Mit şi Simbol (de Erhan Andrei)

Motto:
Omul, dup
ă cum ne dăm seama dacă reflectăm un moment,
niciodata nu percepe ceva complet sau nu întelege ceva pe deplin.
– Carl Gustav Jung –

Definind mitul[1], Eliade constată că nu de puţine ori exegeţii occidentali i-au conturat acestuia un portret robot negativ. Au identificat mitul cu fabula şi ficţiunea, minciuna şi povestea, într-un cuvânt cu irealitatea. După interpretările în cheie esoterico–magică tipice pentru perioada renascentistă, studiile moderne ale mitului s-au răspândit începând cu secolul al XVIII-lea când au reușit să se desprindă de prejudecățile teoretice care considerau miturile doar ca pe niște produse fantastice, dacă nu chiar obscure și iraționale pentru a le aborda cu instrumente conceptuale ale rațiunii și ale criticii pozitive a religiilor.  Mediile culturale pozitiviste şi marxiste au amplificat şi dus spre o limită a interpretării această istorică eroare. Or, de fapt, lucrurile stau exact invers, constată Eliade, în culturile vechi, tradiţionale, mitul era temeiul spiritual al întregii existenţe. El numea întâmplările sacre, revelaţiile din illo tempore şi constituia modelul exemplar al tuturor faptelor umane semnificative. Spre exemplu deja în Dialogurile lui Platon se simte o distanță la care se ajunsese în conștiința reflexivă între percepția rațională a structurii ideale a realității și mitul, care era încă present în cultura religiei instituționale și în riturile misterelor. În Timaios, Platon recurge la mit pentru a explica cu ajutorul verosimilului lacunele cunoașterii din gândire.   Mitul cuprindea o sumă a tradiţiilor ancestrale şi a normelor sociale esenţiale transmise intergeneraţional, pe cale iniţiatică , povestea aventurile fiinţelor supranaturale, iruperea sacrului în istorie şi modul în care omul a devenit fiinţă sexuală, culturală şi muritoare. „Este indubitabil că povestirile considerate mai puțin valoroase au primit caracterul lor supranatural de la miturile sacre mai vechi…Aceste mituri antice, cu adevărul lor contrazic în asemenea măsură gândirea și știința rațională încât deja unii filosofi greci cum ar fi Xenofan și Platon, le-au expus în glumă ca invenții nebunești sau chiar dăunătoare. Dezvoltarea Filosofiei a determinat progresiva eliminare a mythosul-ui din orizontul istoric al unui destin creat de oameni cu argumentele unei gândiri conștiente de sine și a provocat sublimarea mitului în forme de supravețuire alegorică”[2]. F.M. Müller studiind operele Vedei a văzut mitul doar ca  „o dialectică, o formă antică a limbajului”[3].

Adevăratele mituri revelau o faţă nevăzută a realităţii, inaccesibilă direct experienţei profane, experienţă întemeiată, înainte de toate, pe simţuri şi exerciţiul raţiunii. Misterul naturii duale şi contradictorii a unor zeităţi şi fiinţe mitologice, de pildă, era revelat pe calea regală a mitologiei. Numai aşa puteai “înţelege”, de exemplu, cum Iahwe – divinitatea veterotestamentară – era bun şi mânios, blând şi înspăimântător, creator şi distructiv. În gândirea lui Eliade, mitul nu este  „efemerul produs al creaţiei imaginare”[4],ci “ un act de creaţie autonomă a spiritului; prin acest act de creaţie se efectuează revelaţia, iar nu prin materia sau evenimentele pe care ea le foloseşte”[5]. El nu face decât să mijlocească intrarea în lume a unui mister şi să provoace înţelegerea unor date capitale ale condiţiei umane. “În nici un caz mitul nu poate fi considerat ca simpla proiecţie fantastică a unui eveniment «natural»”[6], o fanie, “şi numai prin aceste kratofanii sau hierofanii devine «Natura» obiect magico-religios şi, ca atare, interesează fenomenologia religioasă şi istoria religiilor”[7].Una dintre principalele manifestări ale funcţiei religioase a psihicului este producerea de simboluri şi imagini, în special în mit, vise şi viziuni. Sensibilitatea mitică este absolut necesară pentru abordarea funcţiei religioase a psihicului cu ajutorul psihologiei abisale.

Dinamica nivelului arhetipal al psihicului, la care lucrează terapeuţii atunci când au de-a face atât cu un material infantil, cât şi cu trăiri religioase, este uneori mai strâns legată de imagistica mitului decât de oricare dintre ştiinţele bazate pe logică şi numere. Jung a arătatat că existenţa formării de mituri în elemente structurale profunde din inconştient, de felul mitologemelor, reflectă dinamica psihicului[8]: „Structura mitului este rezultatul unor procese complexe de coeziune socială controlată de psihodinamica memoriei orale care creează forme specifice decomunicare și de strângere de informații și activează strategii de identificare și recunoștere”[9].

C.G. Jung sugera ca miturile ar fi expresia subconstientului colectiv al umanitatii. Victor Kernbach încearca o definitie de sinteza a mitului, prin ceea ce el însuși numea un „efort de aglomerare a notiunilor”. Deși deschiderea realizată de J.G. Herder
(cel care s-a abandonat exclusiv unui studiu filologic erudit al surselor pentru un proiect innovator de tip poetico-filosofic – Neue Mythologie[10]),  nu presupunea trecerea definitivă la o mitologie estetică, putea să apară clar deosebirea față de o Dichtermythologie (mitologia poeziei)  și o Urmythologie (mitologia originilor).

Dinamica psihică în scopul autorealizării prevede o primă fază de adaptare la realitatea orientată spre constituirea eului și o a doua fază a individuării care se compune prin cele două operații la nivel intra și interpsihic. Absența dimensiunii istorice din mit este doar aparentă: sincronia în care se mișcă acțiunile incluse în peisajele primordiale este efectul unei necontenite opere de omologare a diverselor aporturi, adăugiri, variații. „Astfel  în mit timpul, spațiul, cauzalitatea nu reflectă percepția cotidianului desprins de lucruri”[11], ci răspund mai degrabă nevoii de a asigura continuitatea acțiunii în momentele de slăbiciune ale experienței umane cum ar fi moartea, aspecte multiple nerezolvabile obstacole ambientale care ar putea stopa renașterea vieții sau ar putea duce la dezagregarea vieții[12]. „Mitul prezintă în aestecul de figuri și acțiuni, o structură stratigrafică deosebit de complexă, în care se unesc nivele narative care decurg din experiențe și observații, din reflecții din practici demiurgice, din conflicte evenimente catastrofice și care sunt în memoria unui grup social. În același complex pot exista mai multe dimensiuni orientate în direcțiile marilor polarități constituite de planuri ale legilor și proceselor cosmice, ale prezenței metaforice, ale potenței și personalității metaforice, ale căutării sensului existențial”[13].  Mişcarea arhetipală din interiorul individului şi cultura îşi corespund reciproc. Într-un astfel de caz evoluţia mitului nu este determinată.

 

FUNCȚIILE  FUNDAMENTALE  ALE  MITULUI  POTRIVIT  LUI  J.CAMPBELL

Ø     Funcția cosmologică 

 

Impune cunoașterea forțelor universului
Ø     Funcția mistică Prin care mitul produce dezvoltarea spirituală a omului în raport cu percepția vizionară a misterului omului și a universului.
Ø     Funcția pedagogică Oferă existenței modele comportamentale în funcție de principalele priorități.
Ø     Funcția sociologică Face din mit un principiu de validare a sistemului și ordinii sociale.

Secolul XX aduce în prim plan poziția lui W.F.Otto și K.Kerenyi care propune mitul ca adevăr exprimat și prezentat prin imaginea sensibilă a simbolului. Limbajul mitologic este limbajul simbolic, este limbajul mitopoetic al imaginației și limbajul revelator al adevărului.  Istoria gândirii se ocupă în principal de simbol care indică acele expresii cu dublu sens în care un sens literal, imediat, fizic, trimite la un sens ascuns, fugurat, existențial, ontologic. Simbolul este present acolo unde este necesară interpretarea sensului aparent, cu scopul de a descifra sensul ascuns.

Simbolul[14] este pentru Jung, ceva care este fundamental cunoscut și pentru care nu  nu există o expresie rațională potrivită. Jung a descoperit în producția simbolică individuală și colectivă unele sensuri suplimentare față de mulțimea semnificațiilor codificate. Orice conținut simbolic în viziunea lui Jung se instaurează în și prin inconștient, și din moment ce dau naștere semnificațiilor se transformă în semne. Simbolul nu este o semnificație, ci o acțiune care ține în tensiune elementele opuse, în simbol există un supliment de sens către care se orientează procesul de individuare psihică.  Simbolul trimite la orientări arhetipale ce susțin dezvoltările conștiinței istorice. La fel ca toate aspestele vieţii interioare, sentimentele şi experienţa religioasă sunt adesea cel mai bine comunicate în plan simbolic sau imagistic, ori pe calea metaforei şi poveştii[15].

 

Bibliografie:

1)     Culianu, Ioan Petru, Jocurile minţii. Istoria ideilor, teoria culturii, epistemologie,ediţie

îngrijită de Mona Antohi şi Sorin Antohi, Editura Polirom, Iaşi, 2002.

2)      Eliade, Mircea, Aspecte ale mitului, în româneşte de Paul G. Dinopol, prefaţă de

Vasile Nicolescu, Editura Univers, Bucureşti, 1978.

3)      Eliade, Mircea, Tratat de istorie a religiilor, prefaţă de Georges Dumézil, traducere de

Mariana Noica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992.

4)      C. Gustav Jung Mysterium Coniunctionis. Opere complete 14/2. Colecție coordonată de

Vasile Dem. Zamfirescu.București, Editura 3, 2006.

5)     C. Gustav Jung Aion contribuții la simbolistica sinelui. Opere complete 9. Colecție

coordonată de Vasile Dem. Zamfirescu. București, Editura 3, 2006.

6)     M. Detienne , inventarea mitologiei. Bucureşti, Ed. Symposion 1983.

 

7)      Lionel Corbett, Funcţia religioasă a psihicului, Bucureşti, Ed. Iri, 2001

8)      E.Cassirer Filosofia formelor simbolice. 1923-1925. Die Philosophie der symbolischen Formen. București Editura paralela 45.2008

 

9)      W. D. O. FlahertyAsceticism and Eroticism in the Mythology of Siva (1973, rpt., Delhi:  Oxford Univ. Press, 1975.


[1] Potrivit primelor mărturii, termenul din gr. mythos (discurs povestire) sugerează apartenența la sfera oralității și comunicării publice. La Homer, mitul indică propriu zis „cuvântul” rostit și ascultat, eveniment ce instituie relațiile eficiente între oameni. În poemele Homerice apare cu sensul de proiect, ordine, sentință, tactică. La Hesiod mitul este înțeles ca discurs inspirat,  revelație a unor povestiri transmise prin inspirații extatice.

[2] M. Detienne , inventarea mitologiei 1983.

[3] F.M. Müller originea și dezvoltarea religiei 1878. Contribuție la știința mitologiei 1879.

[4] Nicu Gavriluță Articol intitulat “Actualitatea paradigmei Eliade-Culianu în interpretarea mitologiilor contemporane”

[5] Mircea Eliade, Tratat de istorie a religiilor, prefaţă de Georges Dumézil, cuvânt înainte de Mircea Eliade, traducere de Mariana Noica, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 389.

[6] Ibidem p.388

[7] Ibidem p.413

[8] Lionel Corbett, Funcţia religioasă a psihicului, Bucureşti, Ed. Iri, 2001, p 136

[9] Jan Wong Oralitate și scriitură , 1982

[10] Succesiva speculație preromantică și romantică, în special cea a lui F. Schlegel și F.W.J. Schelling, recunoaște în modelul mitologic elaborat de Herder paradigm unei hermeneutici sau a unei estetici a mitului care reprezintă formularea structurii filosofice a umanității.

[11] E.Cassirer filosofia formelor simbolice 1923-1925.

[12] M.Eliade Tratat de istorie a religiilor.

[13] W.D.O’ Flaherty ascetism și erotism în mitologia lui Șiva, 1973.

[14] Termenul care în gr. derivă din verbul  symballein (a pune împreună), desemnează două fragmente ale uni vas prin care recunoaștem o unitate originară.

[15] ibidem, p 152

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: