IV.Euharistia şi problemele sociale ale societăţii moderne (de Serghei Bulgakov)

continuare *

Domnul S-a înălţat la cer cu preaslâvitul Său trup şi şade de-a dreapta Tatălui. Dar în acelaşi timp, El însuşi şi pentru Sine însuşi a creat şi pentru pământ un trup, în Euharistie, în care şi locuieşte. Iar prezenţa Sa în Sfintele Daruri (praesentia realis), trebuie tălmăcită ca un fapt extern – adică de stabilitate într-un punct definit înăuntrul spaţiului şi timpului – dar ca putere de viaţă, care lucrează şi sălăşluieşte în noi nu static, ci amarnic. Trupul lui Hristos s-a realizat astfel pe pământ în umanitatea sa, iar puterea care ajută în direcţia aceasta este prezenţa euharistică a lui Hristos în lume – Potirul de viaţă dătător. Această concepţie poate găsi confirmare dogmatică şi în alte consideraţii teologice, dar care au însemnătate numai ca ipoteze teologice (theologumene). Când Hristos a fost împuns cu suliţa pe cruce, a curs sânge şi apă din coasta Lui cea împunsă cu suliţa (Ioan XIX, 34). Faptul acesta a rămas şi s-a statornicit în lume ca un dar al umanităţii pământeşti a lui Hristos. Acest dar preţios făcut de Hristos pământului nostru constituie în acelaşi timp şi o legătură cu El. Şi deşi această legătură se deosebeşte de cea Euharistică, totuşi ea ne uneşte cu El. În mod nevăzut Hristos locuieşte pe pământ şi lucrează în omenire. El suferă şi Se răstigneşte cu omenirea: flămânzeşte, însetoşează şi e în închisoare (Matei XXV, 3536) pentru împlinirea misiunii Sale. Această viziune spirituală a fost exprimată de către poetul rus Tiutcev în bine cunoscutele versuri:

„Obosit de povara Crucii,

Împăratul ceresc, sub înfăţişare de rob,

Rătăceşte peste tine pământule mamă, împărţindu-ţi binecuvântări…”

Aceeaşi concepţie ne-o înfăţişează şi Dostoievski în foarte cunoscuta sa Legendă Marelui Inchizitor. Însă această asociere dintre Hristos şi lume reprezintă, în acelaşi timp, şi calea spre instaurarea Împărăţiei Sale pe pământ- misiuea Sa Împărătească. Istoria omenirii e ca un tablou al acestei instaurari, care va lua forma desăvârşită prin lupta dintre bine şi rău – bestia şi dragonul – cu puterea lui Hristos şi care se va sfârşi cu biruinţa lui Hristos. Această istorie pământească a lui Hristos se descoperă în Apocalipsă în imagini tainice şi simbolice; şi prin sine ea însăşi e o apocalipsă, care culminează cu pogorârea Cetăţii cereşti, Noului Ierusalim, pe pământ. Într-un sens oarecare suntem conduşi să interpretăm în amănunţime simbolurile particulare ale Apocalipsei, dar nu putem admite ca aparţinându-le decât sensul comun: cetatea lui Dumnezeu e zidită înăuntrul istoriei prin sforţările acelora care sunt servitorii credincioşi ai Împăratului Hristos. Cu toate acestea, împărăţia lui Dumnezeu nu se capătă cu tândăleala, ci cu lupta (şi oamenii de luptă o iau cu năvala). Dacă biserica îşi deschide inima în rugăciune în curentul de viaţă a întregii lumi, dacă Hristos însuşi conduce pe credinciosul Său în lupta cu puterile lui Antihrist, e din cauză că propria noastră luptă pentru biserică şi pentru puterea ei biruitoare în lume trebuie să cuprindă în sine întreaga viaţă şi nu trebuie să pună oprire pe nimic.

Razele de lumină ale Potirului euharistic pătrund întregul întuneric al vieţii noastre; iar întunericul nu poate birui această lumină. Inspiraţia euharistică ar trebui să ne însoţească în viaţă în toată activitatea noastră creatoare; iar Liturghia – causa comună ar trebui transformată într-o Liturghie slujită afară din templu. Ea trebuie să devină cauza noastră comună nu numai în interiorul templului, ci şi în afară de templu. Aceasta alcătuieşte temelia culturii şi a sociologiei (viaţa comună) creştine. Teza generală care se desprinde din pietatea euharistică este aceasta: în viaţa creştină totul trebuie să fie orientat – dacă nu direct, cel puţin urmare, însoţit cu Potirul euharistic. Şi tot ceea ce, într-un sens propriu, nu aparţine euharistiei şi, tot ceea ce nu poate fi onorat cu o binecuvântare euharistică – nu are drept la existenţă. Când ne apropiem de Potir nu trebuie să lepădăm, nici să părăsim nimic din ceea ce aparţine personalităţii sau vieţii noastre, afară de păcat; iar ceea ce e necesar să fie lepădat, părăsit, trebuie neapărat să fie izgonit şi din viaţă. De vom fi în stare să ne excomunicăm viaţa, luând drept temelie criteriul Euharistiei, ce rezultate minunate şi edificatoare vor răsări dintr-un atare criteriu!

Astfel, a crea istoria în Hristos şi cu Hristos, aşezând în fruntea tuturor pe Hristos, după cum se exprimă un renumit teolog rus în sec. XIX: arhimandritul Teodor Bucharev, este şi o datorie şi o vocaţie. Biserica adună şi împreună omenirea într-un trup, în trupul lui Hristos; şi forţa acestei sobornosti este Euharistia, care este însuşi Hristos. În acest centru se pot înscrie cercuri variate prin formare de cercuri concentrice variate, care însă trebuie să rămână toate înăuntrul fruntariilor confraternităţii bisericii, deşi în prezent, datorită secularizării vieţii, îşi fac apariţia diferite centre false.

O atare comuniune, şi-a aflat exprimarea în biserica primitivă într-o viaţă comună şi directă în aşa-numitele agape sau ospăţuri de dragoste, care, fără îndoială, au reprezentat centrele spirituale ale unei viitoare cristalizări. Agapele au degenerat şi au dispărut comparativ de vreme. Cu toate acestea, ele au reînviat uneori, ici şi colo, sub diverse forme. Prezenta noastră confrăţie,[1] în jurul altarului, au nu-i şi ea o formă specială a agapei? Însă această comuniune directă depăşeşte limitele unui templu anumit şi ale unei anumite comunităţi şi se confundă cu viaţa întreagă a comunităţii creştine şi cu toate sarcinile care-i stau în spate.

Iată-ne, aşadar, faţă în faţă cu problema socială, adică, vorbind în genere, cu toate nevoile comunităţii. Aceste nevoi sunt caracteristice fiecărei epoci şi, în legătură cu fiecare epocă, au specificul lor propriu, care prin urmare, apar ca opinii, învăţături, partide politice diferite. Iar în momentul acesta, când venim să păşim peste pragul templului şi să ne facem intrarea în viaţa de toate zilele, ne găsim noi înşine, faţă în faţă cu o greutate cu totul specială. Anume: în această viaţă aflăm că fraţii în Hristos, că participanţii la Potirul euharistic comun, s-au găsit şi se găsesc şi acum împărţiţi în diferite grupe, care pot veni în concurenţă unele cu altele sau sunt chiar duşmane una alteia. Dar, dacă aceste grupe concurente se unesc în faţa altarului, pline de duhul dragostei lui Hristos, aflăm atunci că concurenţa lor de până aici e micşorată şi străină de ură şi bănuială, ceea ce nu-i cazul cu partidele politice. Duhul creştin reprezintă un factor nemăsurat, care înfrânge lupta de dinăuntru.

Dar, iată că soseşte inevitabila chestiune: trebuie, au nu, ca omenirea politică şi socială să derive din faptul că noi toţi avem o credinţă creştină? Ar putea, ori nu, fi adevărat că o politică creştină unită s-ar putea dezvolta şi ar putea alcătui şi organiza un partid politic creştin comun? Ar putea fiinţa un partid al Evangheliei? S-ar putea înţelege, că şi umblăm după un asemenea lucru, de altfel foarte natural şi inevitabil, şi în anumite cazuri faptul s-ar putea ivi în practică actual. De aceea, e mult mai firesc să încercăm să descoperim nu atât neînţelegerile din interiorul unei biserici particulare, cât unanimitatea năzuinţelor, deşi în practica actuală realitatea contrazice adesea această dorinţă. Un rău exemplu de o asemenea contradicţie ni-1 dă biserica noastră rusă din emigraţie cu împerecherile ei, care, într-o mare măsură sunt mai multe de origine politică decât bisericească. Totuşi, chestiunile practice ale vieţii sociale, precum şi soluţionarea lor, ţin de domeniul relativităţii, dar numai ca metodă, nu şi ca scop, şi fără ca să se poată preface în absolut. O dogmă bisericească despre politica socială, asupra căreia să insistăm şi care ar avea menirea să oblige pe toţi, o asemenea dogmă nu există. Prin urmare, dacă în biserica universală se recunosc diferite biserici locale divergente în rituri şi obiceiuri, divergenţa aceasta se aplică cu atât mai mult la domeniui relaţiilor sociale, unde chestiunea trebuie lăsată în seama conştiinţei şi opiniei individuale. Iar o fortificare a dogmelor despre politica, obligatorie pentru toţi, aşa cum a existat în biserica rusă pe timpul ţarilor, este un abuz. Ce este unanimitatea? Este scopul şi plenitudinea dragostei; este o suflare a Duhului Sfânt, iar nu o jurisdicţie de canoane şi de dogme. Unanimitatea se poate desăvârşi, însă numai printr-o comună sforţare a conştiinţei, a activităţii şi a cugetării şi printr-un comun interes pentru fericirea vecinilor noştri. În vremurile vechi, când viaţa se desfăşura în simplitate patriarhală, iar relaţiile sociale erau foarte clare, chestiunile acestea îşi găseau dezlegarea pe terenul filantropiei organizate sau neorganizate. Astăzi, viaţa reprezintă un conglomerat de sarcini, care se concretizează ca problemă socială în toată complexitatea ei. Sociologia creştină abia acum începe să se îndrume pe această cale – diferite Biserici şi denominaţiuni bisericeşti bat din ce în ce mai hotărât drumul acesta. Astăzi, centrul determinat al unei astfel de mişcări e Stockholm Organization, care-şi trage originea din Conferinţa universală din 1925, şi a cărui lucrare în timpul de faţă, prezintă variate ramificaţii. Nu mai departe decât în luna martie 1933 a avut loc în Germania o conferinţă de teologi şi sociologi, unde s-au studiat exclusiv numai chestiuni de sociologie creştină. Afară de aceasta, Biserica anglicană, pusă faţă-n faţă cu necazurile vechiului capitalism şi pauperism, a început, devreme decât oricare alta dintre Biserici, să se concentreze în jurul chestiunilor de reforme sociale şi, în momentul actual, ea dă un exemplu eminent şi edificator tuturor celorlalte comunităţi creştine, căreia nu ne putem abţine să nu-i dorim izbândă în lupta pe care ea a deschis-o chiar acum, pentru abolirea mizeriei mahalalelor şi pentru ameliorarea condiţiilor de locuinţă a populaţiei muncitoare. Cât priveşte Bisericile ortodoxe, cele mai multe dintre ele având a face cu naţiuni primitiv-patriarhale, tind mai degrabă către o formă retrogradă în această privinţă. În timp ce înainte de revoluţie biserica rusă era privată de libertatea necesară unei acţiuni sociale, din nenorocire nici după Revoluţie ea n-a putut să dobândească această libertate, datorită bestialei terori ce a fost dezlănţuita de regimul Sovietic asupra bisericii. Această teroare aboleşte orice fel de libertate de gândire. Totuşi biserica rusă, reprezentată prin scriitorii şi teologii săi, este aceea căreia i se cuvine titlul precis al unei speciale cunoaşteri creatoare în chestiunile social-creştine şi de cultură creştină.

În acest domeniu cugetarea rusă ocupă un loc semnificativ şi foarte important pentru întreaga lume creştină, deşi într-un timp nu prea depărtat de al nostru nu se ştia nimic despre aceasta. Dostoievski a spus odată: „Socialismul nostru rus este ortodox”. Prin aceasta el a exprimat gândirea că socialismul rus e precis ortodox, fiindcă poartă în sine începutul pentru o viaţă comună superioară – adevăr social după care însetează întreaga lume; fiindcă ortodoxia, potrivit cu doctrina lui Homeacov, e întemeiată pe sobornostii pe libertatea în dragoste. De asemenea, Ortodoxia, în conformitate cu învăţătura unei întregi serii de teologi ruşi moderni – de la Bucharev, Soloviov şi Feodorov până la contemporanii noştri – poartă în ea o inspiraţie de creştinism creator. Această sforţare de creare este îndreptată spre o transformare a lumii şi spre aflarea Noii Cetăţi, coborâtă din cer. Iar când, în cele din urmă, va suna ceasul eliberării patriei noastre de sub jugul sovietic, Biserica rusă, având depăşită teribila experienţă a anilor trecuţi, va arăta o nouă faţă şi va fi chemată la o nouă creaţie. Şi acum ni s-a dat prilejul să spunem cuvânt nou: viaţa sobornicească a lumii se întăreşte, însufleţeşte şi desăvârşeşte prin puterea Întrupării, descoperită nouă în dumnezeiasca Euharistie. Viaţa aceasta trebuie să se traducă într-o Liturghie săvârşită în afară din templu, oficiind lângă Liturghia templului.

 

* Acesta reprezintă un fragment din cartea Dogma Euharistică, Serghei Bulgakov, pag. 90-97, Ed. Paideia, Bucureşti.

 

 

 

 

 


[1] Aluzie la confrâţia Sf. Alban şi Sf. Serghie,în fata cărei a autorului îşi dezvoltă subiectul.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: