III. Euharistia şi problemele sociale ale societăţii moderne (de Serghei Bulgakov)

Decembrie 23, 2010

(continuare[1])

Pentru înţelegerea mai deplină a acestei laturi a dumnezeieştii Euharistii vom lua în considerare, acum, cuvântarea de despărţire a Domnului, de la Cina cea de Taina. Vorbirea aceasta ni s-a păstrat numai în Evanghelia Sfântului Ioan. În acelaşi timp mai cunoaştem că el este singurul dintre Evanghelişti, care înregistrează instituirea de fapt a Euharistiei, despre care tratează toate celelalte Evanghelii.

Dar potrivit obiceiului său general, Sfântul Ioan amplifică naraţiunile care se ocupă cu instituirea Euharistiei, prin cuvântul de despărţire al Domnului. Cuvântarea aceasta ne dă o tâlcuire autentic dumnezeiască în privinţa întregului înţeles al acestui mesaj şi al testamentului său de rugăciune, profeţie şi chezăşie. Ea este, astfel vorbind, o dumnezeiască teologie Euharistică. Şi tratează, înainte de orice, despre venirea Duhului Mângâietorul care va învăţa despre toate lucrurile şi va spune pe cele ce vor să vină. Iar mai departe grăieşte despre dragostea, în virtutea căreia creştinii trebuie să rămână uniţi ca şi persoanele Sfintei Treimi: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine” (Ioan XVII, 21), „ca şi ei să fie una”. În sfârşit, El se raportează la lucrurile pe care creştinii sunt chemaţi să le săvârşească, lucruri mai mari decât cele pe care Iisus lea făcut „fiindcă Eu merg la Tatăl” (Ioan XIV, 28).

Aici, înaintea ochilor spirituali ai ucenicilor, se deschid orizonturi fără limită pentru întregul neam al lui Hristos. Exact înainte ca ucenicii să fi auzit acestea, ei se împărtăşiseră cu trupul şi sângele Lui şi, prin aceasta, se uniseră cu Hristos. Prin urmare, Hristosul care acum le vorbeşte ca învăţătorul lor şi Hristosul Euharistie cu care ei în adevăr se împărtăşiseră, este unul şi acelaşi Hristos. Astfel încât cuvântarea de despărţire este, vorbind astfel, chiar glasul Sfintei Împărtăşanii în cei ce se împărtăşesc; este graiul cuvântului din Euharistie care răsună constant în inima euharistică. De asemenea, această cuvântare de despărţire este cea mai dulce grăire ce sa exprimat vreodată în graiul omenesc. Ea culminează în aşa-numita rugăciune arhierească, unde se grăieşte despre slava şi viaţa veşnică. Iar această rugăciune sună: „Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevăr. Precum M-ai trimis pe Mine în lume şi Eu iam trimis pe ei în lume” (Ioan XVII, 16-18). Această binecuvântare în rugăciune Marele Arhiereu o aşază pe umanitatea Sa, când, sfinţind pe ucenici pentru slujirea Adevărului Său, îi trimite în lume, aşa precum şi El a fost trimis de Tatăl Său. Marele Arhiereu parcă deschide porţile Templului ale Camerei celei de sus înaintea ucenicilor Săi chemândui să ia parte, cu toată lumea, la bogăţiile pe care ei deja leau primit la dumnezeiasca Euharistie. Mântuitorul lasă ucenicilor Săi o viaţă euharistică, adică le dă inspiraţia euharistică şi prin aceasta comuniunea cu lumea. Cuvântarea de despărţire a lui Hristos, ca teologie dumnezeiesc euharistică, cuprinde în ea germenul viitorului text liturgic, în care se descoperă variatele lui aspecte.

De aceea, caracteristica cea mai comună a Liturghiei, ca rit al dumnezeieştii Euharistii, e calitatea ei universalistă: „pentru toţi şi pentru toate”. Această universalitate dobândeşte aici un înţeles dublu: de o parte, priveşte pe toţi întreaga lume şi întreaga omenire; de altă parte, pe toate adică, pe toate ale vieţii, afară de păcat.

Acest element universal nu exclude, ci include personalismul; iar caracterul universal al Euharistiei nu exclude rugăciunea adoptată atât pentru oarecare persoane vii sau moarte – cât şi pentru nevoile specific omeneşti. Fapt important asupra căruia merită să insistăm, este acela, că nu există nici scârbă şi nici neatenţie pentru viaţa omenească şi, cu atât mai puţin,  nici un fel de dispreţ pentru această viaţă. Citește restul acestei intrări »


II.Euharistia şi problemele sociale ale societăţii moderne (de Serghei Bulgakov)

Decembrie 21, 2010

(continuare[1])

 

În concordanţă cu adevărata lui creaţie, omul este nu numai o fiinţă individuală, ci şi un progenitor. În contrast cu îngerii, care reprezintă între ei o multitudine concordantă, un „sobor” (concilia), umanitatea este o multitudine, un genius. Omenirea este legată prin comună descendenţă de un strămoş, de Adam cel întâi zidit, şi posedă o natură în comun. În acest sens, omenirea este  zidită după chipul Sfintei Treimi, în care cele trei ipostase posedă o singură natură şi se împărtăşeşte (înăuntrul ei) de o viaţă comună. Dogma creştină fundamentală despre Cădere şi Răscumpărare e unită cu acest fapt. Potrivit învăţăturii bisericii, în  persoana lui Adam cel întâi zidit, toată omenirea e stricată prin păcatul originar; pentru că în el „toţi au păcătuit” (Rom.V, 12). Dar în persoana noului Adam, Hristos, toată firea omenească este reintegrată. „Şi precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos: toţi vor învia” (I Cor. X V, 22) şi din acest motiv o logos sarx egheneto. Întruparea lui Hristos, faptul că El a devenit om, implică, [faptul] că El a luat firea omenească în întregime; e întregul şi completul Adam. Prin natura Sa omenească, Hristos a posedat o individualitate umană concretă; a fost o persoană definită. Acesta a fost Iisus din Nazaret, fiul „după cum se credea” (Lc. III, 23) al lui Iosif şi al Măriei. El a avut strămoşenie definită şi rudenie definită; a trăit într-un loc definit; a aparţinut unei epoci istorice definite şi a vorbit o limbă definită- aramaica. Dacă El n-ar fi posedat o individualitate definită, adevărata Lui umanitate n-ar fi putut fi autentică. Dacă El ar fi fost lipsit de individualitate, în acel caz ar  fi  trebuit să  se  deosebească  de  oricare  alt  om  în caracterele acestea particulare. Dar  simultan cu devenirea  ca om definit – Iisus,  Fiul lui David –  Hristos a fost şi un tot-om, un tot individual, El a cuprins în firea Sa omenească întreaga umanitate – toată plinătatea firii lui Adam; şi toate feţele Lui ipostatice, asemenea ca primul Adam, cuprindeau în sine, potenţial, toată individualitatea omenirii viitoare. Numai făcându-Se  un tot-om, a putut Hristos să răscumpere întreaga omenire şi să devină noul ei progenitor, noul Adam, ridicând, cu Sine, o nouă generaţie de fii ai lui Dumnezeu. În Răscumpărare umanitatea lui Adam devine umanitatea lui Hristos. Ea reprezintă o multiunitate vie, care are o singură viaţă în Hristos; dar în acelaşi timp ea e o multitudine de imagini ipostatice absolut reale, împreunate  în  această  unitate  de  viaţă.

Această  omenire  multiuna, ca un  tot, este Trupul lui Hristos, ce constă din  mai  multe  mădulare, unite, oarecum, prin viaţa lor în Hristos. Ca o  multiplicitate de individualităţi ea este o sobornosti vie; adică, ca o existenţă armonioasă  în care simultan existenţa  separată  a fiecăruia, ca  şi a tuturor la o laltă este o  realitate completă. Asemănând  biserica cu un trup,  Apostolul Pavel ne arată simultan  şi viaţa comună în trup şi multiplicitatea membrelor lui, precum şi legătura vie care exista între aceste mădulare. „Astfel, Dumnezeu a pus în trup  aceste  mădulare, pe  fiecare din  ele… dacă toate  ar fi un singur  mădular, unde  ar fi  trupul? Ci acum sunt multe mădulare, însă un  singur trup” (I Cor. XII, 18-20). „Şi daca un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se  bucură  înainte. Iar  voi sunteţi trupul lui Hristos  şi mădulare (fiecare)în parte” (I Cor. XII, 26-27). Dragostea e mortarul multiunităţii.

Dragostea face unitatea bisericii. Unitatea bisericească este regula interioară pentru viaţa omenirii creştine: uniţi în Duhul lui Dumnezeu dragostea sporeşte în unitate. O atare sporire este cea descrisă de Apostol- noi suntem datori ca, prin dragostea adevărată, „să sporim întru toate, pentru El, care este Capul-Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare şi se zideşte întru dragoste” (Efes.IV, 15-16.)

Sobornosti a bisericii, adică unirea în dragoste – e Trupul lui Hristos complet, cuprinzând în acelaşi timp în sine însuşi principiul conducător şi ideal pentru frăţia omenirii. În simplicitatea şi copilărescul ei, s-a descoperit modest, lumii întâi în viaţa primitivă a bisericii, atunci când creştinii, proaspăt convertiţi, au trăit în comuniune religioasă şi în unitatea dragostei. „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi-şi vindeau moşiile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi cu stăruinţă şi într-un cuget, erau în templu şi frângeau pâinea prin case şi-şi luau hrana cu bucurie şi cu inimă nevinovată. Lăudând pe Dumnezeu şi fiind bine văzuţi de tot poporul” (Fapte II, 44-47). Citește restul acestei intrări »


I. Euharistia şi problemele sociale ale societăţii moderne (de Serghei Bulgakov)

Decembrie 18, 2010

(fragment) [1]

 

Crugul vremii moderne e înfierat, în înţelesul cel mal adânc al cuvântului, cu semnul problemei sociale. Conştiinţa socială strigă ca dreptatea să se înfăptuiască în relaţiile mutuale dintre oameni şi pretinde, ca raţiune şi scop, depăşirea constrângerii impuse de realitatea actuală.

În adevăr se poate spune, că, deşi problema socială a existat în toate vremurile în istorie, totuşi pentru propria noastră vreme ea reprezintă un destin anumit; o sarcină istorică covârşitoare. Atitudinea faţă de această problemă e determinată în practică de criterii deosebite, iar poziţia dominantă e ocupată de natural, de aşa-numiţii factori biologici, de lupta animală pentru existenţa în forma războiului de clasă şi de concurenţa economicâ directă.

Concurenţa economică directă e pune la îndemână una din cheile de înţelegere a vieţii economice a societăţii prin economia, care, din nenorocire, reprezintă nu numai un vis urât, zămislit în creierul unui Riccardo sau Karl Marx, ci însăşi realitatea; denunţând în acelaşi timp şi pseudocreştinismul societăţii noastre. Iar războiul bestial dintre clase şi indivizi e nu numai un fapt, ci şi un îndemn proclamat în presă, în stradă şi în adunările publice.

Aşa ca societatea contemporală a ajuns sa trăiască pe un vulcan, ameninţată întruna de cutremure şi catastrofe, identice cu acelea ce s-au petrecut în propria noastră patrie.

Prin urmare, atmosfera întreaga e otrăvită de ura socială, de gelozie şi de disperare. „Rezolvă-mi problema, sau le mănânc” – ameninţă Sfinxul social pe Oedipul contemporan. Putea-se-va oare aşeza înţelegerea printre loviturile vrăjmăşiei mutuale? Sigur, că da. Fiindcă, cu toate acestea, afară de ura de clasă, depozitul spiritual al societăţii moderne conţine încă şi altfel de puteri şi de concepţii. În primul rând, menţionam aici acele năzuinţe care pot fi numite, în cel mai adânc înţeles, idealul umanitar şi moral. Societatea contemporană, în adevăr, poseda un capital acumulat de solidaritate socială, de simpatie, – pe baza căruia se încearcă să se dobândească libertatea, egalitatea şi fraternitatea. Cu toată asprimea socială, în lumea europeană există o vastă năzuinţă pentru respectul persoanei şi al libertăţii ei; şi se înfioară involuntar când drepturile ei sunt violate, cum de exemplu în Germania de azi.

Dragostea de libertate e şi mai evident dorită comparând viaţa naţiunilor europene cu a Rusiei Sovietice, unde tronează, sub mască roşie, cea mai sălbatică formă de despotism asiatic, bestial de furios.

Fără îndoială, umanitarismul european e de origine creştină. Totuşi, de foarte multă vreme el a fost despărţit de solul său creştin şi, de fapt, apare întovărăşit mai direct cu principiile de la 1789 – liberté, égalité, fraternité – cu  Rousseau şi Voltaire, decât cu Evanghelia şi Noul Testament deşi numai în Evanghelie şi Noul Testament îşi poate găsi o îndreptăţire îndestulătoare. Aceste idealuri umanitare reprezintă, prin ele înseşi o comună şi aşa zicând bâtătătoare la ochi temelie a mişcării sociale contemporane.

Şi totuşi aceasta s-ar putea numi: sentimentalism socisl al vremurilor noastre, fiindcă n-a pătruns adânc în viaţă şi se îndestulează numai cu un obtimism umanitar superficial. Aceste concepte, lipsesc de sensibilitate în ce priveşte păcatul original şi puterea răului în om, de ar fi să le exprimăm în limbajul dogmei creştine, corespund, fără înconjur, Pelagianismul. Privit cantitativ, un atare Pelagianism social este în adevăr universal azi. Şi ca un rezultat al acestuia, mişcarea socială contemporană, luată în general, tinde a deveni ireligioasă; sau, cel puţin, areligioasă. Una dintre personificările unui atare umanism areligios o identificăm în Francmasonarie, cel puţin în unele dintre formele sale. Citește restul acestei intrări »


Incertitudinea Victoriei

Decembrie 17, 2010

(de rusnac mircea)

 

Pietrele îngheţate în sângele cald al martiriului bizar

Dezagreghează entuziasmul înlăcrimat al idealurilor libertăţii recâştigate

Războiul straniu presat de conexiunile stupide ale intereselor obscure

Inundă masele în incertitudinea acţiunilor manifestate

Sentimentul nobil de îmbrăţişare a dragostei liberei cugetări

e masacrat de duplicitatea afacerilor murdare…

resemnarea istoriei e contrazisă de invincibilitatea dragostei pentru adevăr. Citește restul acestei intrări »