„Forme de expresie a tainelor Inconştientului” de Adrian Nuta (psiholog, psihoterapeut)

Şi pentru a demonstra cum poate mintea să proceseze într-o manieră holistă realitatea, voi reproduce o poveste, citită însă în cheie simbolică.

„Prâslea cel voinic şi merele de aur” este o poveste care ne mişcă inimile atunci când suntem copii, însă nu doar atât. Ea conţine o poveste înfăşurată, un set de mesaje simbolice despre felul cum sunt alcătuite sufletele noastre, despre dinamica şi întâmplările lor secrete.

Basmul începe cu referirea la ,,un împărat puternic şi mare”, care avea ,,o grădină frumoasă, bogată de flori şi meşteşugită nevoie mare”. Nimic ieşit din comun până aici. E ceva normal ca împăraţii, regii sau, la altă scară oamenii prosperi să aibă grădini frumoase pe lângă palatele sau casele lor. Dar împăratul nostru avea ,,în fundul  grădinii un măr care făcea mere de aur”.

Acum încep întrebările. De ce a fost plasat un astfel de  pom în fundul grădinii? Nu era firesc să fie în faţa palatului, pentru a fi văzut şi admirat? Mărul cu mere de aur simbolizează ceva ce nu se află la vedere. La ce folos, însă, că face mere de aur? Aurul este un metal. Cine îşi doreşte să consume fructe din metal? Te interesează o piersică din cupru? Un strugure din siliciu? Câteva prune din argint?

Cu toate acestea împăratul suferă, deoarece „de când îl avea el, nu putuse să mănânce din pom mere coapte, căci, după ce le vedea înflorind, crescând şi pârguindu-se, venea un oarecare noaptea şi le fura”.

Trebuie să fie vorba de altceva. Oamenii nu mănâncă metale. Nu există incisivi şi sucuri gastrice pentru aşa ceva. Avem un simbol. Mărul este ceva viu, aurul este ceva preţios. Prin urmare, merele de aur simbolizează un element vital, foarte preţios. Împăratul nu-1 poate „mânca”, adică nu-1 poate integra/ asimila în viaţa lui. Mărul e situat „în fundul grădinei”, deci e vorba de un conţinut psihologic care nu se află în focarul conştiinţei. Cineva fură aceste mere, noaptea. „Noaptea” ne trimite imediat la ideea de inconştient. Inconştientul e ceva obscur, întunecos, necunoscut, un „loc” în care „lucrurile” aflate în el nu se văd. Asocierea cu „noaptea” este puternică. Prin contrast, conştientul este diurn, luminos, vizibil. Conştientul este ziua.

Merele de aur, elementele de viaţă interioară, foarte importante pentru dezvoltarea personalităţii („de aur”), sunt furate noaptea de „un oarecare”, adică sunt consumate de o forţă din inconştient (vom descoperi curând că această forţă este un zmeu). Simplificând, basmul ne relatează povestea unui om, împăratul, căruia inconştientul îi „fură” şi îi „mănâncă” energia. Trebuie să fie o poveste despre dezvoltare, deoarece împăratul are o problemă serioasă şi trebuie să o rezolve.

Doar că nu e uşor. „Toţi paznicii din toată împărăţia şi cei mai aleşi ostaşi, pe care-i pusese împăratul ca să păzească, n-au putut să-l prindă pe hoţ”. Resursele conştiente (paznicii, ostaşii) se dovedesc insuficiente. Adversarul (hoţul) este mult mai abil şi mai puternic. Interesant e că nimeni nu-1 poate vedea, dintr-un motiv pe care-1 vom înţelege imediat.

Confruntat cu această problemă aparent imposibil de rezolvat (sarcina de dezvoltare), împăratul acceptă oferta fiului cel mare: „Dă-mi voie ca nopţile acestea să păzesc eu însumi şi mă prinz că voi pune mâna pe acel tâlhar care te jefuieşte”.

Astfel intră în scenă fiul cel mare, adică o altă parte a personalităţii. Dacă împăratul este Eul, aflat în acest moment la conducerea fiinţei/ împărăţiei, fiul nu poate fi decât o sămânţă a Eului, aspirând la acelaşi rol, când „tatăl” va muri.

Împăratul nu este convins de capacitatea fiului cel mare de a rezolva această problemă: „mă înduplec şi te las ca să pândeşti, măcar că nu-mi vine a crede că o să izbuteşti”. Observăm lipsa de încredere a tatălui în puterea fiului. Dar mai observăm ceva. Acolo unde cei mai „aleşi ostaşi” au eşuat, acolo unde fiul de împărat îşi încearcă norocul, împăratul însuşi nu se gândeşte să se confrunte direct. Oare de ce? Povestea nu ne spune că împăratul ar fi bătrân, bolnav sau handicapat. Dimpotrivă: „Era odată un împărat puternic şi mare”. Ce înseamnă asta? Înseamnă că Eul se simte depăşit. Se confruntă cu o situaţie căreia nu-i poate face faţă. Cu atât mai mult nu are încrederea într-un Eu „mai mic”, fiul.

Într-adevăr, fiul cel mare eşuează. Diferenţa dintre ceea ce îşi imagina („mă prinz că voi pune mâna pe tâlhar”) şi realitate ne indică imaturitatea lui. „Fiul ce mare” este o parte a personalităţii insuficient dezvoltată. Deşi intuise asta, împăratul/ Eul 1-a lăsat totuşi să încerce.

Este plin de învăţăminte contextul în care fiul cel mare dă greş. „Se întoarse trist la tată-su şi-i spuse cum priveghease până la miezul nopţii, cum mai pe urmă îl apucase o piroteală de nu se mai putea ţine pe picioare, cum, mai târziu, somnul îl copleşise şi căzuse ca un mort, fără să se poată deştepta”.

Iată strategia de geniu a „hoţului”. El acţionează atunci când fiul cel mare adoarme, adică atunci când conştiinţa se limitează, până la punctul în care dispare complet. Inconştientul „drenează” energie (fură merele) atunci când Eul conştient este diminuat, neatent sau focalizat pe altceva. Dacă somnul simbolizează conştiinţa diluată şi mărginită, incapabilă de un contact puternic şi semnificativ cu realitatea, „trezirea” indică începutul procesului de extindere a conştiinţei.

În grădina Ghetsimani, Iisus îi ceartă pe apostoli (Petru, Iacov, Ioan) deoarece îi găseşte dormind. „Un ceas n-ai fost în stare să veghezi?” (Mc. 14:37). Este acelaşi simbolism. Folosind cuvinte obişnuite, Iisus îi îndeamnă pe oamenii acelor timpuri să fie atenţi şi conştienţi, pentru a putea evolua: „Temeţi-vă ca nu cumva, venind fără veste, să vă găsească dormind. Ce vă zic vouă, zic tuturor. Vegheaţi!” (Mc. 13:36-37).

Fiul cel mare nu trece acest examen de maturitate şi la fel se întâmplă lucrurile cu cel mijlociu, un an mai târziu. Împăratul îşi pierde orice speranţă şi se gândeşte la o măsură radicală: „deznădăjduit, pusese în gând să-1 taie”.

Echivalentul psihologic al tăierii este divizarea sau fragmentarea personalităţii. Este un pericol uriaş, la care psihicul reacţionează, condus de impulsul lui autoreglator. Astfel îşi face apariţia Prâslea, fiul cel mic. Prâslea nu are aroganţa fraţilor lui. „Dar nici nu mă leg ca să prinz pe tâlhari, ci numai o cercare să fac”.

Răspunsul împăratului transmite clar discreditarea unor resurse aflate în germen („Prâslea”), neconştientizate. „Fugi d-aici, nesocotitule… atâţia oameni voinici şi deprinşi cu nevoile n-au putut face nimic şi tocmai tu, un mucos ca tine, o să izbuteşti? N-auzi tu ce prăpăstii spun fraţii tăi? Aici trebuie să fie ceva vrajă”.

Prâslea simbolizează potenţialul ce se va dovedi salvator, dar pe care Eul/ împăratul îl devalorizează, îl subestimează sau pur şi simplu nu-1 recunoaşte. De asemenea, ideea împăratului că „trebuie să fie ceva vrăji” la mijloc ne dezvăluie natura fermecătoare a Inconştientului, puterile lui speciale, „vrăjitoreşti”, cărora Eul nu li se poate opune.

Prâslea nu cedează, învăţându-ne câte ceva despre încrederea în sine şi despre necesitatea de a persevera, mai ales atunci când cei din jur se îndoiesc de valoarea ta. Era şansa lui şi trebuie să o joace! „Ci zic că o încercare de voi face şi eu, nu poate să-ţi aducă niciun rău”.

Împăratul cedează, lasă pomul netăiat încă un an şi, la momentul potrivit, cu strategia pusă la punct („îşi luă cărţi de cetit, două ţepuşe, arcul şi tolba cu săgeţi”),  Prâslea îşi începe călătoria de creştere.

Ajutat de cele două ţepuşe, face faţă somnului. Spre revărsatul zorilor apare şi hoţul, pe care Prâslea îl nimereşte abia cu a treia săgeată. „Şi când dete cu a treia, un geamăt ieşi de lângă pom şi apoi o tăcere de moarte se făcu”. Încă o dată, basmul subliniază importanţa încercărilor. Prâslea nu abandonează după ce primele două săgeţi ratează ţinta. Când crezi cu adevărat că poţi face un lucru, pare a ne spune basmul, treci peste eşecurile inevitabile şi te străduieşti până atingi obiectivul.

„Niciodată n-a simţit împăratul o mai mare bucurie decât atunci când a văzut la masa sa merele de aur din care nu gustase niciodată”. Vedem aici satisfacţia intrării în contact cu o parte preţioasă a fiinţei sale lăuntrice, presimţite şi îndelung aşteptate.

Dar problema nu era rezolvată decât pe jumătate. „Dar împăratul mulţumit că pipăise merele cele aurite, nu mai voia să ştie de hoţ.” Prâslea se dovedeşte deja mai matur decât tatăl său. El vrea să facă o treabă completă, să rezolve probleme definitiv: „…arătând împăratului dâre de sânge, îi spuse că se duce să-1 caute şi să-1 aducă împăratului chiar din gaură de şarpe”.

Simbolul ne vorbeşte din nou. Dâre de sânge, asemenea firului Ariadnei, reprezintă firul pe care putem merge pentru a descoperi conţinuturile inconştiente. Analiza psihologică nu s-ar putea desfăşură dacă n-ar exista un fir, „o dâră de sânge” de-a lungul căreia să înainteze. Fără un fir călăuzitor ne rătăcim cu uşurinţă. Fără firul Ariadnei, Tezeu, eroul care a ucis Minotaurul, nu s-ar fi descurcat prin labirint. Aşa este şi inconştientul, un labirint, o reţea complicată de energii, pulsiuni şi forţe, capabile de a-şi schimba chipurile sau de a se ascunde sub voaluri înşelătoare.

„Fraţii săi prinseră pizmă pe el pentru că fusese mai vrednic decât dânşii şi căutau prilej ca să-1 piarză”. Basmul ne dezvăluie aici un alt mecanism psihologic general uman, gelozia fraternă şi, prin extensie, invidia pe care o stârneşte succesul cuiva. Realizarea, performanţa, reuşita aproapelui tău este un criteriu foarte bun pentru a afla ce fel de demoni sau îngeri trăiesc în inima ta, după cum, fiind martorul lor, te bucuri sau te întristezi, apreciezi  şi admiri sau vrei să distrugi, fiind ros de invidie. Se pare că e nevoie de un anumit nivel de evoluţie spirituală pentru a te bucura cu adevărat de succesul aproapelui tău, indiferent dacă acesta este fratele, sora, partenerul de cuplu sau colegul de muncă. Realizarea celui de lângă tine este „hârtia de turnesol” a sufletului tău. Ea  poate trezi demonii invidiei şi geloziei, ceea ce e un lucru foarte bine, deoarece devii o persoană mai conştientă. Mai departe, depinde de forţa Eului tău să îi controlezi şi să îi „îmblânzeşti”.

Fraţii lui Prâslea nu vor reuşi asta. Ei cad la acest examen teribil, stăpânirea demonilor lăuntrici. Iar basmul ne mai învaţă ceva: dacă lucrurile îţi merg din plin şi reuşeşti, ia seama la cei apropiaţi, deoarece bucuria ta poate deveni durerea lor. Dacă nu sunt suficient de maturi pentru a-şi asuma responsabilitatea pentru ceea ce trăiesc, pot deveni periculoşi. Inconştientul tău sau al altuia nu este cineva cu care să te joci. Prâslea va simţi asta şi va fi precaut.

„Se luară, deci, după dâra sângelui şi merseră, merseră până ce ieşiră la pustietate, de acolo mai merseră puţin  până ce deteră de o prăpastie, unde se şi pierdu dâra”. Cuvântul „pustietate” mi se pare minunat în limbaj modern, el indică vidul cuantic, ceea ce se află dincolo de lungimea Planck (10-33), spaţiul misterios în care mintea umană nu poate pătrunde. „Prăpastie”, pe de altă parte, simbolizează din nou inconştientul, necunoscutul în care te prăbuşeşti dacă nu eşti atent şi care te poate înghiţi pentru totdeauna. Asemenea oceanului, inconştientul este ceva în care cobori, în care te scufunzi şi trebuie să o faci în condiţii de siguranţă, dacă vrei să revii teafăr la suprafaţă.

„Dar cum să se lase înăuntru?” Fiii împăratului folosesc funii groase, însă niciunul nu cutează să coboare până la fund, cu excepţia lui Prâslea. Acesta trece astfel un nou examen de maturitate El îndrăzneşte să coboare până pe fundul prăpastiei, adică acceptă provocarea necunoscutului. Se teme, desigur („deodată îi fu cam frică”), dar îşi acceptă teama şi merge mai departe. Oamenii cu adevărat curajoşi nu sunt cei care nu se tem de nimic, ci aceia care leg să-şi înfrunte fricile. La fel face şi Prâslea.

El păşeşte pe un teren uimitor. „Prâslea ajunse pe tărâmul celălalt, se uită cu sfială în toate părţile, şi cu mare mirare văzu toate lucrurile schimbate: pământul, florile, copacii, lighioanele altfel făptuite erau p-acolo”. Povestea ne spune, în felul ei genial, că inconştientul este o lume cu totul altfel. Departe de a fi haotică sau omogenă, o „supă” nediferenţiată sau un amestec dizgraţios de tip freudian, inconştientul sau, mai bine-zis, anumite zone ale lui sunt organizate, „făptuite”, doar că într-un mod diferit de ceea ce ştim.

Prâslea ajunge la un palat de aramă, unde îl întâmpină „o fată frumuşică”. Află astfel că a ajuns pe moşia a trei fraţi zmei, care au răpit trei surori fete de împărat de pe tărâmul din care vine şi el.

Fata de împărat simbolizează contrapartea psihologică, partea polar opusă, de care Prâslea (polul conştient) are nevoie pentru a se unifica. Există, de fapt, trei fete de împărat, corespunzătoare celor trei fraţi. Cu alte cuvinte, orice conţinut conştient are un pol opus în inconştient. Basmul ne pune în posesia unui adevăr tulburător. Totul este legat în acest Univers, orice parte are o contraparte de semn opus pe care trebuie să o găsească pentru a realiza unitatea. În cazul poveştii, unificarea e simbolizată de nuntă.

Viaţa unui om împlinit este povestea căutărilor sale încununate de succes. Este o poveste, aşa cum ne învaţă basmul, punctată de temeri, erori, eforturi, sacrificiu şi ajutoare providenţiale. La capătul ei se află plenitudinea, împlinirea, adică unificarea părţilor opuse într-un întreg armonios. Sufletul oricărui om tânjeşte după unitate şi aspiră să-şi întâlnească părţile rătăcite, uitate sau captive în inconştient.

Inconştientul are multe forţe, aşa că partea captivă nu se poate elibera singură. Are nevoie de un erou, cineva de pe tărâmul celălalt. „Mulţumesc lui Dumnezeu că ajunsei să mai văz om de pe tărâmul nostru”, spuse fiica de împărat.

Din nou, Prâslea acceptă provocarea şi luptă, pe rând, cu zmeii. Strategia lui de luptă are un înţeles ascuns: „îl bagă în pământ până în genunchi şi-i şi taie capul”. Aşa face cu toţi. De ce le taie capul? Deoarece singura problemă a acestor forţe elementare, inconştiente, este orientarea lor greşită, „capul”. Altfel nu e nimic în neregulă cu ele, tocmai de aceea sunt introduse în „pământ” fără a fi mărunţite sau sfârtecate, aşa cum Prâslea va proceda, ceva mai târziu, cu un balaur.

Lupta cu zmeul cel mic, pe care Prâslea îl rănise în grădină, este şi cea mai aprigă. Forţele sunt aproape egale: „şi se luptară, şi se luptară, zi de vară până seară”. Cum nimeni nu câştigă, basmul introduce un personaj suplimentar, anume un corb („un corb însă le tot da ocol, croncănind”). Şi Prâslea şi zmeul îi solicită ajutorul. Urmează o negociere în cel mai economic sens al cuvântului.

„Ia seu din unghiile tale şi pune peste mine, că-ţi voi da stârvul acesta ţie”.

„Dacă vei pune peste mine seu, eu îţi voi da trei stârvuri îi zise şi Prâslea”.

Corbul judecă strict economic şi face tranzacţia cu Prâslea. Mă întreb dacă el nu simbolizează Umbra, partea întunecată, neagră din noi, gata oricând să ne devoreze dacă nu ştim să negociem cu ea. Şi zmeul poate simboliza un aspect al Umbrei, acel aspect cu care trebuie să luptăm direct pentru a-1 supune/ a-i tăia capul.

Deşi ajutat de corb („şi prinse mai multă putere”), Prâslea încă nu reuşeşte să învingă. Mai are nevoie de un ajutor. „Frumuşica mea, îi zise şi Prâslea, dă-mi mie apă şi-ţi făgăduiesc ca te duc pe tărâmul nostru şi acolo să ne cununăm”.

Şi zmeul şi Prâslea îi cer apă fetei de împărat, într-un context pe care basmul îl descrie într-un mod, după părerea mea, delicios „fata de împărat privea la dânşii cum se luptau”. Eeh, avantajele arhetipale ale feminităţii. Dacă eşti femeie nu ai aproape nimic de făcut, bărbaţii trebuie să se lupte pentru tine. Tot aşa, dacă eşti ovul, tot ce ai de făcut este să stai şi să aştepţi. Milioane de spermatozoizi au pornit într-o cursă nebună spre tine şi cine va reuşi să te pătrundă primul va fi recompensat, în sensul că îi vei accepta genele. Totul este o chestiune de viteză, forţă, competiţie şi luptă, la care  tu, ovulul, asişti impasibil.

Trecând peste această digresiune evoluţionistă, fata de împărat face totuşi ceva. Îi aduce apă lui Prâslea. Unificarea psihologică reclamă, totuşi, o minimă acţiune a polarităţii pasive sau receptive („fata de împărat”). Dacă n-ar fi aşa, între psihic şi biologic n-ar fi nici o diferenţă.

Deoarece scriu sub presiunea timpului, voi sări peste alte întâmplări încărcate cu semnificaţie psihologică (de exemplu, tendinţa fuzională a inconştientului, perfect exemplificată de zgripţuroaică: „de te va vedea mama noastră, te înghite de bucurie”), pentru a analiza finalul acestei poveşti minunate.

Împăratul află de fapta fiilor săi (tentativa de a-şi ucide fratele mai mic) şi îl întreabă pe Prâslea cum să-i pedepsească. Răspunsul este memorabil: „Tată, eu îi iert şi pedeapsa să o ia de la Dumnezeu”. Aici basmul ne dezvăluie nivelul de maturitate spirituală pe care Prâslea, Eul în dezvoltare, 1-a atins. Prâslea acceptă că există întotdeauna un plan mai înalt, care îl depăşeşte şi pe care nu-1 poate înţelege complet. El trăieşte umilinţa sănătoasă a celui care a înţeles că nu poate să judece, dar poate ierta. Doar Dumnezeu/ Sinele, cel care ne ţese poveştile, poate decide într-o chestiune de viaţă şi de moarte.

De aceea vine şi cu o propunere: „Şi vom arunca fiecare câte o săgeată în sus şi Dumnezeu, dacă vom fi cineva greşiţi, ne va pedepsi”. Mi se pare uluitor acest pasaj. Înţelepciunea populară a basmului românesc se întâlneşte cu filozofia indiană, izvorâtă din meditaţiile maeştrilor spirituali.

Este acelaşi mesaj: noi suntem pedepsiţi de faptele noastre!

Faptele noastre sunt săgeţile pe care le aruncăm în sus şi care, la un moment dat, îşi schimbă direcţia de deplasare şi se reîntorc. O forţă specială a gravitaţiei pare a fi implicată în economia faptelor noastre. Nici măcar Dumnezeu nu trebuie să le judece. El a „inventat” legea şi mai departe totul depinde de noi.

„Ieşiră câte trei fraţi în curte, dinaintea palatului, aruncară săgeţile în sus şi, când căzură, ale fraţilor celor mai mari căzură drept în creştetul capului şi-i omorâră, dar a celui mic îi căzu dinainte.”

În sfârşit, după ce se face dreptate, adică după ce părţile imature ale personalităţii, periculoase pentru funcţionarea sistemului, sunt „omorâte” (fiul cel mare şi cel mijlociu), adică după ce se renunţă definitiv la dorinţele primitive şi infantile, unificarea mult  aşteptată se produce. „Iar după ce îngropară pe fraţii cei mai mari, făcură nuntă mare şi Prâslea luă pe fata cea mică.”

„Iar după moartea lui tătăl său, se sui el în scaunul împărăţiei şi împărăţi în pace de atunci şi până în ziua de astăzi, dac-o fi trăind.” Basmul ne comunică ultimul lui mesaj simbolic. Eul  pe deplin dezvoltat poate prelua conducerea personalităţii („scaunul împărăţiei”), abia după ce Eul cel vechi se retrage (moartea naturală a împăratului). Eul maturizat ca urmare a confruntării cu inconştientul nu este un uzurpator. El aşteaptă cu răbdare să-i vină timpul, ştiind că acest lucru se va petrece negreşit.

Iată doar unul dintre modurile în care mintea unificată poate fi lăsată să funcţioneze, pentru a asocia lucruri aparent fără legătura şi pentru a vedea relaţii acolo unde pare să nu fie nimic. „Prâslea cel voinic şi merele de aur” este o poveste care ne mişcă inimile atunci când suntem copii, însă nu doar atât. Ea conţine o poveste înfăşurată, un set de mesaje simbolice despre felul cum sunt alcătuite sufletele noastre, despre dinamica şi întâmplările lor secrete.

Ea codifică într-un fel care mă lasă aproape fără cuvinte zeci de cărţi de psihologie, o cunoaştere desfăşurată pe mii de pagini, pe care geniul sufletului românesc a strâns-o într-o poveste aparent pentru copii. Iar eu, traducătorul modern, „încălecai pe-o şa şi v-o spusei dumneavoastră aşa”.

5 răspunsuri la „Forme de expresie a tainelor Inconştientului” de Adrian Nuta (psiholog, psihoterapeut)

  1. FloareAlbastră spune:

    Interesant!Mai captivant decît povestea în sine!
    …Cred că fiecare sesizează aceste lucruri (în mod conştient,explicit,sau mai puţin explicit),cel puţin cel care a încercat să se cunoască pe sine însuşi.
    …Ideea unificării eului,într-adevăr,e una arhirăspîndită şi arhicunoscută(la mai mulţi filosofi o găsim),chiar şi-n înţelepciunea patristică o întîlnim(întregirea minţii…ori acolo găsim o sugestie şi mai puternică:supunerea/învingerea minţii).
    …Concepţiile evoluţioniste inserate aici,în articolul respectiv,mi se par inoportune(unele,chiar năstruşnice…se vede că articolul e scris de un bărbat :D)
    Oricum,”toate’s vechi şi nouă toate”.Căile sufletului unui om,într’adevăr,sunt sinuoase:diferă circumstanţele şi intervalul de timp pentru fiecare om în parte pînă cînd acesta va pătrunde esenţa şi va înţelege (ceea ce unul înţelege într’o clipă,altuia îi trebuie o viaţă ca să înţeleagă).Fie psihologi,fie filosofi,fie profesori – ajung la acelaşi „liman” de cunoaştere la care demult îi aşteaptă un biet pescar (ba poate pescarul e deja în zare,pe cînd ceilalţi rămîn pe loc,neştiind să înoate,de mersul pe apă nemaivorbind) pe care l’a încununat Dumnezeu şi l’a desăvîrşit,făcîndu’l sfînt.

  2. daniel spune:

    Desi nu stiam de blogul acesta sau de adrian nuta, „Praslea cel voinic si merele de aur” e o poveste impresionanta, ca multe altele si, dupa cum remarca si dsoara care a mai comentat aici, constient, sesizam si eu ceva, intr-o oarecare masura, neputandu-mi totusi explica coerent exact ce.

    Totusi, recent, prin Nicolae Margineanu(un profesor psiholog de la cluj), am descoperit ca literatura si psihologia se intrepatrund mai mult decat as fi banuit si povestile de genul acesta inseamna nu doar o intuitie a vreunui scriitor, chiar foarte bun, ci o adevarata stiinta care ofera ocazia formarii unei educatii sanatoase; asa se transmit niste cunostinte si o perceptie generala de viata, specifica unui fel/neam de oameni.

    Ma bucur ca v-ati gandit sa postati asa ceva!

  3. […] “Forme de expresie a tainelor Inconştientului” de Adrian Nuta (psiholog, psihoterapeut)… August 2010 2 comments […]

    • romeo spune:

      Aceasta, ca un raspuns hermeneutic analog:

      <>

      Dar psiholigizand pierdem multe sensuri. Pentru ca, daca observati, exista un caracter, practic, util al acestei perspectiva asupra lui Praslea. Autorul a limitat orizontul. In primul rand mutand actiunea in acest subconstient, aruncam cele trei entitati intr-un hau, greu definibil, difuz, enorm si intunecos.

      Conchid ca nu exista loc gol in fiinta umana, dar psihologizand abstractizam categorial, nedesprinzandu-ne macar, de la nivelul mineral al sensurilor, asta daca am privi totul ierarhizand o analogie a regnurilor.

      Ce spune Adrian Nuta, nu spun ca nu este asa spun doar ca este incomplet si meschin dezvoltat, din punct de vedere al orizonturilor pe care le deschide..

      Propun ca ipoteza de lucru, contextualizarea acestui episod: Miorita. Veti vedea, cautand originea, ca se invarte in jurul unei dispute occidentale, aparand ca o forma imunitara vis-a-vis de Filoque. Unde principiul trinitar era chestionat.

      Cum omul este dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu, e de inteles de ce trebuia creata o prezentare simoptica Om – Dumnezeu plecand de la insasi faptura umana, spre a combate diferite influente la care putea fi expusa populatia roman-ortodoxa, ne-deprinsa cu exercitiul silogistic, sau al disputelor filozofico-teologice. Vorbim totusi de spatiul romanesc medieval si deci la nivel subliminal, vehiculand oral, un mic antidot dogmatic, avem aceste minunate pasaje anonime care se pare ca si-au facut treaba cum se cuvine.

  4. romeo spune:

    Aceasta, ca un raspuns hermeneutic analog:

    Mioriţa nu e o baladă pesimistă ci ideologică. Ciobanii reprezintă omul de trup (sarkic), cel de suflet (psihic) şi cel de duh (pneumatic). Primii doi conspiră contra celui de-al treilea, plănuind moartea lui ca entitate spirituală. Dacă ar rezista violent, omul spiritual ar decade din condiţia de credincios şi tocmai de aceea ar implini planul diabolic. Omul spiritual este antidotul universal al morţii pentru că nu crede în puterea ei. Dimpotrivă, el ştie că omul este singura fiinţă care poate suferi cu sens, ca urmare crima e comutată în sacrificiu liturgic. Oile, caii şi câinii sunt simboluri pentru puterile sufleteşti şi spirituale.

    Dar psiholigizand pierdem multe sensuri. Pentru ca, daca observati, exista un caracter, practic, util al acestei perspectiva asupra lui Praslea. Autorul a limitat orizontul. In primul rand mutand actiunea in acest subconstient, aruncam cele trei entitati intr-un hau, greu definibil, difuz, enorm si intunecos.

    Conchid ca nu exista loc gol in fiinta umana, dar psihologizand abstractizam categorial, nedesprinzandu-ne macar, de la nivelul mineral al sensurilor, asta daca am privi totul ierarhizand o analogie a regnurilor.

    Ce spune Adrian Nuta, nu spun ca nu este asa spun doar ca este incomplet si meschin dezvoltat, din punct de vedere al orizonturilor pe care le deschide..

    Propun ca ipoteza de lucru, contextualizarea acestui episod: Miorita. Veti vedea, cautand originea, ca se invarte in jurul unei dispute occidentale, aparand ca o forma imunitara vis-a-vis de Filoque. Unde principiul trinitar era chestionat.

    Cum omul este dupa chipul si asemanarea Lui Dumnezeu, e de inteles de ce trebuia creata o prezentare simoptica Om – Dumnezeu plecand de la insasi faptura umana, spre a combate diferite influente la care putea fi expusa populatia roman-ortodoxa, ne-deprinsa cu exercitiul silogistic, sau al disputelor filozofico-teologice. Vorbim totusi de spatiul romanesc medieval si deci la nivel subliminal, vehiculand oral, un mic antidot dogmatic, avem aceste minunate pasaje anonime care se pare ca si-au facut treaba cum se cuvine.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: