O viziune asupra pluralismului religios

de rusnac mircea

Întro lume postmodernă, dominată de o diversitate etnică, culturală şi politică, se impune fenomenul pluralismului religios. Diversitatea religioasă a caracterizat dintotdeauna omenirea, aceasta fiind o însuşire de bază a modului de manifestare a diversităţii umane. Astfel, pluralismul religios devine un fenomen universal, care exprimă realităţi colective. În mod paradoxal efectele globalizării nuşi impun amprenta asupra uniformizării cultelor, ci mai curând diversificarea lor, răspândirea fără precedent a acestora şi crearea unor socieţăţi multireligioase în care dialogul între culte devine absolut necesar pentru cunoaşterea reciprocă, depăşirea conflictelor şi stabilirea unor legături în vederea consolidării societăţii. În statele unde Biserica are o autoritate puternică în societate (precum în România, unde încrederea întrun reprezentat al bisericii este de 86%[1]) cultele religioase devin un factor de formare a unei largi opinii sociale. Apartenenţa la un anumit cult adesea se identifică cu apartenenţa etnică. Astfel, lipsa unui dialog viabil între culte are drept consecinţă nu atât un conflict interreligios, ci mai curând unul etnic. În cazul spaţiului european şi cel asiatic lucrurile se prezintă sub o altă natură. Până în prezent există voci care consideră războiul din Kosovo (1996-1999) drept unul religios. Nu subscriu la această ipoteză, dar trebuie să recunoaştem că factorul religios a accentuat identitatea naţională a albanezilor kosovari. Un alt exemplu îl avem în avem în evenimentele din Irak, unde după invazia trupelor NATO în 2003 sa atestat un proces de presiuni sociale asupra minorităţilor creştine. Islamiştii radicali şi diversele bande au dat de înţeles lumii întregi că nu tolerează prezenţa creştinilor în ţara lor. Asasinatele şi masacrele au redus drastic numărul creştinilor de la 1 milion la 200 000.  Acest lucru se datorează faptului că creştinii sunt identificaţi cu cultura americană şi europeană. Masacrarea lor devine un act de răzbunare şi în acelaşi timp de protest faţă de invazia trupelor NATO în Irak. Exodul creştinilor se va încheia curând şi atunci creştinismul va rămâne doar un fragment din istoria irakiană[2]. Resentimentele faţă de alte valori culturale, prejudecăţile, lipsa unor informaţii referitor la doctrina şi evoluţia cultelor religioase, dar şi etichetarea unor religii cu anumite grupări sau interese politice creează o stare de tensiune între diversele culte ale lumii. Biserica, în special cea dominantă întrun anumit stat a devenit pe parcursul timpului instrument de propagare a unor interese politice. Să ne gândim doar la Biserica Ortodoxă Rusă care a fost un factor de rusificare în perioada ţaristă şi de susţinere a politicii promovate de curtea imperială. Rezistenţa în faţa acestei politici a fost atât de puternică, încât în sec. XIX o mare parte de ceceni se convertesc la islam, doar pentru a-şi păstra identitatea naţională. Tendinţa spre exclusivism este uşor de înţeles, ea avânduşi sursa în dorinţa de a păstra intactă învăţătura şi forma cultului, fără o influenţă din afară. Adesea această dorinţă este extinsă întrun final spre un fundamentalism religios, chiar în rândul creştinilor ortodocşi, încât se întrerupe orice contact cu eterodocşii. Conform ultimelor statistici numărul creştinilor ortodocşi în lume este în jur de 3%. Exclusivismul în aceste condiţii devine absurd. Ignorarea unor realităţi care aparţin timpului nostru dă dovadă nu atât de conservatorism, ci mai curând de infantilitate spirituală şi ipocrizie în materie de stabilire a unui dialog absolut necesar în lumea postmodernă.

Pluralismul religios este un fenomen universal, atât în spaţiu cât şi în timp. Configuraţia religiosă pe parcursul timpului a suferit majore transfigurări, au dispărut numeroase culte (să ne aducem aminte doar de religiile mitologice ale grecoromanilor, vechilor egipteni, getodacilor, etc). Nu este exclus ca în viitor harta confesională a lumii va suporta modificări majore, direcţia însă rămâne un mister.

O problemă delicată în modul de raportare a diverselor confesiuni reprezintă „ideea de sacru”. Toate religiile nu se limitează doar la această idee, ci percep descoperirea sacrului ca pe un factor activ, operant. Pentru cel ce nu vede în religie decât o manifestare naturale a activităţii umane, toate religiile sunt instructive, fără nici un fel de excepţie, căci toate îl exprimă pe om întrun mod specific[3]. Pentru omul religios spaţiul nu este omogen, ci prezintă rupturi şi spărturi. Unele porţiuni de spaţiu sunt calitativ diferite de celelalte.[4] „Nu te apropia aici”, îi spune Domnul lui Moise, „ci scoateţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Ieşirea 3, 5). Fenomenul religios este ieşit din comunul cotidian, depăşeşte limita realităţii perceptibile, însă există în convieţuire inseparabilă cu imanentul uman, crează deplinătatea condiţiei umane date[5]. Dar acest lucru nu delimitează o traiectorie foarte clară între spaţiul sacru şi cel profan, cu atât mai mult când acest lucru se referă la culte. Eliade afirmă că „existenţa profană nu se întâlneşte niciodată în stare pură. Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care ajuns, omul care a optat pentru o viaţă profană nu reuşeşte să abolească total comportamentul religios. Până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii.[6]

Ideea pluralismului religios şi a toleranţei majore faţă de alte culte nu ar trebuie să intre în contradicţie cu ideea de misionarism. Fiecare cult are dreptul săşi desfăşoare activităţile misionare, doar că acestea nu ar trebui să ajungă la prozelitism, astfel se discreditează ideea însăşi de misiune a bisericii. Plus la aceasta trebuie să se ţină cont de faptul că orice misiune se desfăşoară întâi de toate în rândul propriilor membri ai cultului, prin formarea lor spirituală şi intelectuală. Misiunea nu poate intra în contradicţie cu o deciziei proprie, cu formarea unei conştiinţe responsabile a actului de convertire de la o confesiune la alta. Libertatea de a decide este un drept fundamental, inviolabil în creştinism. Orice abatere de la această idee intră în contradicţie cu principiile fundamentale ale evangheliei.

Scopul oricărei religii este circumscrierea vieţii umane prin sentimentul unei legături ce uneşte umanul cu misterul divin şii atribuie acestuia din urmă autoritatea supremă asupra universului. Fiecare religie, după cum se exprima Max Müler reprezintă „eforul de a înţelege neînţelesul, de a exprima inexprimabilul, o aspiraţie către infinit”[7]. Ideea de absolut, de desăvârşire şi aspiraţie către bine ca valoare obiectivă caracterizează multe din confesiunile mondiale. Experienţa comună, indiferent de apartenenţa religioasă, cercetarea amănunţită a problemelor şi conflictelor create, ne poate ajuta să realizăm acest scop de aspiraţie către infinit. Dialogul ecumenic nuşi propune doar depăşirea resentimentelor şi apropierea faţă de valorile comune, ci conlucrarea în vederea rezolvării unor probleme cu care se confruntă întreaga lume: încălzirea globală, ura rasială, xenfoobia, renaşterea mişcărilor neonaziste, alcoolismul, narcomania etc. Consolidarea efortului comun devine un factor de desecularizare a societăţii şi de obţinere a unui mandat de încredere a bisericii în faţa propriilor credincioşi.


[3] Emille Durkheim, Formele elimentare ale vieţii religioase, Ed. Polirom, Iaşi, 1995, pag. 35.

[5] Victor Bunea, Religiile lumii, presa şi fenomenul religios, Ed. „Alma Mater”, Sibiu, 2002, pag. 1

[7] Emille Durkheim, op. cit., pag. 35

9 răspunsuri la O viziune asupra pluralismului religios

  1. FloareAlbastră spune:

    Sunt multe de spus…insa ma rezum la cuvintele parintelui Serafim Rose. „Multe dintre religiile orientale sunt bune până într-un punct, însă numai creştinismul îţi poate deschide cerurile…”.(Interesant, ai citit viata lui?)
    Punctul de la care pleci e bun, justificabil, insa solutiile inaintate nu mi se par nici macar rationale,iertare sa am. Hai sa re- reflectam, sa re-gandim.

  2. FloareAlbastră spune:

    O primă întrebare: dialogul ecumenic, de care aminteşti, se poate justifica (în caz că s’ar realiza) în vederea „rezolvării unor probleme cu care se confruntă întreaga lume: încălzirea globală, ura rasială, xenfobia, renaşterea mişcărilor neonaziste, alcoolismul, narcomania etc.” ?? Oare absenţa acestui dialog ar fi cauza proximă a acestor fenomene catalogate drept malefice, nedorite? De parcă „omogenizarea” (că eu altfel nu înţeleg acest dialog) credinţelor, aducerea acestora la un „numitor comun”, găsirea unei platforme comune ar aplana toate conflictele şi ar ameliora orice nenorocire! (Dacă spre asta tinde „dialogul ecumenic” actual, atunci constatăm preferinţa şi opţiunea în favoarea atingerii binelui suprem în această viaţă, adică un fel de rai pe pământ).
    O altă întrebare ar fi: cum crezi că ar fi posibil un dialog între oameni care sunt „înrădăcinaţi” fiecare în credinţa sa?Cum ar avea loc? Ori există concesii în materie de credinţă?! Zăresc o singură posibilitate viabilă de realizare a respectivului dialog: toţi interlocutorii să’şi propună şi să ţintească către un scop comun, însă (!), mai înalt decât circumstanţele ce i’au adus în situaţia respectivă. Ori asta ar echivala cu perspective mult mai cuprinzătoare: aflarea adevărului, înfăptuirea dreptăţii, spre exemplu. Dialogul, ca un intrument/ o metodă plauzibilă, se vrea a fi constructiv, dar nu neapărat să atingă scopul (dacă ar exista un scop şi dacă s’ar dori cu sinceritate atingerea acestuia, atunci dialogul ar fi şi eficient).E unul de diligenţă. Adu’mi contraargumente, dacă nu eşti de acord în această privinţă.
    Prin urmare, în cazul ideal sau care nu coincide la momentul actual cu realitatea, dialogul are la bază:dragostea (liantul dintre oameni, şi nu numai) sinceritatea, aviditatea,setea cunoaşterii, găsirea unor soluţii concrete ş.a. După cele enumerate cu ce poţi asemăna acest dialog? Nu cumva cu discuţiile, convorbirile intre filosofii elini? Dacă ar fi posibil acest dialog, atunci s’ar reitera atmosfera Greciei Antice.
    Revin cu întrebările privind cele două cerinţe imanente dialogului: care ar fi interlocutorii şi care ar fi ţelul râvnit? Şi care SUNT interlocutorii şi care E ţelul râvnit?!

  3. rusnac mircea spune:

    Merci mult pentru interesul manifestat fata de acest subiect. O sa raspund pe rand la intrebarile (remarcile) referitor la articolul de mai sus. In privinta miscarii ecumenice: – desigur ca ea nu-si are drept prim scop rezolvarea problemelor climaterice, alcoolismul, sida, etc. Dar in acelasi timp nu putem sa facem abstractie (in calitate de crestini) fata de problemele mentionate si printr-un efort comun rezultatele rezolvarii acestor probleme va avea un coeficient mai bun. Este absolut firesc, bai mai mult, necesar sa luam atitudine si in masura posibilitatilor atitudine fata de aceste probleme. Ajungerea la un anumit compromis, colaborarea si conlucrearea intre confesiuni nu poate fi catalogata drept „omogenizarea”, ci mai curand pastrarea unei unitati in diversitate.
    In privinta dialogului ecumenic, atat timp cat discutia porneste de la anumite prejudecati, interese dubioase, dialogul esueaza. E necesar impartialitate si echilibru. In cadrul acestor discutii se ascunde si o actiune misionara (din ambele parti), in masura in care reusim sa prezentam pozitia noastra. Insa in nici un caz nu se pune problema unui misionarism „activ”, nu facem dezbateri sau presiuni in materie de adevar. Se pune mai curand principiul respectarii propriilor valori.
    In privinta asemanarii acestui dialog: cred ca mai curand el poarta un caracter propriu, distinct. El nu se bazeaza pe stabilirea unui adevar, spre descoperirea unor principii, legi fizice, etc. (astfel ca nu pot sa-l identific cu discutiile dintre filozofii elini).
    In privinta scopului miscarii ecumenice: colaborarea si conlucrarea reciproca a cultelor ce fac parte din aceasta miscare. Nu cunosc numele tuturor participantilor, daca asta te interesaza…dar cred ca se poate afla si acest lucru.
    Sa ne auzim doar de bine !

  4. FloareAlbastră spune:

    Din răspunsul pe care (îţi mulţumesc că) mi l’ai oferit, reţin următoarele consideraţii, opinii: în primul rând e sesizabilă schimbarea de termeni care privesc noţiuni identice (eu am pus problema credinţei, tu,însă ai numit’o „prejudecată” – „atat timp cat discutia porneste de la anumite prejudecati, interese dubioase, dialogul esueaza”).
    În al doilea rând, conceptul „mişcare ecumenică” mi l’ai definit apofatic. Nu mi’ai concretizat, la urma urmei, care este esenţa şi sensul acestuia, pentru că, observ, e necesară înţelegerea fenomenului de mişcare ecumenică pentru justificarea existenţei dialogului respectiv.
    În al treilea rând, foloseşti sloganul UE într’un context atipic: „Ajungerea la un anumit compromis, colaborarea si conlucrarea intre confesiuni nu poate fi catalogata drept “omogenizarea”, ci mai curand pastrarea unei unitati in diversitate.” De ce?
    Şi apoi, exista o nevoie acută, iminentă a acestui dialog? Nu cumva nevoia a fost inventată sau speculată? (simple presupuneri) De ce trebuie să primeşti, să priveşti un fenomen/eveniment ca atare?! El nu are o cauză, o sursă? Îndeosebi, pentru că e realizat de oameni şi se află sub monitorizarea acestora. În funcţie de cauza-generatoare depistăm şi scopul, de acord? Dar, după părerea ta, dialogul acesta ecumenic poartă un caracter propriu, distinct…şi totuşi – fără să urmărească atingerea unui rezultat. Ori rezultatul nu e prefigurat în mod concret?
    Şi o ultimă întrebare: să zicem că se justifică, se legitimează acest dialog ecumenic, dar un creştin autentic ce poziţie va adopta?

  5. rusnac mircea spune:

    Ecumenismul manifestat intre cultele crestine are drept scop final restabilirea unitatii. O intentie nobila, dar utopica din punctul meu de vedere si asta nu atat din cauza diferentelor de ordin dogmatic, ci mai curand din resentimentele puternice, dar si frica de a nu provoca schisme in eventuala restabilire a comuniunii liturgice cu anumite culte crestine.
    Principiul „unitatii in diversitate” e valabil si in cadrul ortodoxiei. Pastram unitatea dogmatica, dar se poate observa diversitatea in arta, muzica si chiar anumite practici liturgice.
    In privinta pozitiei pe care ar trebui sa o adaptam in legatura cu miscarea ecumenica: avem libertatea de a respinge sau accepta, in dependenta de setul de valori spre care tindem. Ar fi o greseala sa divizam crestinismul in pro & contra miscarii ecumenice.

  6. FloareAlbastră spune:

    Îţi mulţumesc pentru clarificarea principiului enunţat, rămăsese o marjă de obscuritate.
    Ai numit scopul final al „ecumenismului între cultele creştine”, dar în articol vorbeşti despre diversitatea actuală a cultelor (adică nu doar a „celor creştine”). Şi, din opinia împărtăşită, numeşti chiar şi această intenţie utopică. Dar e paradoxal argumentul pe care mi l-ai adus: cum se pot ignora diferenţele de ordin dogmatic? (având exemplul atâtor sfinţi care au luptat împotriva ereziilor, care au apărat adevărul cu orice preţ…cum am putea să ignorăm, cum am putea să negăm sângele mucenicesc, icoanele vii, mărturisitorii dreptei credinţe? zadarnice au fost toate? pentru ce s-au jertfit aceştia? Cred că atunci când vom înţelege şi vom trăi cu adevărat raţiunea, judecata ce stă la baza faptelor lor, va fi imposibilă negarea acestora.)în sens că poţi evita ceva esenţial, însă „resentimentele”, „frica” (o frică simulată aş putea spune e cea despre care vorbeşti) ar constitui obstacole?! Cum vezi tu această „restabilire a unităţii”? Se face referire la intenţia de a cumula şi de a omogeniza elementele de ordin dogmatic (mă îndoiesc de această posibilitate), sau de a obţine „un nou cult” care „să le unească pe toate”?până şi un copil în joaca sa înţelege incompatibilitatea şi nepotrivirea a două ori mai multe piese de diferite forme şi nuanţe total opuse. Un ochi de sculptor ar sesiza rapid „mularea” silită a unei opere sau pictorul care are ochiul format ar putea reproşa lejer unui tablou combinaţia greşită a culorilor, nuanţelor. Pentru certătător este inadmisibilă inconsecvenţa. Pentru muzician – disonanţa, dezacordul. Şi toţi aceştia disting originalul, autenticul de copie/fals.
    Şi dacă vorbim de creştini, creştini-ortodocşi: e posibilă dragostea în absenţa adevărului? Poţi numi acea „dragoste”- dragoste? Poţi accepta o lumină, aşa-zis, naturală, dar care nu vine de la Soare? Şi de ce am menţionat mai sus credinţa – premisă fundamentală: cel ce a băut apă dintr-un izvor autentic şi-l vede pe aproapele său că bea dintr-o mocirlă – oare va veni, din „dragoste” pentru aproapele, să bea şi el din mocirlă? Cum va proceda un adevărat creştin? (analogie – atitudinea creştinului faţă de mişcarea ecumenică)

  7. Constantin_ox spune:

    @primului răspuns al lui Rusnac Mircea…
    Spuneţi că:” Ajungerea la un anumit compromis, colaborarea si conlucrearea intre confesiuni nu poate fi catalogata drept “omogenizarea”, ci mai curand pastrarea unei unitati in diversitate”.
    Dumneata porneşti de la premize greşite din start. Între confesiuni diferite nu poate exista conlucrare. Între membrii diferitelor confesiuni da, se poate şi chiar există conlucrare, pe latura socială (adică omenească…) dar până la cea confesională (adică până la credinţă…). Fiecare credinţă are hotarele ei, legile ei, care nu pot fi trecute fără a te afla în afara lor – deci în afara credinţei respective. Iar compromisul, în materie de credinţă (confesiune…) este încălcarea acestor hotare. NOTA BENE: De la „hotar” derivă şi termenul de „hotărâre”.
    Mai departe, consecinţă a erorii dvs de raţionament, sus amintit, spuneţi că: „In privinta dialogului ecumenic, atat timp cat discutia porneste de la anumite prejudecati, interese dubioase, dialogul esueaza. E necesar impartialitate si echilibru”.
    Iarăşi o eroare de raţionament. Este prejudecata ceva rău (aşa cum fals se insinuează…)? Iată un exemplu de prejudecată: „Într-un triunghi drept-unghic, suma pătratelor catetelor este egală pătratul ipotenuzei, şi reciproca!”. Ţi se pare ceva de condamnat? Cine vrea crede şi se foloseşte de acest adevăr axiomatic al matematicii, iar cine nu – nu.
    În privinţa intereselor dubioase sunt de acord. Le-am observat şi noi, ortodocşii, la toţi promotorii acestui dialog.
    Cât despre imparţialitate e ca şi cum ai spune că nu aparţii niciunei credinţe. Ortodoxul nu poate fi decât de partea Adevărului, de partea lui Hristos. Iar Hristos are un Trup – Biserica ortodoxă, a cărui mădular (a se citi „părtaş”…) este fiecare ortodox în parte.
    …Echilibru? Defineşte-mi ce numeşti dumneata „echilibru”.
    @al doilea răspuns al lui Rusnac Mircea…
    Domnule, ai atât de multe erori de raţionament cât şi ignoranţă încât m-am decis să nu mai iau la puricat toate, că nu mai prididesc. Dumneata vorbeşti despre ecumenism, dar îl amesteci (dubios) cu ecumenicitatea. Altfel spus (ca să înţelegi o dată ce nu înţelegeţi voi – ecumeniştii), ecumenismul dvs este o mişcare, o chemare a unor oameni către toată lumea. Ecumenicitate înseamnă chemarea lui Hristos adresată tuturor, indiferent de neam, de naţie.
    Dar Hristos e sincer şi nu umblă cu minciuni acoperite de „bune intenţii”, ci afirmă clar şi răspicat că, cine vrea să vină la El, să se unească cu El, să se lepede de sine şi de credinţa sa şi să creadă Lui.
    În ultimă instanţă am să-ţi mai spun un lucru. Orice ortodox autentic este şi un orthopractician autentic. Şi fiind ortopractician autentic Îl gustă, efectiv, pe Hristos. Iar mai bun şi desăvârşit ca Hristos nu e nimic pe lumea asta pentru care să poată ortodoxul opta. Deci, ori veniţi la Hristos să vă mântuiţi, ori noi vă spunem oricând că nu ne lepădăm de nicio hotărâre a credinţei noastre curate – de fapt singura credinţă creştină fiind doar ortodoxia, restul…
    …”Şi a mers cineva la Cuviosul Paisie (Aghioritul) şi i-a spus:
    – Părinte, ce să facem, e bine să ne unim cu ecumeniştii?
    – Fiule – a spus Cuviosul – mergi la aurar şi întreabă-l: <>.”
    Doamne ajută!

  8. Constantin_ox spune:

    …fraza dintre ghilimele (): „Este bine să amestecăm aurul curat cu zgura?”.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: