„Forme de expresie a tainelor Inconştientului” de Adrian Nuta (psiholog, psihoterapeut)

August 18, 2010

Şi pentru a demonstra cum poate mintea să proceseze într-o manieră holistă realitatea, voi reproduce o poveste, citită însă în cheie simbolică.

„Prâslea cel voinic şi merele de aur” este o poveste care ne mişcă inimile atunci când suntem copii, însă nu doar atât. Ea conţine o poveste înfăşurată, un set de mesaje simbolice despre felul cum sunt alcătuite sufletele noastre, despre dinamica şi întâmplările lor secrete.

Basmul începe cu referirea la ,,un împărat puternic şi mare”, care avea ,,o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare”. Nimic ieşit din comun până aici. E ceva normal ca împăraţii, regii sau, la altă scară oamenii prosperi să aibă grădini frumoase pe lângă palatele sau casele lor. Dar împăratul nostru avea ,,în fundul  grădinii un măr care făcea mere de aur”.

Acum încep întrebările. De ce a fost plasat un astfel de  pom în fundul grădinii? Nu era firesc să fie în faţa palatului, pentru a fi văzut şi admirat? Mărul cu mere de aur simbolizează ceva ce nu se află la vedere. La ce folos, însă, că face mere de aur? Aurul este un metal. Cine îşi doreşte să consume fructe din metal? Te interesează o piersică din cupru? Un strugure din siliciu? Câteva prune din argint?

Cu toate acestea împăratul suferă, deoarece „de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând şi pârguindu-se, venea un oarecare noaptea şi le fura”.

Trebuie să fie vorba de altceva. Oamenii nu mănâncă metale. Nu există incisivi şi sucuri gastrice pentru aşa ceva. Avem un simbol. Mărul este ceva viu, aurul este ceva preţios. Prin urmare, merele de aur simbolizează un element vital, foarte preţios. Împăratul nu-1 poate „mânca”, adică nu-1 poate integra/ asimila în viaţa lui. Mărul e situat „în fundul grădinei”, deci e vorba de un conţinut psihologic care nu se află în focarul conştiinţei. Cineva fură aceste mere, noaptea. „Noaptea” ne trimite imediat la ideea de inconştient. Inconştientul e ceva obscur, întunecos, necunoscut, un „loc” în care „lucrurile” aflate în el nu se văd. Asocierea cu „noaptea” este puternică. Prin contrast, conştientul este diurn, luminos, vizibil. Conştientul este ziua.

Merele de aur, elementele de viaţă interioară, foarte importante pentru dezvoltarea personalităţii („de aur”), sunt furate noaptea de „un oarecare”, adică sunt consumate de o forţă din inconştient (vom descoperi curând că această forţă este un zmeu). Simplificând, basmul ne relatează povestea unui om, împăratul, căruia inconştientul îi „fură” şi îi „mănâncă” energia. Trebuie să fie o poveste despre dezvoltare, deoarece împăratul are o problemă serioasă şi trebuie să o rezolve.

Doar că nu e uşor. „Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care-i pusese împăratul ca să păzească, n-au putut să-l prindă pe hoţ”. Resursele conştiente (paznicii, ostaşii) se dovedesc insuficiente. Adversarul (hoţul) este mult mai abil şi mai puternic. Interesant e că nimeni nu-1 poate vedea, dintr-un motiv pe care-1 vom înţelege imediat.

Confruntat cu această problemă aparent imposibil de rezolvat (sarcina de dezvoltare), împăratul acceptă oferta fiului cel mare: „Dă-mi voie ca nopţile acestea să păzesc eu însumi şi mă prinz că voi pune mâna pe acel tâlhar care te jefuieşte”.

Astfel intră în scenă fiul cel mare, adică o altă parte a personalităţii. Dacă împăratul este Eul, aflat în acest moment la conducerea fiinţei/ împărăţiei, fiul nu poate fi decât o sămânţă a Eului, aspirând la acelaşi rol, când „tatăl” va muri.

Împăratul nu este convins de capacitatea fiului cel mare de a rezolva această problemă: „mă înduplec şi te las ca să pândeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbuteşti”. Observăm lipsa de încredere a tatălui în puterea fiului. Dar mai observăm ceva. Acolo unde cei mai „aleşi ostaşi” au eşuat, acolo unde fiul de împărat îşi încearcă norocul, împăratul însuşi nu se gândeşte să se confrunte direct. Oare de ce? Povestea nu ne spune că împăratul ar fi bătrân, bolnav sau handicapat. Dimpotrivă: „Era odată un împărat puternic şi mare”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că Eul se simte depăşit. Se confruntă cu o situaţie căreia nu-i poate face faţă. Cu atât mai mult nu are încrederea într-un Eu „mai mic”, fiul. Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Religionsphilosophie (by Professor Hans Leisegang)

August 1, 2010

Von allen bisher behandelten Disziplinen der auf einzelne Gegenstände und Wissenschaften angewandten Philosophie unterscheidet sich die Religionsphilosophie dadurch, daß die Religion nicht in derselben Weise Gegenstand philosophischer Forschung werden kann wie die Mathematik, die Natur, die Kultur, die Geschichte oder das Recht mit Einbeziehung der einzelnen Wissenschaften, die von ihnen handeln, und ihrer Methoden. Es gibt eine Religionsgeschichte, eine die Religionen miteinander vergleichende Roligionswissenschaft, eine Phänomenologie der Religion, durch die das Wesen aller zur Religion gehörenden Phänomene wie der Glaube, die Offenbarung, das Gebet, der Kultus, das Dogma geklärt und heraus-gearbeitet wird, eine Religionspsychologie und eine Religions-soziologie. In diesen Wissenschaften werden die Religionen als Bestandteile der Kulturen betrachtet, in denen sie auftreten und die durch sie in ihrer Gestaltung und Entwicklung weithin bestimmt wurden. Werden aber darüber hinaus die philosophischen Fragen nach dem Wesen, dem Sinn und der Wahrheit der Religion gestellt, die in einer Religionsphiloso­phie zu beantworten sind, so stößt die philosophische For­schung dabei auf einen Widerstand, der im Wesen der Religion selbst liegt. Der religiose Mensch wehrt sich kraft der Ergriffenheit durch seine Religion gegen die philosophische Ana­lyse der ihm zuteil gewordenen Offenbarung, gegen die Profanierung des Heiligen durch die Weisheit dieser Welt, gegen die Unterwerfung der geoffenbarten Religion und ihrer übernatürlichen Wahrheit unter die Kritik der natürlichen Vernunft. Dies gilt besonders von der christlichen Religion, und von ihren Theologen wird erklärt, daß der christliche Glaube etwas grundsätzlich anderes ist als jede Philosophie. Während der Philosoph den Zusammenhang aller Dinge und Vorgänge in dieser Welt durch seine Vernunft und die wissenschaftliche  Forschung zu finden und zu ergründen versucht, besteht christlicher Glaube in der Erkenntnis der Durchbrechung dieses Zusammenhangs durch die Offenbarung. Beachtet der Philosoph den Offenbarungsanspruch nicht, so sieht er an dem Wesen der Religion vorbei und verfehlt den Gegenstand, von dem der Religionsphilosoph handeln soll. Erkennt er aber die Offenbarung als Voraussetzung alles religiösen Glaubens und Denkens an, so ist er nicht mehr Philosoph, sondern er wird zum Theologen, der alle seine Aussagen über die Wahrheit des Glaubensinhalts, das Wesen Gottes und des Menschen und den Sinn der Welt und Menschheitsgeschichte von der Weltschöpfung bis zum Weltuntergang von dieser Voraussetzung herleitet.

Aus diesem merkwürdigen Sachverhalt ergeben sich folgende Möglichkeiten, die Philosophie zur Religion, besonders zur christlichen Religion, in eine Beziehung zu bringen, aus der eine Religionsphilosophie hervorgehen kann:

Der Offenbarungsanspruch der Religion wird anerkannt. Dann tritt das Problem der doppelten Wahrheit auf, einer Wahrheit, zu der die menschliche Vernunft von sich aus gelangt, und einer Wahrheit, die der keiner menschlichen Ver­nunft zugänglichen  göttlichen  Offenbarung zukommt. Beide können sich widersprechen. Das Problem wird durch die katholischen Religionsphilosophen im Anschluß an die Lehren des Thomas von Aquin dadurch gelöst, daß eine doppelte Wahrheit hinsichtlich ihres Ursprungs anerkannt wird, aber nicht in Hinsicht auf ihren  Inhalt. Denn eine Wahrheit kann dem Menschen auf zweifache Weise mitgeteilt werden, durch die natürliche Vernunfterkenntnis oder durch die göttliche Offenbarung. Der Inhalt aller Wahrheit aber ist nur einer; denn er geht aus Gott  selbst hervor, der die Quelle aller Wahr-heiten, der natürlichen wie der geoffenbarten ist. Beide können  sich nicht widersprechen, wenn die menschliche Vernunft richtig denkt. Es ist ihr möglich, ohne  Mithilfe der Offenbarung bis zur Erkenntnis des Daseins Gottes, zum Beweise dieses Daseins und zur Deduktion der Eigenschaften Gottes vorzudringen. Darüber hinaus aber gibt es die eigentlichen Offen-barungswahrheiten, die der menschlichen Vernunft  aus ihren eigenen Prinzipien heraus nicht zugänglich sind. Sie sind  übervernünftig, aber nicht widervernünftig, und die Vernunft kann sie nur dann begreifen, wenn sie das Prinzip der Offen­barung als  solches durch den Glauben anerkannt hat. Citește restul acestei intrări »


First try (by Hannie Rouweler)

August 1, 2010

My first love was like
my first painting

I tried hard
I felt a strong need

to express myself.
But it just wasn’t right

despite all the extra’s:
I missed a few buttons Citește restul acestei intrări »