer, trebuie să-L însoţim în Ghetsimani, pe Golgota şi în adâncurile iadului. Mie mi-a deschis căile mântuirii, dar lumea e înlănţuită în păcat şi copleşită de deznădejde. Cum să mă mântuiesc singur? Fă ca lumea întreagă să Te cunoască. Suntem ontologic legaţi unii de alţii, într-o unitate indestructibilă. Orice semen al meu e viaţa mea.

Aşezat în genunchi: Fă-mi, Doamne, ochii puţuri adânci, mări fără hotar, să pot vărsa lacrimi pentru păcatele întregii lumi. Iartă-i, Doamne, pe împăraţii însetaţi de sânge, pe ducesele desfrânate şi pe regii sperjuri. Dă putere şi răbdare celor ce se zbat în dureri pe paturile spitalelor, şi celor cu mintea tulburată fi-Le călăuză şi liman. Ai milă, Doamne, de cei de alte religii. Fă-i să te cunoască pe Tine ca adevărat Dumnezeu şi nu le nesocoti lor dorul după infinit.

Plângând: Pentru cei ce au ucis şi nu-şi găsesc liniştea, pentru mamele care-şi leapădă copiii şi le chinuie conştiinţa, pentru cei ce nu s-au născut şi pentru copiii copiilor ce ar fi urmat să se nască din coapsele lor, pentru îngerii lepădaţi de la faţa lui Dumnezeu, pentru cei ce se zbat în chinurile iadului, pentru menţinerea legilor fizice ca nu cumva Creatorul să-şi retragă Duhul Său din Univers şi pământul să se scufunde ca o minge în întunecatul abis, soarele să se stingă precum o lampă fără gaz, planetele să se ciocnească şi cosmosul să geamă ca un muribund. Coboară Duhul Tău peste popoare, înmoaie orgoliul mai-marilor lumii, toceşte ascuţişul săbiilor, prefă oţelul tunurilor în catapetesme, zăngănitul armelor în dulce dangăt de clopot şi ţevile pistoalelor în lujere de flori. Îndură-Te, Doamne, de teologii eretici, de filosofii obraznici, de cei ce au semănat vrajbă între concepte, cancer în mădularele raţiunii şi leucemie în sângele albastru al logicii. Potoleşte, Doamne furia focului, a vântului şi a apei, seacă veninul din guşele viperelor şi ura din inimile oamenilor. Înblânzeşte fălcile crocodililor, a leviathanilor şi ale celorlalte vieţuitoare care se sfâşie şi se mănâncă între ele de vii. Pentru cei ce taie animale şi arbori, pentru cei ce rup gâturile florilor, pentru cei ce în nesăbuinţa lor s-au împerecheat cu animalele, pentru cei incestuoşi, pentru cei ce siluiesc firea când se împreună cu soţiile lor, pentru cei ce necinstesc fecioarele, pentru cei ce batjocoresc pe cei sărmani, pentru cei lacomi de averi şi de mărire deşartă, pentru cei insensibili la gândul morţii, dar şi pentru cei ce se tem de infinitul ei, pentru cei ce au murit nebotezaţi şi pentru cei cu inima împietrită, incapabili să creadă în puterea Ta şi în viaţa eternă. Pentru toţi aceştia mă rog, Dumnezeule, Mântuitorule bune, să ai milă de ei şi să-i mântuieşti când vei veni triumfător pe norii cerului să judeci lumea.

CORTINA

ACTUL XII

A doua zi de Paşti în chilia Părintelui Sofronie Saharov. Decor modest: masă, pat, scaun, o cruce şi câteva icoane pe pereţi. Pe masă un ibric cu apă caldă. Părintele Sofronie pregăteşte ceaiul. Se aud bătăi în uşă.

PĂRINTELE SOFRONIE: Da, poftiţi!

PĂRINTELE VLADIMIR: Hristos a înviat, Părinte Sofronie!

PĂRINTELE SOFRONIE: Adevărat a înviat! Bine ai venit, Părinte Vladimir! Luaţi loc!

PĂRINTELE VLADIMIR: Bine v-am găsit. Mulţumesc! Ce mai faci, Părinte Sofronie?

PĂRINTELE SOFRONIE: Mulţumesc pentru întrebare! Uite, mă lupt cu păcatele.

PĂRINTELE VLADIMIR: Dumnezeu să-ţi ajute să le birui. Numai de-ai putea să le învingi de tot, să le stârpeşti sămânţa, să nu mă mai pomenesc cu ele la uşa sufletului.

PĂRINTELE SOFRONIE, servindu-l cu o cană de ceai: Nu se poate de unul singur, Părinte Vladimir.

Aşezându-se: Pentru o astfel de izbândă e nevoie de efortul întregii omeniri. Locul în care vieţuim noi ar trebui să fie doar o modestă colină de la poalele marelui munte spiritual. Pământul întreg trebuie să devină un Athos! Păcatele, aceste parazitoze ale spiritului, ar dispărea definitiv dacă toată lumea ar alerga la Doctorul Hristos şi ar urma tratamentul pe care L-a prescris.

PĂRINTELE VLADIMIR: Din nefericire, oamenii cultivă aceşti paraziţi. Pretutindeni s-au făcut crescătorii. Deliciile lor au sedus până şi pe cei mai mari asceţi. Florile răului, Părinte Sofronie…

PĂRINTELE SOFRONIE, sorbând din ceai: Da, frumos, însă cred că ar trebui să avem un Baudelaire ascet care să dea o replică poetului francez scriind „Spinii binelui”. Păcatele intră în suflet cu uşurinţă, ne lăsăm seduşi de vraja lor ca de parfumul celor mai mirositoare flori, însă, la urmă, florile se transformă în spini care înţeapă organele spiritului ducându-l la septicemie metafizică şi în cele din urmă la moarte. Pe când binele e anevoios, cere renunţare, smerenie, luptă cu spinii ispitelor, lacrimi, nesomn, disperare, însă la urmă culegi florile binelui. Omul însuşi devine un crin regal.

PĂRINTELE VLADIMIR: Înţelept ai spus. Cuvioşia ta eşti nu numai artist plastic, ci şi un artist al cuvântului şi al cugetării… Nu mă îndoiesc o clipă de acest lucru. De aceea te-aş întreba ceva dacă îmi îngădui…

PĂRINTELE SOFRONIE: Cu bucurie.

PĂRINTELE VLADIMIR: Părinte Sofronie spune-mi, cum să mă mântuiesc?!

PĂRINTELE SOFRONIE: Viaţa aceasta cred eu că trebuie să se scurgă între două extreme: la dreapta, rugăciunea, şi la stânga, moartea. Când eşti neputincios, înspăimântat, disperat, te mângâie rugăciunea, iar când eşti prea încrezător în propriile tale forţe, mândru şi nepăsător, te mângâie moartea, lacrimile, imaginea propriului corp ciopârţit de viermii orbi şi surzi, cum le spunea tot Baudelaire. Sfatul meu, Părinte Vladimir, e să vă ţineţi la marginea deznădejdii, şi când aceasta vă copleşeşte, când nu mai aveţi putere, trageţi-vă înapoi şi luaţi o ceaşcă de ceai. Eu cred că Dumnezeu nu ne cere să alergăm spre El forţat, gâfâind, până ne dăm duhul, ci e mai înţelept să înaintăm încet, să ne rugăm puţin câte puţin, dar sistematic, în fiecare zi. Melcul se deplasează lent, dar vorba aceea, se deplasează temeinic, cu casă cu tot.

PĂRINTELE VLADIMIR, ridicându.se: Mulţumesc, Părinte Sofronie, pentru ceai, dar mai ales pentru profundul dumitale îndemn.

Ieşind: Mă duc acum să-l caut pe stareţul Siluan. Blagosloviţi, Părinte Sofronie.

PĂRINTELE SOFRONIE: Domnul şi Maica Domnului.

CORTINA

ACTUL XIII

Curtea Mânăstirii Russikon. Părintele Sofronie se întâlneşte cu Stareţul Siluan.

SOFRONIE, aplecându-se să-i ceară binecuvântare: Hristos a înviat, blagosloviţi părinte stareţ

SILUAN, făcându-i semnul crucii pe cap: Adevărat a înviat! Dumnezeu să te binecuvinteze, părinte Sofronie! Părintele Vladimir a fost ieri la dumneavoastră nu-i aşa?

SOFRONIE: Aşa este, dar i-am spus ceva nepotrivit?

SILUAN: Nu neapărat, însă ţinerea la marginea deznădejdii întrece măsura duhovnicească a Părintelui Vladimir.

SOFRONIE: Iertaţi-mă, cuvioşia sa mi-a cerut un sfat şi eu…

SILUAN, reluându-şi drumul alături de Sofronie: În definitiv nu e nimic inexact în afirmaţia dumitale. Există în schimb o igienă ascetică, un reţetar spiritual. A face o astfel de invitaţie existenţială unui om nepregătit sau cu o structură sufletească fragilă e ca şi cum un doctor nepriceput ar prescrie sugarilor medicamente tari. După ce a plecat de la frăţia ta  m-a căutat la chilie. Era cam descumpănit însă după câteva ore de discuţii s-a liniştit. Dar nu despre Părintele Vladimir vreau să vorbim, ci despre ceea ce înţelegi frăţia ta prin „ţinerea la marginea deznădejdii” şi cum ai ajuns la această concluzie.

SOFRONIE: Deznădejdea a fost întotdeauna sora mea. Nu ştiu dacă e o soră bună sau vitregă însă m-a însoţit pretutindeni, şi să fiu sincer, m-a ajutat. După ce în anul 1921 absolvisem secţia de pictură a Academiei de Arte Frumoase din Moscova, scârbit de ororile războiului mondial şi de revoluţia bolşevică, am luat drumul pribegiei prin Europa.  În cele din urmă m-am stabilit la Paris unde mi-am expus o parte din pânze. Deşi tablourile mele erau admirate şi căutate, cariera artistică nu-mi putea satisface setea de absolut. Nu-mi putea cicatriza neliniştile metafizice, rănile deschise din care ţâşneau încă din copilărie întrebările. Parisul era un infern compartimentat cu cafenele şi bistrouri în care scriitori, artişti plastici, actori şi poeţi boemi cu bărbile îngălbenite de fum şi cu ochii înceţoşaţi de alcool visau la paradisul consacrării şi al recunoaşterii universale. Atmosfera asta mi-a creat o mare reputaţie. De fapt, după război toată Franţa era disperată. Oamenilor le era cu neputinţă să mai creadă în Înviere. Se îndoiau până şi de propria lor existenţă, se plictiseau de această luptă inutilă pentru supravieţuire, de nesiguranţa şi absurdul vieţii. Începuse deja să mijească zorile existenţialismului. În încercarea mea de a-L căuta pe Dumnezeu m-am înscris la „Institutul Teologic Ortodox Saint-Serge” însă nici formalismele teologiei academice neangajante, teoretice şi reci nu m-au satisfăcut deplin, ceea ce m-a determinat să las Parisul, arta, teologia de catedră şi să-mi caut mântuirea prin practicarea ascultării şi a exerciţiului ascetic aici în Sfântul Munte. Până la urmă şi gloria artistică e deşartă, nu te salvează metafizic, ci doar de neantul uitării omeneşti care nu este altceva decât un simulacru al adevăratei eternităţi.

SILUAN: Ai dreptate Părinte Sofronie. E de preferat să rămâi în nevoia lui Dumnezeu decât în cea a oamenilor, să fii reţinut de o minte eternă nu să mizezi pe răzleţe aduceri aminte izvorâte din creiere de carne înghesuite în căţui de os care oricând pot dispărea definitiv de pe faţa pământului. Există însă în istoria spiritului şi genii de care-şi amintesc şi oamenii şi Dumnezeu. Exerciţiul ascetic, frate Sofronie, este doar o tehnică, doar o metodă. Nu trebuie să ne amăgim cu gândul că la viaţa în Dumnezeu nu se poate ajunge decât cu bătături la genunchi şi cu stomacul gol. Pe lângă extazul misticului există şi un extaz al creatorului. Compozitorul face metanii cu cele opt boabe aşezându-le inspirat pe portativ, pianistul se roagă cu degetele, scriitorul face metanii cu moleculele condeiului şi închinăciuni  în faţa foii albe pe care urmează s-o înveşnicească ignorând forţele neantului. Adevăratul act creator fie el literar, artistic sau matematic este profund religios. N-am frecventat marile biblioteci ale lumii, n-am făcut facultăţi, dar din ceea ce am citit şi am auzit de la fraţi, duhul îmi spune că uneori umbra lui Dumnezeu se reflectă în călimară.  Creatorul înseamnă înainte de toate luciditate şi viziune. El îşi trece propriile intuiţii prin vârsta spirituală a întregii umanităţi, îşi introduce eonul său în eonul întregii creaţii universale. Asemenea asceţilor, nici creatorul adânc nu iubeşte această lume ci încearcă să conceapă alta mai bună. Creaţia este o revelaţie şi ca orice revelaţie transcende lumea, întoarce spatele diavolului care este prin natura lui plagiator şi anticreator. Stihiile ce bântuie liniştea creatorului genial sunt cel puţin egale dacă nu mai intense decât ale sfântului deoarece geniu nu posedă mecanisme ascetice de oprire a imaginaţiei ci din contra el o cultivă. Până la un punct geniu este, un monah mundan, un anahoret ce se ascunde printre oameni ca frunza în pădurii. De multe ori istoria spiritului ne poate confirma acest lucru – geniile sunt mai puţin egoiste decât asceţii.

Se aşează pe o bancă făcându-i şi Părintelui Sofronie semn să se aşeze: Ascetul se şlefuieşte, se creează  pe sine în timp ce geniul, printr-un act sacrificial inconştient, se autodisipează  în favoarea operei. Cu toţii avem în potenţă atât sfinţenia cât şi genialitatea pentru că Dumnezeu nu este numai sfânt, ci şi Creator. Spune Mântuitorul: „În casa Tatălui Meu sunt multe locaşuri”. Aşa că eu, frate Sofronie, aş fi mai îngăduitor cu creatorii autentici, pe care-i consider în multe privinţe apropiaţi sfinţilor. Ca oameni, chimia lor sufletească e izbitor asemănătoare. Şi unul şi celălalt forţează omenescul, sfidează legile firii, motiv pentru care sunt greu sau chiar deloc înţeleşi de către oamenii obişnuiţi, fiind adesea consideraţi nebuni. Geniul şi sfântul escaladează acelaşi munte pe versanţi diferiţi, dornici să cucerească vârful Dumnezeu. Dar să ne întoarcem la deznădejde…

SOFRONIE: Vă povesteam de deznădejdea francezilor de după război. Trebuie să recunosc că am trăit-o şi eu. Nici aici în mănăstire nu scap de ea. Când slăbeşte în mine deznădejdea, rugăciunea îşi pierde din forţă, când mă liniştesc nu pot gusta fericirea, percep viaţa ca pe o moarte, pierd simţământul existenţei lui Dumnezeu. Mi-e aproape imposibil să ies din acest paradox.

SILUAN: Într-adevăr ţinerea la marginea deznădejdii este un act ascetic chenotic opus mândriei, cea mai redutabilă patimă şi ultimul obstacol pe strâmta cale ce duce spre nepătimire. Mândria e patima care ne face să pierdem harul. De aceea e bine ca imediat ce o simţim ciocănind la porţile sufletului să coborâm cu mintea în iad să ne smerim pentru că în acest fel  vom paraliza orice păcat. Cu toate acestea atunci când coborâm cu mintea în iad nu trebuie să deznădăjduim căci deznădejdea totală e un păcat greu. „A ţine mintea în iad şi a nu deznădăjdui” înseamnă a spera în iubirea ş ajutorul lui Dumnezeu, a sta în chip înţelept pe marginea abisului şi a nu deznădjdui în sensul propriu al cuvântului.  E o mare înţelepciune aici. Autoosândindu-ne la iad, nimicind patimile, omul îşi deschide inima pentru iubirea Dumnezeiască, iadul păcatului preschimbându-se în iadul iubirii lui Hristos, radical diferit de cel dintâi. Numai trecând prin iad, refacem drumul de la Golgota la Înviere. Departe de a fi identice, găsesc o oarecare asemănare între forma dumitale de deznădejde şi principiul meu. Acesta este şi motivul pentru care am ţinut mult să stăm de vorbă.

SOFRONIE: Vă mulţumesc pentru faptul că m-aţi abordat. Şi eu îmi doream uneori să vă caut însă n-am îndrăznit. Profitând acum de faptul că v-am întâlnit vreau să vă întreb dacă gândul morţii poate suplini coborârea în iad, forma de smerenie de care vorbeaţi. Am avut momente când mă consideram mort. La un moment dat mă dusese gândul să-mi citesc chiar şi prohodul… N-am făcut-o evident pentru că era inversiune arhetipală însă atunci când am în faţă imaginea propriului corp ciopârţit de viermi, mă liniştesc, cedez mai greu ispitelor.

SILUAN, ridicându-se: Gândul morţii este bun pentru călugăr mai ales pentru începător fiindcă ne revelează condiţia jalnică în care ajunge trupul. Pe de altă parte moartea nu este o limită, ci un prag în care intrăm cu tot cu determinaţii, ne nutăm dintr-o locuinţă în alta cu tot cu bagaje. Proprietarul ambelor case este Dumnezeu, ceea ce înseamnă că moartea trupului este o problemă secundară în raport cu frica de ceea ce va răspunde sufletul în faţa tronului dumnezeiesc. La înmormântare plângem în faţa unor hidrocarburi. Adevărata esenţă este însă în altă parte. Noi trebuie să prohodim esenţa, să respectăm mai mult formele Inteligibilului decât tabelul lui Mendeleev. E adevărat că la înviere ne vom înfăţişa în trup pentru că în el am înfăptuit atât binele cât şi răul. Şi apoi trebuie să recunoaştem că sunt şi hidrocarburi cu cruce, imune la acidul morţii. Oamenii se aşteaptă la miasme şi când colo îi izbeşte mirosul de mir, parfumul de crin ceresc. Nu vreau prin aceasta să minimalizez valoarea trupului însă am impresia că mai ales în vremurile noastre oamenii se ocupă mai mult de igiena trupului decât de cea a sufletului. Până la urmă din punct de vedere eshatologic omul este superior îngerului căci în timp ce fiinţa umană va deveni dumnezeu după har, îngerii vor fi argaţi ai curţii infinitului, funcţionari ai eternităţii. Numai omul va fi coregent cu Dumnezeu. Omul are trup şi din această cauză suferă pe când îngerul n-are trup, nu suferă pentru că nu-şi poate asuma ontologic abisul. La sfârşit se va deschide arhiva metafizică. Pelicula lui Dumnezeu. Atunci fiecare va viziona la cinematograful transcendental filmul propriei vieţi. Doamne ce taină! Câte regrete, câte lacrimi, câte rugăminţi de iertare,  ce rumaore cosmică va fi! Numai gândul la judecată îmi îngheaţă fiinţa. Ce vom spune noi lui Dumnezeu Părinte Sofronie? Să nu-ţi fie frică de judecata oamenilor, de ceea ce  spun ei despre tine, ci de privirea aspră şi înţelegătoare a lui Hristos de la judecată. Aici greşim noi că încercăm să plăcem oamenilor, să ne burghezim în evanescenţă, să ne punem bine cu spaţiul public nu cu cel logic. Slugărim pe moşia nimicului în loc să ne angajăm la curţile Inteligibilului. Omul e slab Părinte Sofronie, se lasă sedus de pofte care-i satisfac trupul, această carcasă de lut care în scurt timp va putrezi şi cei apropiaţi se vor grăbi s-o bage în pământ pentru că nu-i vor suporta mirosul pestilenţial. Ce fior straniu, ce mirare trebuie să simtă un om care pleacă la serviciu, în vacanţă sau se culcă seara liniştit şi în urma unui atac de cord se trezeşte în morga metafizică în saloanele de triaj ale Împărăţiei lui Dumnezeu. Să-ţi vezi la înmormântare trupul de sus, să auzi bocetele, să-ţi dai seama de eroarea celor prezenţi, să fii în altă parte, să ai un alibi ontologic pentru asta şi totuşi să nu poţi face uz de el, să nu-ţi poţi justifica identitatea. În faţa morţii toţi suntem creştini. Moartea ne ia totul, pierdem averi, case, maşini, funcţii, titluri, diplome, doctorate, premii,  cultură, iubire, minte, inteligenţă, rămânem goi ca nişte embrioni cangrenaţi, ne absoarbe ca un uter imens şi ne scaldă în lichidul ei thanatic, ca într-un ocean sulfuric de pe al cărui fund îngerii, scafandrii infinitului, vor încerca să ne culeagă mărgăritarele faptelor bune, florile smereniei, firele de ceapă aruncate săracilor cu ajutorul cărora, după ce ne vor recompune fiinţa ne vor scoate la lumină.

Tac amândoi vreme de câteva secunde.

SOFRONIE: Părinte Siluan ce să spun ca duhovnic mirenilor? Uneori mă minunez în faţa păcatelor lor.

SILUAN: Să ai grijă să nu-i îndepărtezi prin mustrări şi ameninţări. Poartă-te cu ei ca şi un  părinte. Asumă-le păcatele şi fiinţa. Creştinismul este religia libertăţii, nu este o religie penală, o colonie penitenciară. Greşim atunci când confundăm sfinţenia cu viaţa mireanului. Duhovnicii trebuie să fie avocaţii speciei nu procurorii ei. Unele eşecuri ale creştinismului la scară planetară ca de pildă ateismul au fost determinate tocmai de acest spirit punitiv. De multe ori duhovnicii crează o imagine inconştientă, primitivă, caricaturală a lui Dumnezeu. Religia lui Hristos este una a milei. Părintele Zosima din Fraţii Karamazov cade în faţa lui Dimitrie, se închină în faţa transcendenţei suferinţei umane. Duhovnicii nepricepuţi pot fi uneori mai periculoşi decât filosofii atei, decât un Schopenhauer de pildă, căci ei vorbesc în numele unei autorităţi transcendente nu în nume personal. Cel mai importatnt pentru duhovnic este să fie sincer cu oamenii cu Dumnezeu şi cu  sine. Uneori mă doare sufletul când mă gândesc la destinul istoric al Bisericii, la unii dintre fraţii noştri călugări sau clerici de mir  care se joacă de-a credinţa, transformând imperativele ei într-o firmă care prestează servicii religioase. Hristos s-a răstignit pe Golgota, iar noi facem acolo staţiune şi hoteluri de lux! Dumnezeu să ne ierte!

CORTINA

ACTUL XIV

Un coridor al mănăstirii. Părintele Ieronim, un membru influent al consiliului mănăstirii se întâlneşte cu părintele Sofronie, care se îndrepta în calitate de translator cu doi oaspeţi, unul dintre ei profesor universitar de la Universitatea din Cambridge şi celălalt, scriitor belgian, profesor de filosofie la Universitatea din Londra, spre chilia Părintelui Siluan. Unul din cei doi străini era anglican, celălalt ortodox însă amândoi cu mare evlavie la Părintele Siluan.

PĂRINTELE SOFRONIE: Blagosloviţi Părinte Ieronim!

PĂRINTELE IERONIM: Domnul!

PROFESORUL DE LA UNIVERSITATEA DIN LONDRA: Bună ziua!

PĂRINTELE IERONIM, adresându-se mai mult mirat, decât indignat celor doi străini: Tot pe la Siluan?

PROFESORUL DE LA UNIVERSITATEA CAMBRIDGE: Yes, Father!

PĂRINTELE IERONIM: Mie greu să-nţeleg de ce voi, universitari, savanţi şi scriitori îl frecventaţi pe Părintele Siluan, un simplu ţăran rus cu numai două clase! Chiar nu este nimeni mai deştept decât el în această mănăstire?

PROFESORUL DE LA UNIVERSITATEA CAMBRIDGE, după ce Părintele Sofronie îi traduce cuvintele Părintelui Ieronim: Pentru a-l înţelege pe Părintele Siluan trebuie să fii universitar!

PĂRINTELE IERONIM: Mă rog…

PROFESORUL DE LA UNIVERSITATEA DIN LONDRA: Hristos a preferat pescarii…nu?

PĂRINTELE SOFRONIE: Într-adevăr Hristos a preferat oamenii simplii. Şi-a recrutat ucenicii din piaţă nu din academie. Asemeni trupului şi spiritul îşi are anatomia sa. Ea este în esenţă duală: are un eu transcendental şi un sine transcendental. Eul transcendental are la rândul lui un apendice: eul empiric sau psihologic. Dacă acesta din urmă este hiper inteligent, hiper dezvoltat cultural el eclipsează sinele transcendental, organul prin care comunicăm cu sacrul. De aceea primitivul a avut un acces mai bun la sacru decât omul cultivat. Smerenia este o reducţie metafizică a eului, este un epoche, prin care este lăsat să survină sinele transcendental. Omul simplu are acces la un tip de cunoaştere arhetipal care nu este accesibil intelectului. Intelectul are acces la concept nu la arhetip. Pe de altă parte există şi scurtcircuitări harice, când omul simplu are acces la cunoaşterea ultimă, asemenea pescarilor cărora Dumnezeu le-a dat darul glosolaliei.

PROFESORUL DE LA UNIVERSITATEA DIN LONDRA: Cuvintele acestui om sunt simple, dar profunde. Apoftegmele lui îmi aduc aminte de puţinele fragmente care ne-au rămas de la filosofii presocratici sau de la Sfinţii Părinţi. Siluan este un geniu care a studiat, nu la şcolile oamenilor, ci la curţile Logosului, al Academia transcendentală unde rector este bunul Dumnezeu. Fiecare om primeşte de la Dumnezeu câte o porţie de dezgust amestecat cu suferinţă. Există însă câteva paratrăsnete, câţiva absorbanţi care atrag acest dezgust, care fac viaţa celorlalţi posibilă. Aceştia sunt funcţionarii spirituali ai fiinţei. Unul dintre ei este Stareţul Siluan.

PROFESORUL DE LA UNIVERSITATEA CAMBRIDGE: Dacă Părintele Siluan ar fi făcut şcoală era mai mare decât noi. Dacă făcea fizică era Einstein, dacă făcea muzică era Mahler, dacă făcea literatură era Dostoevski şi dacă făcea filosofie era Kierkegaard, iar dacă făcea matematici era Pascal. Asta vă spun eu ca profesor de antropologie. Genialitatea e o problemă de forţă abisală, de hipersensibilitate, de privire şi de forma frunţii.

PĂRINTELE SOFRONIE: Părintele Siluan nu a fost atras de şcoală ca instituţie. De pildă, exprimându-mi odată regretul, entuziasmat de operele Sfinţilor Părinţi, pentru faptul că n-am puterile şi timpul necesar să studiez teologia, mi-a răspuns: „Socotiţi că e un lucru atât de important?” Apoi după câteva momente a continuat: „După părearea mea un singur lucru e important: să ştim să ne smerim, fiindcă mândria ne împiedică să iubim.” Părintele Siluan a avut nelinişti metafizice, sensibilitatea abisală nativă care până la urmă a substituit cultura. El a experimentat abisul, ceea ce în plan ultim este mai mult decât neliniştea filosofului de catedră. Siluan a făcut ontologie pe propria carne. A făcut ontologia sângelui, confruntându-se nemijlocit cu artileria neantului. Deşi a mers doar două ierni la şcoală mintea lui Siluan a fost scurtcircuitată de umbra intelecţiei divine.

FRATELE AGATON, abia vorbind din cauza alergăturii: Părinte Sofronie, Stareţul Siluan e bolnav, zace în pat. Mi-a spus Părintele Serafim.

PĂRINTELE SOFRONIE, agitat: Cum? Nu se poate, doar aseară pe la ora 11 l-am vizitat la magazie şi l-am găsit muncind. N-am observat nici o schimbare.

Adresându-se oaspeţilor: Vă rog să mă scuzaţi. Mă duc să-l văd.

Către fratele Agaton: Condu-i frăţia ta pe dânşii la trapeză şi serveşte-i cu un ceai până mă întorc.

CORTINA

ACTUL XV

Chilia Părintelui Siluan. Stareţul cu chipul palid stătea întins pe pat.

SOFRONIE, intrând grăbit: Stareţul meu ce-aveţi?

SILUAN, cu voce stinsă: Nu mă simt bine…

SOFRONIE: Dar ce aveţi?

SILUAN: Nu ştiu.

SOFRONIE: Stareţul meu, veţi muri?

SILUAN: N-am atins încă smerenia.

SOFRONIE: Părinte Stareţ, n-ar fi mai bine să vă duc la infirmerie?

SILUAN: Nu vreau să merg la infirmerie fiindcă acolo e multă lume şi apoi nu vreau să mă pună, ca ultima dată, sub ceas, căci ticăitul sacadat al pendulei îmi tulbură rugăciunea.

SOFRONIE: Trebuie să mergem Părinte Siluan! Acolo e Părintele Toma, infirmierul, care o să vă poarte de grijă.

SILUAN: Dacă mi-ar da o cămăruţă aparte aş merge.

SOFRONIE, depărtându-se de pat: Mă duc să vorbesc cu Stareţul.

SILUAN, cu voce stinsă: Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu miluieşte-mă pe mine păcătosul.

SOFRONIE, întorcându-se după câteva momente: Părintele Toma vă oferă cu bucurie cămăruţa din dreapta infirmeriei, cu fereastra spre mare.

Sofronie îl ridică cu grijă din pat şi sprijinindu-se de braţul lui şi de o cârjă, Siluan merge la infirmerie.

CORTINA

ACTUL XVI

Infirmeria mănăstirii. Un pat şi o noptieră vopsite în alb. Pe perete o icoană cu Vindecarea slăbănogului. Pe noptieră un ulcior de lut cu ceai şi o cană. Părintele Siluan stătea întins pe pat învelit cu o pătură până la bărbie.

PĂRINTELE SERAFIM,duhovnicul lui: Binecuvântaţi, Părinte Siluan!

PĂRINTELE SOFRONIE: Binecuvântaţi!

Părintele Siluan întredeschide ochii.

PĂRINTELE SERAFIM: Părinte Siluan, ne recunoaşteţi?

PĂRINTELE SILUAN, murmurând: Da, vă recunosc.

PĂRINTELE SOFRONIE: Şi cum vă simţiţi?

PĂRINTELE SILUAN, rar, cu glasul stins: Bine, … mă simt bine.

PĂRINTELE SERAFIM: Am venit să ne rugăm şi să vă citesc canonul Maicii Domnului, doriţi?

PĂRINTELE SILUAN: Da, vreau… mulţumesc… vreau mult.

Părinele Sofronie îi ia pulsul, Părintele Serafim citeşte rugăciunea la ieşirea cu greu a sufletului.

PĂRINTELE SERAFIM: Binecuvântat este Dumnezeul nostru totdeauna acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fără de moarte miluieşte-ne pe noi (de trei ori).  Tatăl nostru care  eşti în ceruri sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta, facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ. Pâinea noastră cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi şi ne iartă păcatele noastre precum şi noi iertăm celor ce ne greşesc. Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne mântuieşte de cel viclean. Că a Ta este Împărăţia şi puterea şi mărirea, a Tatălui şi a Fiului şi a Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Doamne miluieşte (de trei ori). Veniţi să ne închinăm…(de trei ori).

(pe glasul al 6-lea psaltic): Acum toată vremea vieţii mele ca fumul a trecut şi iată stau înainte-mi îngeri trimişi de la Dumnezeu, cerând fără milă ticălosul meu suflet.

Plângeţi-mă pe mine, tânguiţi-mă cete îngereşti şi voi toţi iubitorii de Hristos pământeni, că fără îndurare sufletul meu este despărţit de trup.

STAREŢUL SILUAN, deschizând ochii: Vă mulţumesc, Dumnezeu să vă mântuiască!

PĂRINTELE SOFRONIE, ieşind:  Pe mâine dimineaţă.

PĂRINTELE TOMA, ieşind: Rămâneţi în paza lui Dumnezeu!

Peste câteva momente intră Părintele Toma, infirmierul Mănăstirii.

PĂRINTELE TOMA, se apropie de pat, călcând încet: Sunteţi bine?

PĂRINTELE SILUAN: Da! Se citeşte utrenia?

PĂRINTELE TOMA: Da, tocmai a început. Aveţi nevoie de ceva?

PĂRINTELE SILUAN, cu glas slăbit: Nu mulţumesc, n-am nevoie de nimic.

Părintele infirmier Toma iese. După puţin timp se întoarce. Ascultându-i inima şi luându-i pulsul constată că a murit.

PĂRINTELE TOMA, închizându-i pleoapele: Dumnezeu să-l odihnească în pace.

În cămăruţă intră Părintele Sofronie, Părintele Serafim, alţi patru monahi şi fraţi. Toţi îşi fac semnul crucii stând în jurul lui cu capetele plecate. Un frate se aşează la capul mortului şi citeşte din Psaltire. Alt monah trage pătura de pe mort şi înmuind un burete într-un vas de lut îi face semnul crucii pe frunte, pe piept, pe mâini, pe picioare şi pe genunchi. Apoi alţi doi monahi iau trupul lui Siluan îmbrăcat în toate hainele monahale, îi cos  trupul, inclusiv capul în rasă, punându-l pe o năsălie pe o năsălie. Trupul este acoperit cu un văl negru pe care e brodat o cruce de culoare roşie aprinsă.

PĂRINTELE SOFRONIE, iese în avanscenă şi cu capul plecat fără să privească la spectatori spune grav: Câtă simetrie în Univers! Există o contrapondere cosmică a pârghiilor metafizice. Dumnezeu e maestru în contrapunct, în răsucirea osiilor lumii. În 1905 Einstein a descoperit energia nucleară, principiul de funcţionare a bombei atomice, armă ce ameninţa lumea văzută. În acelaşi an, Siluan descoperă bomba teonică, energia spirituală în măsură să distrugă cea mai mare plagă a omenirii: mândria. Acest Prometeu al Duhului fură din cer şi redă oamenilor focul smereniei şi al iubirii. De acum ne va fi mai uşor să ne luptăm cu diavolul. Acest rus i-a tocit săgeţile, i-a vădit neputinţa târându-l în cea mai cruntă umilinţă.

Muzică psaltică în crescendo. Recviemul lui Mozart. Sunete puternice de clopote. După câteva secunde de pauză în care ies în relief sunetele clopotelor, efectele sonore se aud în surdină, iar Sofronie îşi reia cuvântul): Prin moartea Părintelui Siluan, Russikonul a pierdut un crin paradisiac, înmiresmat de har, înrourat de lacrimile lui Dumnezeu pentru păcatele fiinţei, lumea a pierdut un avocat lucid, diavolul un duşman de moarte, mecanica eonică şi fizica spirituală, un savant. Singure cetele cerului s-au înmulţit cu un zburător.

Patru monahi şi opt îngeri prind de mânerele năsăliei şi ies cu trupul lui Siluan din scenă. Se aud tunete şi din nou ultima parte a trisaghionului, interpretat de grupul coral psaltic „ Cinstantiv Brâncoveanu”, Făgăraş, România.

PĂRINTELE SOFRONIE, continuând: Pentru omul care a ars ca o torţă, farul din Athos, cel ce alerga  precum un cerb însetat spre izvoarele harului, pentru monahul care veghea pentru lume atunci când dormea Dumnezeu s-a făcut dimineaţă. De aici începe propria noastră noapte. Cu sau fără Dumnezeu.

CORTINA

Despre Autor:

VASILE CHIRA născut în 7 noiembrie, 1962, satul Breb (Maramureş). Studii de teologie, filosofie şi litere. Doctor în filosofie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca. Lector universitar la Facultatea de Teologie „Andrei Şaguna”, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu. Membru al Uniunii Scriitorilor din România.

Scrieri: Scrisoarea unui bolnav de SIDA către Cer.Perspective medicale şi teologice ale infecţiei HIV/SIDA, carte apărută cu binecuvântarea Î.P.S. Bartolomeu Anania, Ed. Dacia, Cluj, 1999; Homo interrogans (poeme), Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1999; Curs de limba latină pentru studenţii facultăţilor de teologie, Vol I, Morfologia, Ed. Napoca Star, Cluj-Napoca, 2000; Jocul eonilor (poeme), Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2004; Requiem.Dialogul  lutului cu Fiinţa, Ed. Eikon, Cluj Napoca, 2005; O noapte cu Dumnezeu (poeme), Ed. Eikon Cluj Napoca, 2005; Dominantele gândirii cioraniene, Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006; Curs de limba greacă veche, Vol. I Morfologia, Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2006; Fragmentarium Ed. Univ. „Lucian Blaga” Sibiu, 2006; Nicanor şi Secunda (tragedie în şapte acte), Ed. Eikon, Cluj Napoca,  2007; Istoria filosofiei presocratice în 492 de capete, Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007; Problema Transcendenţei la Cioran Ed. Univ. „Lucian Blaga”, Sibiu 2007; Orologiul (roman)- în curs de publicare; Fuga din marsupiu (roman)-în pregătire;

2 răspunsuri la O NOAPTE FĂRĂ DUMNEZEU (de Vasile Chira)

  1. admin epariuri spune:

    Felicitari! Super blog. Daca doriti promovarea lui prin schimb de link 3 way va punem pune link pe unul din siteurile sau blogurile noastre pentru un link la site-ul: http://www.epariurisportive.com/

  2. Elena spune:

    Ideile dumnealui(bine fixate),observ, sunt interceptate mult mai uşor atunci când îmbracă carne şi oase…

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: