Critica lui Friedrich Nietzsche asupra moralei creştine. Autor: Vasile Chira

Probabil cã cel mai important gânditor care a fost influenţat de Schopenhauer, exercitând la rândul lui o considerabilã influenţã asupra filosofiei occidentale, rămâne F.Nietzsche. Având studii teologice neterminate, deplasându-şi centrul de interes, apoi, către filologia clasică, Nietzsche va avea, dupã lecturile din Schopenhauer, o veritabilă convertire la voluntarism. Cu aceastã dublă orientare înspre cultura clasică şi metafizica voluntaristă, Nietzsche va elabora în „Naşterea Tragediei” o aplicare a principiilor metafizice schopenhaueriene la tragedia greacă. Aceastã interpretare va apărea în mediul filologilor ca fiind una originală, aducând un punct de vedere relativ neobişnuit faţă de clişeele în care filologii profesionişti încorsetau cultura greacă.

În Naşterea Tragediei, Nietzsche îşi expune principalele obsesii care îi vor marca opera. Apare aici opoziţia dintre apolinic şi dionisiac. Aceşti doi termeni sunt ridicaţi de Nietzsche la rangul unor veritabile categorii estetice, ei reprezentând în acelaşi timp prelungirea opoziţiei schopenhaueriene dintre voinţã şi reprezentare. Reamintim că la Schopenhauer, un strat mai adânc al lumii reprezentãrii era cel al ideilor pe care artistul le contemplã suveran şi detaşat. Ideile, ca termen mediu între voinţa numerală şi formele a priori ale reprezentării care aveau o întrebuinţare subordonatã total finalităţilor voinţei, realizau o relativă relaxare a tensiunilor voinţei, permiţând celui care le contemplã o parţială eliberare din cătuşele acestor contradicţii. Artele ar ţine exact de acest teritoriu al unei luminozităţi olimpiene, al serenităţii şi imponderabilităţii spiritului. Excepţie de la frecventarea acestui teritoriu luminos ar face, după Schopenhauer, muzica, prin aceea că ea pătrunde mai adânc ideile, dezvăluind contradicţiile intime ale voinţei însăşi. Aceasta va fi baza de plecare de la care Nietzsche îşi va constitui cuplul antitetic apolinic-dionisiac. Apolinicul constituie pentru Nietzsche componenta statică şi geometrizată a frumuseţii, caracteristică câmpului vizual al artelor. Energia fundamentală a tragediei ar proveni, însă, din rezervorul impersonal şi inform al dionisiacului. Înţeles ca forţă a vieţii de proporţii cosmice, dionisiacul erupe, trăgând dupã sine, într-un elan extatic şi orgiastic, toate formele conştiinţei, cufundându-le în propria-i matcă până la anihilare. Suprimarea individuaţiei prin topirea contururilor ei în stihia letargică a dionisiacului ar constitui fundamentul primar, arhaic al tragediei. Fiind o asemenea forţă teribilă care erupe periodic, eliberându-se de formele rigide ale conştiinţei, cumulează în sine aspectele contradictorii ale naturii. Vom recunoaşte aici întreaga forţã terifiantă a voinţei schopenhaueriene, însă cu semn schimbat. Dacă pentru Schopenhauer, voinţa era pentru destinul individului o calamitate metafizică ce-i trezea întemeietorului voluntarismului oroare existenţială, pentru Nietzsche contradicţiile voinţei deveneau valorizate afirmativ. Departe de a se teme de caracterul terifiant al forţei vieţii, Nietzsche îşi asumă acest caracter şi îl glorifică. Tocmai această afirmare plenitudinarã îl va aduce pe Nietzsche în conflict cu creştinismul, religie în care gânditorul german va vedea o formã de reprimare şi de sabotare a tuturor energiilor instinctului. Unul din meritele fundamentale pe care epoca contemporană l-a gãsit în opera lui Fr. Nietzsche a fost acela al unei rupturi faţã de modalitatea creştinã de asumare a vieţii. Deşi între creştinism şi mitologiile morţii şi resurecţiei ciclice existã o înrudire aparentã, pe care autorul Naşterii Tragediei ar fi putut-o specula, trebuie remarcat faptul că între creştinism şi aceste scenarii mitice ale Renaşterii există totuşi o diferenţã ireductibilă: aceea a ireversibilitãţii resurecţiei creştine, ireversibilitate care va schimba şi caracterul morţii care precede resurecţia.

Această asumare a unei morţi radicale este cea care imprimă creştinismului ducerea până la extremă a conştiinţei penitenţei şi a automortificării. Conştiinţa penitenţei este generată de teza teologică, conform căreia rãul ar fi intrat în conştiinţa cosmică şi istorică datorită unei exercitări viciate a libertăţii. Acest act, prin care întreaga umanitate, precum şi întregul cosmos au fost aruncate în robie ontologicã şi prin care a fost introdusă implicit contradicţia ca forţă activă universală este, în acelaşi timp, transmisibil în ordinea speciei. Ceea ce fusese iniţial elecţiunea unui cuplu primordial, devine pentru toţi descendenţii lege a necesitãţii, ceea ce, într-un sens prim era libertate, în sensul descendenţei genetice devine condiţionare. Terapia creştină a acestei stări de debilitate metafizică implică mortificarea principiului vital din om, pentru ca această mortificare, într-un sens dialectic, să afirme apoi o viaţă cu mult mai plenară şi purificată de condiţionările păcatului originar.

Împotriva unei mortificări anticipate a morţii se va ridica Nietzsche, afirmând cu o violenţă polemică, excepţională valoarea imanentă a vieţii. Deşi viaţa avea un caracter imanent, ea era investită de Nietzsche cu o grandoare supraumană. Această grandoare era susţinută nu atât teologic, cât mitologic, întâi prin mitologia greacã, apoi, sub influenţa wagnerianã, prin mitologia indo-germanică. Exaltarea supraumană a forţei vitale care dobândeşte proporţii cosmice constituie pentru Nietzsche nu atât un motiv de negare a umanismului, cât acela de amplificare a lui pânã la transcendere. Sentinţa nietzscheanã „omul este ceva care trebuie depăşit” vizează o condiţie pentru care istoria devine insuficientă, pentru care numai dimensiunile cosmice mai pot reprezenta o soluţie. Astfel, renunţând la o eshatologie de factura celei creştine, Nietzsche o reproiecteazã totuşi imanentist şi cosmologic. În acest context, conştiinţa morală nu va apărea decât ca o sincopă artificial impusã de raţiune instinctului. Pentru că Nietzsche deduce morala dintr-un model metafizic al transcendenţei, deconstrucţia moralei trebuie sã fie precedată de o deconstrucţie a transcendenţei însăşi şi, implicit, a unei soteriologii a cărei finalitate să fie transmundană. Acesta este punctul de pornire al „Genealogiei moralei” care îşi propune să deconstruiascã originea transcendentã a eticii, aşa cum este ea postulată de platonism şi de creştinism, precum şi originea transcendentală a eticii kantiene, aşa cum este ea prezentată în Critica raţiunii practice.

Pentru Nietzsche, distincţia dintre bine şi rău nu mai are un statut metafizic, ci unul pur convenţional şi istoric care ar fi legat de o solidaritate cu morala sclavilor. Morala este pentru Nietzsche o frână artificială şi periferică, impusă caracterelor puternice de către cei dotaţi de naturã cu o energie vitalã precară. Astfel, întregul creştinism, precum şi întreaga structură religioasă iudaică ce a fãcut posibil creştinismul, devin mijloace ale unei teribile subversiuni istorice. Conştientizarea acestui statut al moralei ar avea ca efect nemediat dinamitarea ei. Suprimarea dihotomiilor morale ar fi abia un preludiu pentru afirmarea individualităţii umane dincolo de limitele sale. Proiecţia cosmicã şi antropologică a eshatologiei, adică înţelegerea unei condiţii plenare a destinului umanităţii în termenii imanenţei va avea ca şi consecinţă abandonarea timpului liniar al ontologiei iudeo-creştine, în favoarea timpului ciclic al cosmogoniilor arhaice precreştine. Mitul Eternei reîntoarceri nu este o inovaţie nietzscheanã, ci reprezintã o redescoperire a unui arhetip universal, prezent atât în culturile primitive, cât şi în culturile matur articulate ale Indiei şi ale Greciei presocratice. Toate cosmogoniile indice sunt străbătute de aceeaşi temă a cosmogoniilor şi a extincţiilor cosmice periodice. În sfârşit, în Grecia care precede momentul sofist, ciclicitatea este constant afirmată, în special de ontologia fiziologilor. Timpul ciclic va fi prezent şi în viziunea clasicilor greci (Platon şi Aristotel) prin preeminenţa mişcãrii circulare asupra mişcãrii rectilinii. Eterna reîntoarcere ar ţine la Nietzsche de un fond profetic. Depăşirea omului nu ar fi cu putinţă decât pe un fundal grandios, în care amurgul şi rãsăritul firii sunt asimilate de umanitatea supraumană profeţită de Zarathustra. Scrisă într-un limbaj metaforic abscons, ce aminteşte de parabolele evanghelice, dar şi de Avesta şi Upanişade, „Also sprach Zarathustra” are valoarea unui testament pentru viziunea ontologică nietzscheanã. Într-o lume aflată în amurg, aşa cum era Europa sfârşitului de secol XIX, mesajul unei asemenea nostalgii a afirmării cosmice a forţei vitale rãmâne, probabil, ultimul cuvânt al metafizicii occidentale. Nu întâmplãtor, Heidegger jaloneazã imensa divagaţie a metafizicii occidentale de la Platon la Nietzsche. Impactul nietzscheanismului asupra conştiinţei europene a fost profund, în primul rând în perimetrul german. Spirite de anvergura lui Thomas Mann sau Heidegger s-au lăsat seduse de limbajul grandios al lui „Also sprach Zarathustra”.

În contextul unei reacţii împotriva raţionalismului, reacţie care exalta în sec. XX vitalismul şi afirmarea termenului iraţional al existenţei, nietzscheanizmul pătrunde şi în spaţiul cultural interbelic al României. Ceea ce poartă în istoriografia filosofiei româneşti denumirea de trăirism face un extins apel la tezele nietzscheene. Deşi acuzat în numeroase contexte culturale contemporane de lipsã de originalitate şi epigonism, profesorul Nae Ionescu a reuşit să dea o unitate unei generaţii cu o certă valoare creatoare, precum a fost generaţia care s-a manifestat prin intermediul Criterionului. S-a putut vorbi în timpul lui Nae Ionescu despre conceptul paradoxal de epistemologie a iubirii. Într-un sens kantian, expresia constituie o contradicţie, deoarece cunoaşterea în sensul tradiţional al transcendentalismului este mediatã logic, categorial. Dupã identificarea, însã, a lucrului în sine cu sacrul, realizatã de Rudolf Otto, ideea experienţei care nu este sensibilã decât prin analogie devine dezirabilã. Acesta este contextul teoretic european în care Nae Ionescu proclamă iubirea ca mijloc de cunoaştere. De vreme ce în mistica creştină iubirea era unica modalitate de transgresare a conceptului, dar şi a oricărei alte mijlociri cognitive, nimic nu pare mai natural decât faptul de a identifica lucrul în sine (sacrul în versiunea lui Otto) cu iubirea.

În continuitate cu aceste eforturi de remodelare a infrastructurii teoretice a kantianismului pe care Nae Ionescu le-a sugerat pentru a face posibilã legitimarea iubirii ca realitate numenală, survine demersul ontologic şi epistemologic al discipolilor lui. Din puncte de vedere eterogene teoretic şi existenţial, aproape oponente, emulii lui Nae Ionescu: Eliade, Noica, Cioran, Vulcãnescu vor exploata diferenţiat distincţiile magistrului.

Vasile Chira, fragment din „Dominantele gândirii Cioraniene” Editura Universitãţii „Lucian Blaga” Sibiu 2006 .

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: