II.Euharistia şi problemele sociale ale societăţii moderne (de Serghei Bulgakov)

(continuare[1])

 

În concordanţă cu adevărata lui creaţie, omul este nu numai o fiinţă individuală, ci şi un progenitor. În contrast cu îngerii, care reprezintă între ei o multitudine concordantă, un „sobor” (concilia), umanitatea este o multitudine, un genius. Omenirea este legată prin comună descendenţă de un strămoş, de Adam cel întâi zidit, şi posedă o natură în comun. În acest sens, omenirea este  zidită după chipul Sfintei Treimi, în care cele trei ipostase posedă o singură natură şi se împărtăşeşte (înăuntrul ei) de o viaţă comună. Dogma creştină fundamentală despre Cădere şi Răscumpărare e unită cu acest fapt. Potrivit învăţăturii bisericii, în  persoana lui Adam cel întâi zidit, toată omenirea e stricată prin păcatul originar; pentru că în el „toţi au păcătuit” (Rom.V, 12). Dar în persoana noului Adam, Hristos, toată firea omenească este reintegrată. „Şi precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos: toţi vor învia” (I Cor. X V, 22) şi din acest motiv o logos sarx egheneto. Întruparea lui Hristos, faptul că El a devenit om, implică, [faptul] că El a luat firea omenească în întregime; e întregul şi completul Adam. Prin natura Sa omenească, Hristos a posedat o individualitate umană concretă; a fost o persoană definită. Acesta a fost Iisus din Nazaret, fiul „după cum se credea” (Lc. III, 23) al lui Iosif şi al Măriei. El a avut strămoşenie definită şi rudenie definită; a trăit într-un loc definit; a aparţinut unei epoci istorice definite şi a vorbit o limbă definită- aramaica. Dacă El n-ar fi posedat o individualitate definită, adevărata Lui umanitate n-ar fi putut fi autentică. Dacă El ar fi fost lipsit de individualitate, în acel caz ar  fi  trebuit să  se  deosebească  de  oricare  alt  om  în caracterele acestea particulare. Dar  simultan cu devenirea  ca om definit – Iisus,  Fiul lui David –  Hristos a fost şi un tot-om, un tot individual, El a cuprins în firea Sa omenească întreaga umanitate – toată plinătatea firii lui Adam; şi toate feţele Lui ipostatice, asemenea ca primul Adam, cuprindeau în sine, potenţial, toată individualitatea omenirii viitoare. Numai făcându-Se  un tot-om, a putut Hristos să răscumpere întreaga omenire şi să devină noul ei progenitor, noul Adam, ridicând, cu Sine, o nouă generaţie de fii ai lui Dumnezeu. În Răscumpărare umanitatea lui Adam devine umanitatea lui Hristos. Ea reprezintă o multiunitate vie, care are o singură viaţă în Hristos; dar în acelaşi timp ea e o multitudine de imagini ipostatice absolut reale, împreunate  în  această  unitate  de  viaţă.

Această  omenire  multiuna, ca un  tot, este Trupul lui Hristos, ce constă din  mai  multe  mădulare, unite, oarecum, prin viaţa lor în Hristos. Ca o  multiplicitate de individualităţi ea este o sobornosti vie; adică, ca o existenţă armonioasă  în care simultan existenţa  separată  a fiecăruia, ca  şi a tuturor la o laltă este o  realitate completă. Asemănând  biserica cu un trup,  Apostolul Pavel ne arată simultan  şi viaţa comună în trup şi multiplicitatea membrelor lui, precum şi legătura vie care exista între aceste mădulare. „Astfel, Dumnezeu a pus în trup  aceste  mădulare, pe  fiecare din  ele… dacă toate  ar fi un singur  mădular, unde  ar fi  trupul? Ci acum sunt multe mădulare, însă un  singur trup” (I Cor. XII, 18-20). „Şi daca un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se  bucură  înainte. Iar  voi sunteţi trupul lui Hristos  şi mădulare (fiecare)în parte” (I Cor. XII, 26-27). Dragostea e mortarul multiunităţii.

Dragostea face unitatea bisericii. Unitatea bisericească este regula interioară pentru viaţa omenirii creştine: uniţi în Duhul lui Dumnezeu dragostea sporeşte în unitate. O atare sporire este cea descrisă de Apostol- noi suntem datori ca, prin dragostea adevărată, „să sporim întru toate, pentru El, care este Capul-Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare şi se zideşte întru dragoste” (Efes.IV, 15-16.)

Sobornosti a bisericii, adică unirea în dragoste – e Trupul lui Hristos complet, cuprinzând în acelaşi timp în sine însuşi principiul conducător şi ideal pentru frăţia omenirii. În simplicitatea şi copilărescul ei, s-a descoperit modest, lumii întâi în viaţa primitivă a bisericii, atunci când creştinii, proaspăt convertiţi, au trăit în comuniune religioasă şi în unitatea dragostei. „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi-şi vindeau moşiile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi cu stăruinţă şi într-un cuget, erau în templu şi frângeau pâinea prin case şi-şi luau hrana cu bucurie şi cu inimă nevinovată. Lăudând pe Dumnezeu şi fiind bine văzuţi de tot poporul” (Fapte II, 44-47).

Care este pricina pentru care atenţia noastră se îndreaptă în chip deosebit asupra înfăţişării acestei vieţi simple a comunităţii primitive? Pricina e aceea că dragostea bisericească, sobornosti a bisericii, nu e limitată la templu şi rugăciune, ci se întinde asupra întregii vieţi. Ea nu face deosebire între ceea ce este al bisericii şi între ceea ce nu e; fiindcă în plenitudinea unităţii bisericii se cuprinde întreaga viaţă. Iată, pe nesimţite şi într-un exemplu de viaţă actuală, vedem că sobornosti a vieţii bisericii nu cunoaşte limită; şi, în principiu, nu se lasă pe seama a ceea ce este josnic, pe principii animale, ci, din contra, năzuieşte să topească şi să retoarne totul în focul dragostei bisericii. Dar în istoria posterioară a bisericii, de fapt mult târziu după aceea, această sobornosti se opreşte pe pragul templului şi mai departe nu trece. Astfel, ea s-a limitat singură, părăsind viaţa dincolo de pragul templului, lipsind-o de consacraţia bisericii. Totuşi, niciodată biserica n-a izbutit să uite cu totul visurile scumpe ale copilăriei sale şi care ar fi trebuit să devină scopul şi străduinţa omului sporit. Fiindcă lucrarea bisericii, puterea sobornostii sale, trebuia să se întindă asupra întregii vieţi a mădularelor sale şi, în consecinţă, asupra întregii vieţi a societăţii creştine. Hristos prin umanitatea Sa trăieşte în fiecare om, precum însuşi ne încredinţează în întrebările ce le pune la „judecata cea din urmă” (Mt. XXV).

Trupul sobornâi al bisericii este trupul lui Hristos, umanitatea Lui. Adevărata lui existenţă este asociată cu întruparea; de fapt se poate spune că ea este dumnezeiasca Lui întrupare. Fiindcă întruparea s-a împlinit nu numai pentru timpul prezenţei pământeşti a Domnului nostru Iisus Hristos, ci posedă încă şi o însemnătate statornică. Ea există nu numai înăuntrul timpului, ci şi în eternitate; şi numai în puterea veşniciei sale păstrează o valoare statornică: „Iisus Hristos – ieri şi azi şi în veci – este acelaşi” (Evrei XIII, 8).

Toate mădularele bisericii, prin ele înseşi, au această putere a întrupării, pentru că sunt legate de Hristos în trupul Său. Această realitate a trupului lui Hristos dobândeşte prin ea însăşi o directă şi imediată plenitudine în Taina trupului şi a sângelui: în dumnezeiasca Euharistie. În sensul acesta, Euharistia este plenitudinea dumnezeieştii realităţii a îndumnezeirii umanităţii, o permanentă şi pretundinească întrupare. În adevăr, ce înseamnă această Taină în plenitudinea ei? Direc ea e Ospăţul Domnului, întins credinciosului pentru împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos; pentru unirea cu Hristos.

Aceasta însă îi pretinde să devină derivat în înţelesul cel mai general al cuvântului. Împărtăşirea cu trupul şi sângele lui Hristos devine posibilă numai datorită faptului că acest adevărat trup şi sânge al lui Hristos există actual – fiindcă existenţa lui este o consecinţă a Întrupării perfecte. Deci Comuniunea înainte de toate mărturiseşte despre Întrupare, care s-a împlinit; iar Taina trupului şi sângelui lui Hristos în ea însăşi reprezintă această Întrupare ca şi cum s-ar întâmpla iarăşi sau, mai corect, ca şi cum ar fi extinsă.

Ritul ortodox al dumnezeieştii Liturghii cuprinde nu numai tainica prefacere a elementelor euharistice – care, ca chestie de fapt, o aflăm şi în Liturghia romană – ci şi reproduce pictural întregul eveniment al întrupării, începând cu Naştcrea lui Hristos şi terminând cu Înălţarea. Simbolismul Liturghiei reprezintă Naşterea lui Hristos, tot aşa precum Discul reprezintă ieslea; iar Steluţa, steaua Betlehemului; începutul solemn al misiunii Domnului nostru e simbolizat prin Vohodul mic şi prin alte evenimente din viaţa lui Hristos, conform cu sărbătoarea sau cu pericopele stabilite din Scriptură. Apoi se face amintire la rând de mântuitoarea patimă, de moartea pe cruce, de Înălţare şi de a doua iarăşi Venire, precum se spune în rugăciunea de dinainte de înălţarea Darurilor. – „Deci, pomenind şi noi, Stăpâne, patimile cele mântuitoare, crucea cea de viaţă făcătoare, îngroparea cea de trei zile, Învierea cea din morţi, suirea la ceruri, şederea de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl şi înfricoşata lui a doua venire”. Patimile cele mântuitoare şi slăvita Înviere a lui Hristos corespund în Liturghia cu sfinţirea (consacrarea) Sfintelor Daruri şi cu amestecarea în potir a trupului şi sângelui; iar Înălţarea, cu mutarea sfintelor Daruri pe Masa Proscomidiei după ultima arătare către popor.

Simbolismul dumnezeieştii Liturghii cuprinde nu numai un sens semnificativ, ci şi o  taină religioasă: „aducerea aminte” (comemorarea) bisericească nu este o  reproducere subiectivă  a memoriei omeneşti, ci o împărtăşire cu realitatea actuală, cu viaţa lui Hristos în Întrupare, care, după ce s-a împlinit o dată înăuntrul trupului, rămâne în veşnicie.

De aceea, prefacerea Sfintelor Daruri şi chiar împărtăşania în timpul Liturghiei nu sunt acte izolate, separate, luate din afară şi fără legătură cu întreaga viaţă a Mântuitorului, cu întreaga Întrupare. De asemenea, actul acesta nu e ca un fel de act magic săvârşit de preot, întovărăşit cu recitarea unor anumite cuvinte sacramentale, care, ca să zicem astfel, seamănă unui descântec. O atare tâlcuire şia aflat casă în teologia romano-catolică. Potrivit, mai ales, cu Sf. Thoma d’Aquino dacă preotul rosteşte cuvintele instituţiei, chiar şi fără a sluji întreaga Messă, chiar şi în afară de contextul lor, Taina se săvârşeşte şi fără acestea evident ca un act magic. Dar prefacerea Sfintelor Daruri se săvârşeşte numai în legătură cu întreaga întrupare.

Prin urmare, vedem că Liturghia reprezintă Întruparea, care se săvârşeşte pentru noi iarăşi, se reînnoieşte, se repetă. Hristos vine iarăşi pentru a se uni cu umanitatea Sa; iar razele acestei uniri izvorăsc din Sfântul Potir şi pătrund în inimile celor care se apropie de Sfânta Taină. Şi prin împărtăşanie împlinesc pentru ei înşişi întrunirea perfectă, unindu-se cu Hristos într-un Trup; într-o umanitate îndumnezeită. Se poate afirma că Dumnezeu Se naşte în oricare dintre cei care iau parte la Liturghie şi  fiecare dintre ei este născut în Dumnezeu, se înscrie în calitate de fiu al Său. Dar în acelaşi timp şi fiecare se împărtăşeşte cu puterea mântuitoarei Jertfe a Calvarului. Fiindcă dumnezeiasca Euharistie, care reprezintă pentru noi o întrupare reînnoită, localizează în ea centrul şi întâmplarea culminantă din viaţa pământească a Mântuitorului: moartea pe cruce, mântuitoarea jertfă.

Această mântuitoare jertfă este dumnezeiasca Euharistie. Aşa încât mântuitoarea jertfă reprezintă o împărtăşire cu această jertfă: întâi jertfa, apoi împărtăşirea cu ea. Şi din această cauză, instituind Taina Împărtăşaniei, Domnul o oferă ca o participare la Jertfa trupului şi sângelui Său. – „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu Carele se frânge pentru voi…”. „Beţi dintru acesta toţi; acesta este sângele Meu al Legii celei Noi, Carele se varsă pentru voi şi pentru mulţi„. Jertfa sângelui spală păcatele tuturora şi prin el toţi suntem uniţi prin aducerea jertfei în fiimea lui Dumnezeu. Totuşi, frăţia Euharistică (χαvovια) este înainte de toate o arvună şi o uniune în faţa altarului de jertfă. Dacă Biserica este o sobornosti o adunare laolaltă, o colectivitate, în cazul acela ea reprezintă, în jertfa euharistică, o colectivitate unită. A cui este jertfa euharistică, asupra cui influenţează şi pentru cine se aduce? Răspunsul e simplu şi lămurit: a bisericii şi pentru biserică. În jertfa aceasta simţim noi pulsaţiile inimii bisericii; aici unitatea ei se perfectează în sobornosti. Exclamaţia de aducere, după textul slavon, sună astfel: Ale Tale dintru „ale Tale Ţie aducem, de toate şi pentru toate”. Acest „toate” se aplică în mod egal la toate „păcatele” – păcatul lumii; cum şi la toţi oamenii, uniţi în biserică (în cazul de faţă traducerea slavonă prezintă o curioasă inexactitudine a textului grec, datorită căreia noi am dat altă versiune de text şi altă nuanţă de înţelegere).

Mai presus de orice, Euharistia este o jertfă mântuitoare, ce se aduce „pentru iertarea păcatelor”. Aceasta însă nu istoveşte puterea jertfei lui Hristos, puterea Întrupării. Ea nu numai că reintegrează natura coruptă a lui Adam, ci şi îndrumă către o nouă viaţă în Hristos. Ea dă omului natural, lui Adam cei vechi, puterea să devină neamul lui Hristos;îi dă puterea pentru o nouă viaţă.

va urma

 

 

 

 

 


[1] Acesta reprezintă un fragment din cartea Dogma Euharistică, Serghei Bulgakov, pag. 79-86, Ed. Paideia, Bucureşti.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: