Etnogeneza poporului Român o certitudine sau ipoteza de travaliu?

Octombrie 23, 2010

de Erhan Andrei

 

După o perioadă de certitudine colectivă privind originea și procesul formării poporului român, un studiul relativ recent al istoricului Neagu Djuvara publicat la editura „Humanitas” cu numele „Thocomerius – Negru Vodă, un voivod de origină cumană la începuturile Ţării Româneşti”, zguduie din temelii pretențiile unor istorici de adevăr istoric absolut. Se pare că nu reprezintă o inovație, teza privind descendența cumană a domnitorului Basarab în istoriografia românească, precedente a unei astfel de ipoteze regăsindu-se chiar și-n opera marelui istoric român Nicolae Iorga care face o comunicare la Academia Română în 1927 intitulată „Imperiul cumanilor şi domnia lui Basaraba”, în care găsim afirmat că : „Numele e cuman”. (Basar e aoristul unui verb, “a domina”, iar aba e “tata”). După care adaugă: „Dar numai numele?”. O altă dovadă în viziunea, aceluiași, o constituie cercetările orientalistului Aurel Decei privind faptul că tatăl lui Basarab, pomenit în cronici „Thocomerii” era cuman şi era acelaşi personaj cu „descălecătorul” Negru Vodă.

Neagu Djuvara merge pe ideea istoricilor europeni că întemeierea majorităţilor state europene s-a datorat unor minorităţi etnice care au coagulat popoarele cucerite formându-se noi neamuri şi ţări. Drept exemplu la scară universală servind cazul varegilor (vikingi) care au contribuit la întemeierea Rusiei medievale, a francilor care cucerind Galia au întemeiat Franţa, a anglo-saxonilor care s-au aşezat în Anglia ş.a.m.d. Această masă de migratori redusă numeric dar activă politic s-a constituit în aristocraţia ţărilor respective şi cu timpul s-a topit în masa poporului majoritar. Pe acest principiu marşează şi Neagu Djuvara afirmând că aristocraţia cumană stă la baza întemeierii Ţării Româneşti. Istoricul Djuvara, bazându-se pe documente ungureşti şi papale susţine întemeierea politică a Ţării Româneşti ca o continuare a Cumaniei din Muntenia şi că întemeietorii noştri au fost de religie catolică deoarece funcţiona aici episcopia catolică de Milcovia. Neagu Djuvara îşi sintetizează teoria astfel „atât numele lui Basarab, cât şi cel al tatălui său, Thocomerius, sunt de origine cumană. Basarab şi fiul său Nicolae Alexandru au fost de religie catolică, în condiţiile în care slavii şi românii ţinuseră de veacuri de biserica răsăriteană, iar cumanii erau singurul popor catolic din Ţara Românească. Contrar credinţei fără suport documentar potrivit căreia Basarab s-ar fi impus peste ceilalţi cneji români ca şi căpetenie împotriva tătarilor cronicile ungureşti şi cele sârbeşti menţionează faptul că în bătăliile „de la Posada” şi Velbužd tătarii s-au aflat alături de români. Deoarece tătarii occidentali erau în majoritate foşti cumani, o posibilă origine cumană a lui Basarab ar fi putut crea legături între cele două popoare. Mai mult ca atât susține autorul tezei genezocumane, „Porecla Negru-Vodă dată descălecătorului sau întemeietorului, cum a mai fost numit, se referă la culoarea feţei sale, aşa cum este consemnat separat de către Paul de Alep şi cronicarul Miron Costin. Pentru români, neamul cumanilor ar fi apărut mai închis la culoare”. Ipoteza aceasta însă nu este , din nefericire pentru bătrânul istoric, împărtășită de cei mai mulți dintre cei din clasa sa, reproșândui-se lipsa de logică istorică, tânărului pioner. „Cumanii, unul dintre acele popoare turcice barbare înrudiți cu avarii, protobulgarii, înaintea cărora au venit și au stat cam vre-o două sute de ani pe teritoriile noastre, pecenegii. Derivații din marea masă a cumanilor albi, aflați atunci cam prin regiunea Ucrainei de astăzi. Noi, fiind ultimul val al cumanilor, eram numiţi cumanii negri, iar cei din Ucraina erau albi, asta e diferenta dintre cumanii principali şi cei periferici, fară conotaţie peiorativă. Cumanii albi primesc valul mongolilor. Cei negri, ai noştri, care refuzaseră creştinarea, luptându-se cu ungurii timp de 150 de ani, au văzut victoria oamenilor lui Genghis Han, de la 1223, şi au cerut imediat creştinarea din partea regelui Ungariei. Regele era vasalul Papei şi considera o misiune sfântă creştinarea vecinilor sai. Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Împărtăşania[1] (Prof. Nicolae Afanasiev)

Octombrie 22, 2010


Traducerea de Eugeniu Pleşca

 

I.

Chinonia cu trupul şi sângele lui Hristos

 

1. În practica liturgică actuală împărtăşirea, într-o oarecare măsură, s-a conturat într-un act separat. Cu siguranţă, în marea majoritate a cazurilor, împărtăşirea se săvârşeşte la adunarea euharistică, însă săvârşirea Euharistiei nu este neapărat legată de împărtăşirea credincioşilor. Euharistia se poate săvârşi şi aproape că se şi săvârşeşte fără împărtăşirea credincioşilor. Oare nu este evident faptul că în unele parohii liturghia se împarte în dumnezeiasca liturghie şi în dumnezeiasca liturghie cu împărtăşirea celor ce postesc?  [În practica rusească, a intrat termenul de „ajunare”]. Pe de o parte termenul de „ajunare” indică faptul că împărtăşirea necesită o pregătire deosebită prin postire şi o mai deasă fregventare a slujbelor bisericeşti, iar, pe de altă parte, se spune că ajunarea constituie un act neobişnuit în viaţa bisericească a credincioşilor. Paradoxul constă în faptul că aceast obicei de pietate se află în discrepanţă  cu natura euharistică. Dacă am putea spune că viaţa liturgică nu are continuitate, am menţiona tocmai acest moment. Practic vorbind, avem Euharistia fără împărtăşirea credincioşilor, Euharistia în care doar o parte dintre credincioşi se împărtăşesc, iar, în cazul în care toţi credincioşii s-ar împărtăşi aproape că nu ar ajunge Cuminecătura.

Cu siguranţă că nu putem considera că am avea nu una, ci trei feluri de Euharistii. Euharistia este una, despre aceasta mărturişte statutul ei unic, însă avem două moduri de prezentare a credincioşilor la adunarea euharistică. Primul, atunci când credincioşii se împărtăşesc, şi al doilea, atunci când aceştia nu se împărtăşesc. În biserica primară, împărtăşirea era momentul final al adunării euharistice, care nu putea fi exclus sau conturat într-un act separt. Se împărtăşeau cei care luau parte de la începutul adunării euharistice, şi participau la adunarea euharistică doar cei ce se împărtăşeau. În practica noastră liturgică a dispărut momentul adunării: nu avem realmente o adunare euharistică. Euharistia este inclusă într-o slujire aparte, care a luat numele de liturghie. Orice slujire îşi propune participarea comunităţii, însă înfăptuirea ei nu-i condiţionează pe cei ce participă. Ea devine una desinestătătoare şi independentă faţă de participarea comunităţii la ea. Euharistia săvârşită la liturghie s-a transformat în una din tainele Bisericii, asemeni celorlalte taine. Astfel, în lumina învăţăturilor şcolilor teologice actuale, Euharistia este prezentată ca o taină a Bisericii, fiind un act sacramental, ce se săvârşeşte de către o persoană împuternicită pentru credincioşi. Euharistia, asemeni altor taine, nu necesită adunarea credincioşilor, întrucât acesta nu ar fi un element obligatoriu. Comparativ cu taina botezului, mirungerii şi a hirotoniei, Euharistia face parte din numărul tainelor ce pot fi administrate în repetate rânduri, acelor persoane ce se pregătesc sau simt necesitatea de a o primi. Din aceste motive, credincioşii ce s-au pregătit pentru Euharistie se împărtăşesc la liturghie, iar ceilalţi nu. Precum arată însuşi termenul „împărtăşanie”, ei, prin împărtăşire, se fac părtaşi ai trupului şi sângelui Domnului. Ceilalţi credincioşi doar asistă la împărtăşire. Neîmpărtăşindu-se, ei nu iau parte la Taina Euharisitiei, întrucât „Euharistia este acea taină, după cuvintele lui M. Macarie, în care creştinul se împărtăşeşte de însuşi adevăratul trup şi sânge al Mântuitorului său în chipul pâinii şi a vinului”[2]. Poziţia de bază a vechii vieţi bisericeşti se atomiza/concentra asupra: „totdeauna toţi laolată”, actualmente poziţia s-a schimbat radical: „nici toţi, nici laolată”, ci fiecare pentru sine şi fiecare în parte.

2. În canonul euharistic nu există rugăciuni care ar putea să-i pomenească pe cei ce nu se împărtăşesc. În ce chip se poate participa la rugăciunile euharistice, care direcţionează spre împărtăşire ca spre un punct culminat, şi, cu toate acestea, având ferma convingere de a lipsi de la împărtăşire? Urmând această practică care s-a instaurat, noi nu simţim în totalitate tragismul ei euharistic. Denumind Euharistia ca o taină a Bisericii, gândirea dogmatică nu a fost în stare să schimbe, referindu-se la învăţătura sa, statutul Euharistiei. Euharistia rămâne a fi, în consecutivitate ierarhică, masă a Domnului, iar cei ce nu se împărtăşesc rămân doar asistenţi, nu şi părtaşi. Acest tragism se intensifică, deoarece, în adâncurile conştiinţei liturgice, încă mai persistă învăţătura despre săvârşirea tainei de către întreaga Biserică. În fiecare taină a Bisericii se înalţă rugăciuni pentru săvârşirea tainei, însă la Euharistie, Biserica se roagă pentru ea însăşi, cu alte cuvinte pentru întreg poporul ce aparţine lui Dumnezeu, care s-a adunat împreună cu întâistătătorul său pentru a participa la masa Domnului. Nu putem afirma că soluţionarea acestei probleme euharistice ar constitui-o învăţătura despre „împărtăşirea duhovnicească”. Această învăţătură e neclară şi diluată, şi cu atât mai mult Biserica nu o conţine. Ce semnifică „împărtăşirea duhovnicească”? Euharistia este „jertfă duhovnicească” (I Petru II, 5). Adunarea euharistică reprezintă locul unde Duhul se află în lucrare, în eonul nostru şi în timpul nostru. La adunarea euharistică toate se înfăptuiesc de către Duhul. În Duh şi prin Duhul, ea (Euharistia) rămâne a fi continuarea Cinei celei de Taină, e în Duh şi prin Duhul se înfăptuieşte venirea la Cina Domnului, în Duh şi prin Duhul noi ne facem părtaşi ai trupului lui Hristos. În Duh şi prin Duhul, pâinea şi vinul se transformă în trupul şi sângele lui Hristos. Atunci ce înseamnă această „împărtăşire duhovnicească”? Cu siguranţă că aceasta din urmă se deosebeşte semnificativ de împărtăşirea reală. Introducând înţelesul/învăţătura despre „împărtăşirea duhovnicească”, oare nu introducem subtil o gnoză tainică în Biserică? Nu este evident, oare, că ideea „împărtăşirii duhovniceşti” a fost, se pare, introdusă de Origen, însă sub un alt înţeles, altul decât cel actual?

Dacă vom privi însă „împărtăşirea duhovnicească” ca o participare a noastră la masa Domnului, lucru care nu are legătură cu darurile Sfântului Duh, atunci nu constituie acest fapt o eronată înţelegere a participării la adunarea euharistică şi o spiritualizare a Euharistiei? Până astăzi, noi începem canonul euharistic cu aceleaşi cuvinte cu care începea biserica primară fiecare adunare euharistică. „Şi după citirea Legii şi Profeţilor, a Epistolelor şi Faptelor noastre şi a Evangheliilor, hirotonitul să salute Biserica, zicând: ‹‹Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi iubirea lui Dumnezeu Tatăl şi comuniunea Duhului Sfânt să fie cu voi cu toţi››”[3]. Binecuvântarea Domnului, dragostea Tatălui şi chinonia/comuniunea Duhului sunt condiţiile pentru participarea noastră reală la Euharistie. Dacă ar exista împărătşire prin duhul nostru, atunci nu am putea substitui oare „chinonia” euharistică, sau, cel puţin, s-o considerăm una neobligatorie? „Şi, mâncând ei, a luat Iisus pâine şi binecuvântând, a frânt şi le-a dat lor şi a zis: Luaţi, mâncaţi, acesta este Trupul Meu. Şi luând paharul, mulţumind, le-a dat şi au băut din el toţi” (Mc. XIV, 22-24).

„Antidorul” asigură o şi mai mică participare la Euharistie. Însăşi ideea antidorului, care literalmente semnifică „în locul darurilor”, constituie un element spontan pentru viaţa euharistică a Bisericii. În secolul al XII-lea, Balsamon scria că împărţirea antidorului a fost introdusă pentru ca unii dintre credincioşi să rămână până la sfrârşitul liturghiei. Prin înrădăcinarea practicii rarei împărtăşiri, credincioşii nu mai aveau dorinţa de a rămâne până la sfârşitul liturghiei – aceasta este mărturia patriarhului Antiohiei. „După cum se vede, din cauza canoaneleor 8 şi 9 a Sfinţilor Apostoli, actualmente (canonul al 2-lea a Sinodului din Antiohia), a fost introdusă practica împărţirii antidorului, pentru că, după cum se crede, şi cei ce nu se pot împărtăşi cu sfintele şi de viaţă făcătoarele taine, să aibă motiv de a aştepta încheierea liturghiei şi să primească din mâinile slujitorilor un dar pentru sfinţire”[4]. Explicarea lui Valsamon e discutabilă. „Agapele”, care au dispărut din viaţa bisericească, şi-au aflat reflecţia în Euharestie. Dacă episcopul participa la agape, atunci,  conform lui Ipolit Romanul, el binecuvânta pâinea pe care o împărţea celor prezenţi la agapă. Aceasta era o  „pâine binecuvântată”. Antidorul, de asemenea, este o pâine binecuvântată, despre care putem spune, asemeni lui Ipolit, că aceasta este „o binecuvântare [eulogia], nu o mulţumire [eucharistia] ca Trupul Domnului”[5].  În secolul al XIV-lea, Simeon de Solun considera că antidorul se dă în locul împărtăşaniei, întrucât nu toţi credincioşii sunt vrednici pentru împărtăşanie[6]. Dacă explicarea lui Valsamon e lipsită de perspectiva istorică, dar, în fond, fiind adevărată, atunci cea a lui Simeon de Solun este de neconceput. Prin ea, membrii bisericii se împart în două categorii: cei vrednici să primească împărtăşania şi cei nevrednici. Mai mult decât atât, ea introduce ideea că darurile euharistice ar putea fi înlocuite cu ceva anume, un lucru absolut inacceptabil. Citește restul acestei intrări »


Resemnificare (de Erhan Andrei)

Octombrie 22, 2010


Familiar necunoscut, suspans  temut al unei ştiri

la limita nemărginitului din firi,

riminiscenţă crudă a unei amintiri

Cu zâmbet fin, expresie-n priviri.

Ce mult  consum  de  aer  şi efort  se epuizară

şi chiar  zenitu-i de-l vedeam ce mult mă implicarăm …

Dar  nu regret ,   —  ar fi banal,

greşim  mereu, chiar repetat

nu pierzi deloc  dacă iubeşti

chiar  dimpotriva ai câştigat!

C-ar fi inept şi fără tact

Să tot susţin fără temei că: Citește restul acestei intrări »