Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (de Erhan Andrei)

„Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea de rituri.[1]

1.”Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public cât şi în particular prin cult şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţământ.

2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingeri libertăţii sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa.

3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de lege şi necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice ori a moralei sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.

4. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor, în conformitate cu propriile convingeri.” [2]

1.„Statele părţi vor respecta dreptul copilului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie”.

2. Statele părţi vor respecta dreptul şi obligaţia părinţilor sau, după caz, ale reprezentanţilor legali ai copilului, de a-l orienta pe acesta în exercitarea dreptului sus menţionat, de o manieră care să corespundă dezvoltării capacităţilor sale.

3. Libertatea fiecăruia de a-şi manifesta religia sau convingerile poate fi supusă numai restricţiilor care sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare pentru protecţia securităţii publice, a ordinii publice, a sănătăţii şi moralei publice sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.” [3]

Libertatea de gândire, conştiinţă, religie este un drept absolut Această libertate semnifică că nu se poate pătrunde în forul interior al persoanei. Acest drept cuprinde trei elemente:

  • dreptul de a avea convingeri;
  • dreptul de a nu avea convingeri,
  • dreptul de a schimba convingerea.

Termenul de convingere acoperă diferite domenii ale gândirii şi credinţei ca: filosofia, concepţiile politice, credinţele. Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie nu înseamnă că aceasta permite sustragerea de la obligaţiile legale.

Pentru Isaiah Berlin există 2 sensuri (politice) ale conceptului de libertate[4]:

Libertatea negativa – este acea forma de exprimare a libertaţii în care orice interferenţă cu libertaţile semenilor este de natura sa restrângă libertatea unui individ.

Nu se poate miza pe atitudinea de moment a individului, el trebuie sa respecte anumite reguli formale care au doar un caracter instrumental, în sensul ca se aşteaptă ca ele sa fie de folos unor indivizi încă necunoscuţi, pentru scopurile în care aceşti oameni vor socoti de cuviinţă să le întrebuinteze şi în imprejurari ce nu pot fi prevazute în detalii. Aşadar aceste reguli trebuie să fie prestabilite şi, în mod fundamental, cunoscute de către toată lumea. Sunt un fel de reguli ale jocului care trebuie respectate de catre toţi participanţii pentru a fi asigurată buna desfăşurare a acestuia. Ele nu sunt de natura restrictivă din moment ce sunt acceptate şi însuşite de către toată lumea. În aceste limite stabilite, orice acţiune este posibilă a fi desfăşurata în propriul interes.

În concluzie, libertatea negativă este acea libertate raţional posibil a fi exprimată în cadrul unei societăţi guvernată de un stat de drept, care intervine în limitele unor reguli prestabilite numai acolo unde libertatea individuala este încălcată, şi în care fiecare individ îşi exprimă propria libertate până la limita la care aceasta lezează libertatea altui individ.

Libertatea pozitivă este un concept cu un înţeles mai abstract. Stricto senso, „ea derivă din dorinţa fiecarui individ de a fi propriul stăpân”. Este rezultatul egoismului spiritului uman care vrea sa-şi satisfacă propriul interes, fara a fi impiedicat de ceva sau cineva în acest sens. Placerea de a te simţi perfect stăpân în ceea ce priveşte propria-ţi persoana, de a nu fi sclavul dorinţelor nimanui, de a lua decizii numai în funcţie de propriile dorinţe şi nevoi, cam acesta ar fi idealul oricărui adept al libertaţii totale.

Daca aceste alegeri sunt bune sau rele pentru propria persoană, aceasta nu poate decide decât el însuşi, nimeni nu are dreptul să intervină brutal în viaţa individului pentru a o comanda, programa şi dirija. Fiecare este îndreptaţit să acţioneze asupra propriei persoane aşa cum doreşte şi cum îi dictează conştiinţa, nevoile, capriciile sau hazardul. Atata timp cât acţiunile sale nu prejudiciaza alţi membri ai societaţii, normele nu pot fi impuse.

În cazul în care anumite fapte sau acţiuni săvârşite de către persoane responsabile nu aduc neajunsuri decât celor care le-au săvârşit, atunci nu poate fi apelată drept contraargument decât „îndatorirea către noi înşine”. Se poate vorbi despre autorespect şi autoevaluare, acestea însă nu sunt obligatorii din punct de vedere social, politic, economic, intervenţia societaţii pentru a-l aduce pe individ pe calea cea bună nefiind îndreptaţită în acest caz. Societatea poate să se dezică de consecinţele acţiunii respectivului, să-şi deroge orice fel de responsabilitate, să-l izoleze şi să-l evite, prevenindu-i totodata pe cei neavizaţi de comportamentul nociv al semenului lor. Asupra individului în cauză nu trebuie să se intervină coercitiv ci doar pedagogic, atrăgându-i-se atenţia asupra efectelor negative. Ca fiinţa raţională, am propriul meu sistem de valori în perimetrul căruia acţionez, propriile standarde pe care vreau să le depaşesc, propriile obiective şi idealuri pe care încerc să le ating. Nu pot accepta să renunţ la ele pentru ca aşa îmi cere societatea. Mă manifest aşa cum îmi sugerează propria conştiinţă şi nu o forţă exterioară. Nu sunt o rotiţă într-un angrenaj, obligată să facă anumite mişcări, altfel riscând a fi înlocuită. Libertatea individuală pozitivă nu poate fi confundată cu libertatea intregului angrenaj. De fapt, aici se nasc cele mai multe conflicte între cele două aspecte ale conceptului de libertate, libertate negativă şi libertate pozitivă, pentru ca anumite decizii aparţinând în mod tradiţional sferei libertaţii pozitive pot să aibă efecte negative asupra celorlalţi. În concluzie, linia de demarcaţie între cele două tipuri de libertate, dacă există, atunci este foarte fragilă, existând cazuri în care una este negată sau anihilata de cealaltă. Găsirea acestei linii a preocupat multe minţi. Filozofi de seama lui Rousseau, Kant, Fische sau ganditori şi creatori de teorie economică cum ar fi Adam Smith, David Ricardo, J.S. Mill, Fr. von Hayek , L. von Mises sau M. Friedman, pentru a menţiona doar câţiva din lunga lista ce ar putea fi enumerată în acest sens, s-au simţit derutaţi când şi-au pus o asemenea problemă. A trai liber înseamnă a te supune raţiunii proprii. Dar, dacă sunt raţional, atunci trebuie să admit ca şi ceilalţi vor dori să traiască după propria voinţă. Ceea ce-mi doresc eu poate constitui obiectul dorinţei oricui. Frontiera între dorinţele mele şi cele ale semenilor trebuie trasată. Raţiunea în numele căreia traiesc îmi impune acest lucru. Cum este posibil să trasez această graniţă făra a-mi încălca propriile valori? Raspunsul este foarte simplu şi nu poate veni decât din direcţie liberală: făcând apel la raţiune. „Un stat raţional (adică liber) este acel stat care va fi guvernat de legi cu care oamenii raţionali ar fi, în mod nesilit, de acord, pe care ei înşişi le-ar promulga dacă ar fi întrebaţi ce anume doresc”.

Libertatea de conştiinţă

Diferite drepturi consacrate de către sistemul Curţii europene a Drepturilor Omului implică problema pluralismului care caracterizează societatea democratică europeană: se are în vedere dreptul la alegeri libere (articolul 3 din Protocolul nr. 1), al libertăţii de exprimare (articolul 10), al libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie (articolul 9), al libertăţii de întrunire şi asociere (articolul 11). Ele de altfel sunt strâns legate în jurisprudenţa europeană. Controlul european asupra respectării acestor drepturi ocupă în realitate puţin spaţiu în obligaţiunile pozitive. Ţinand cont de însăşi structura drepturilor în cauză, şi făcând abstracţie pentru moment de dreptul la alegeri libere, contenciosul încălcării lor este esenţialmente un contencios al restricţiilor impuse de către Stat exercitării lor. Şi dacă asemenea obligaţiuni există – deoarece totuşi cazul este de aşa natură – ele răman a fi excepţionale şi nu cunosc nivelul de sistematizare pe care îl regăsim în cadrul articolelor studiate mai sus (articolele 2, 3, 4 şi 8).

În Constituţia României, libertatea conştiinţei este consacrată în articolul 29, cuprinzând

şase articole. Primele două alineate cuprind dispoziţii cu caracter general: interdicţia de a îngrădi sub orice formă „libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase”, asfel încât „nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale”(alin. (1)) şi garantarea libertăţii conştiinţei, manifestarea acesteia fiind permisă numai în spirit de toleranţă şi de respect reciproc (alin. (2)).                                               Reprezentările religioase sînt reprezentări colective, exprimînd realităţi colective ; riturile sînt moduri de acţiune care iau naştere doar în sînul grupurilor reunite şi care sunt destinate a suscita, a întreţine sau reface anumite stări mentale ale grupului. Dar atunci, categoriile fiind de origine religioasă, rezultă că ele trebuie să ţină de natura comună a tuturor faptelor religioase : şi ele trebuie să fie lucruri sociale, produse ale gîndirii colective. «Nu înseamnă oare că zeul şi societatea sînt una ? Cum ar fi  putut să devină figura acestei quasi-divinităţi emblema grupului, dacă grupul şi divinitatea ar fi două realităţi distincte ?»[5] Astfel, forţele pe care oamenii le capătă din religie au o bază reală. Ele provin de la singura realitate care le este superioară ca indivizi, societatea. În raportul dintre indivizi şi grup se produce un proces de idealizare care permite transfigurarea societăţii în ceva divin : «O societate are tot ce trebuie pentru a trezi în spirite, prin acţiunea pe care o exercită asupra lor, senzaţia de divin; căci ea este pentru membrii ei ceea ce zeul este pentru credincioşii săi»[6] . Religia e un lucru eminamente social. Actualmente, Înalta jurisdicţie europeană încă nu s-a pronunţat asupra punctului de a şti dacă articolul 9 din Convenţie, care protejează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie împotriva ingerinţelor din partea Statului, conţine şi obligaţiuni positive pentru Stat. Totuşi ea a avut această ocazie. Astfel, spre exemplu, în cauza Vergos c. Greciei[7] , în care autorităţilor naţionale li se reproşa in mod special că nu au delimitat un spaţiu pentru construirea unei case de rugăciuni. Dar ea, de fiecare dată, a preferat să califice ca ingerinţă ceea ce putea fi considerat ca o carenţă. În acelaşi timp, ar trebui să admitem în mod logic că problematica desfăşurată în privinţa articolului 10 este transportabilă la acest caz, în ceea ce priveşte în special atentatele la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie din partea unei persoane private, spre exemplu, în cadrul profesional.

Libertatea de religie este un principiu care susţine libertatea unui individ sau comunitate,

în public sau privat, pentru a manifesta religia sau convingerea în învăţământ, practici, cult, precum şi respectarea, conceptul este general recunoscut, de asemenea, pentru a include libertatea de a-şi schimba religia sau să nu urmeze orice religie. Libertatea de religie este considerată de mulţi oameni şi naţiuni a fi un om drept fundamental.  Pentru a putea afla religia cea mai primitivă şi mai simplă dintre cele cunoscute, e nevoie mai întîi se definim ce trebuie să se înţeleagă prin religie; altfel, riscăm fie să numim religie un sistem de idei şi de practici care nu ar avea nimic religios, fie să trecem pe lîngă practicile religioase fără să le înţelegem adevărata natură. Cercetarile sociologice întreprinse asupra comunităţilor tradiţionale relevă  universalitatea aplicării principiului dualist. Fie că este vorba de o societate a aborigenilor australieni, o societate asiatică, una africană, ori o comunitate ţărănească europeană, peste tot vom regăsi un imaginar colectiv structurat pe ideea dualităţii, a unor opoziţii între diverse realităţi polarizate, care sunt separate, dar, totodată constituie o unitate ontologică[8]. Principala opoziţie întâlnită în întreg spaţiul lumilor tradiţionale este cea dintre sacru şi profan. Ea nu este numai o opoziţe religioasă sau magică, funcţionalitatea acesteia fiind mult mai amplă, oferind seturi întregi de criterii de organizare socială, începând de la raporturile între sexe, legitimarea funcţiilor de autoritate, sau dimpotrivă, a condiţiei infra sau extra-sociale şi ajungând la organizarea habitatului şi ierarhizarea spaţiului umanizat. Termenii de „infra” şi „extra” social sunt întrebuintaţi în accepţiunea durkheimiană şi se referă la statute sociale specifice comunităţilor tradiţionale. Pe de altă parte, opozitia sacru-profan oferă eterogenitate timpului, perioadele faste alternând cu cele nefaste, momentele de sacralitate cu cele de manifestare a profanului. Este de remarcat faptul că în aceste comunităţi există un întreg sistem de reprezentări

colective privind eterogenitatea spaţiului, înţeles ca spaţiu cultural, deci spaţiu umanizat.

Aceasta eterogenitate nu are o semnificaţie pur ontologică, dimpotrivă ea este generatoarea unui întreg univers axiologic, prin care ierarhizarea spaţiului se face în funcţie de gradulitatea sacralităţii; plecând de la centru ajungându-se treptat la o disoluţie a sacralitaţii, până la intrarea în lumea profanului. Pentru societăţile tradiţionale  reprezentările colective privind diferenţierile de sacralitate în cadrul spaţiului religios funcţionează ca un instrument de organizare a grupurilor sociale, iar această organizare în raport cu sacrul reflectă, în fond, ierarhia socială a colectivităţii. Tendinţa naturală a membrilor comunităţii de a fi cât mai aproape de centrul maximei sacralităţi este cenzurată prin sistemele de ierarhizare socială. Aceasta ierarhizare foloseşte două criterii cu o acţiune simultană: apartenenţa individului la un grup biologic şi apartenenţa lui la un grup social[9].

Această apartenenţă, adeseori confundabilă, deoarece sexul şi vârsta sunt în societăţile tradiţionale atât caracteristici biologice cât şi caracteristici sociale, determină poziţia individului în cadrul comunităţii, poziţie reflectată şi prin ierarhizarea socială în raport cu sacrul. Durkheim distinge două forme de solidaritate. Cea dintîi, calificată  drept mecanică, se aplica societăţilor primitive: ea funcţionează pe bază de asemănare sau de similitudine. Cea de-a doua, de tip organic, corespunde proceselor de diferenţiere. Pe măsură ce conştiinţa colectivă pierde ceva din

puterea ei de coerciţie şi pe măsură ce schimburile se multiplică, specializarea activităţilor tinde să se impună. Dreptul nu mai este, din acest moment, «represiv», ci «cooperativ», în măsura în care conjugă complementaritate şi interdependenţă,  a sarcinilor se dovedeşte benefică[10]. Împărtirea religiei în subiectivă (sau internă) şi obiectivă (sau externă), care pâna nu demult era discutată, este admisă astazi aproape în unanimitate. Religia subiectivă, fiind un fenomen sufletesc, nu se poate împarţi.

Manifestarea ei în afara însa, sau obiectivatiunea sa, a primit în scurgerea vremilor forme diferite. De împarţirea sau clasarea acestor forme ale religiilor istorice este chestiunea când se vorbeşte de împărţirea religiei. Nepractica este şi clasificarea în religie privată şi publică, adică în religie recunoscută si nerecunoscută de stat. Este nepractică mai întâi pentru ca religia a existat înainte de a fi cunoscută viaţa de stat, la a cărui zamislire ea a luat o însemnata parte şi al doilea pentru ca aceeaşi religie poate fi în unul si acelaşi timp recunoscută sau permisă într-un stat şi interzisa într-altul. Aşa ca împărţirea aceasta cade de la sine. Problematica libertăţii o corelăm cu cea a determinării şi prin extensie cu cea a limitării. Libertatea absolută definită drept capacitatea de „a realiza” orice dorinţă, în orice moment a timpului şi spaţiului, reprezintă un apanaj al Divinităţii. Toate religiile atribuie Divinului Atotputernicia ca forţă A- tot- realizatoare. În sfera umanului, libertatea se loveşte de existenţa limitelor. Conturarea identităţii individului, şi odată cu aceasta a libertăţii sale, se face subiectiv prin experienţa limitării şi a diferenţei. Libertatea proprie cunoaşte graniţe fie de natură spirituală, culturală, personală, politică etc.

Până la moartea lui Pius IX în 1878 papalitatea nu-şi pusese încă serios problema Statului laic şi nici nu se întrebase asupra schimbărilor pe care le impunea acesta în societate. Liberalismul şi democraţia rămâneau necunoscute şi chiar inamice.

Schimbarea se întrevede rapid în documentele promulgate de Leon XIII prin faptul că nu mai erau de condamnare ci discutau problemele centrale într-o formă complexă. Emite patru enciclice pe această temă a relaţiilor Biserică-Stat: Immortale Dei (1885), Libertas (1888), Sapientiae Christianae (1890) şi Au milieu des sollicitudes (1892). Leon XIII inovează gândirea catolică în privinţa a patru probleme: acceptă distincţia dintre societatea cicilă şi cea religioasă; admite că puterea politică îşi are propria legitimare în sine însăşi; le îngăduie catolicilor libertatea de acţiune; permite o oarecare formă de libertate de conştiinţă. Prima problemă este dezbătută în Immortale Dei. Acolo spune că Biserica este o societate sui generis şi perfectă juridic, dar distinctă de cea civilă. Fiecare are sfera ei de acţiune în care acţionează iure proprio. Insistă însă ca suveranitatea Bisericii să fie respectată şi garantată de Stat.

A doua problemă este dezbătută în Sapientiae Christianae. Face din nou diferenţa între cele două societăţi şi afirmă dreptul şi datoria Bisericii de a nu deveni slujitoarea puterii politice. Indiferenţa faţă de formele de guvernare statale depinde de măsura respectării religiei şi a moralei creştine.

În Au milieu des sollicitudes papa îi îndeamnă pe francezi să se apropie de această a treia Republică, caracterizată tocmai de anticlericalism. Prin teza diversităţii de natură şi scop a celor două puteri, spirituală şi temporală, Leon XIII creează condiţiile pătrunderii catolicilor în viaţa politică şi le restitue dreptul de cetăţenie în Statul modern. Scopul acestui lucru este pătrunderea în corpul social a spiritului şi a influenţei benefice a Bisericii. Nu era totuşi o conciliere cu liberalismul. Episcopii şi Papa rămân arbitrii supremi ai acţiunilor creştinilor. Datoria Papei, conform enciclicii Sapientiae Christianae este nu numai „să guverneze Biserica ci şi să dirijeze în general actele cetăţenilor creştini”. Enciclica Au milieu des sollicitudes caută un modus vivendi cu Guvernul francez şi prin toate acestea Leon XIII apare drept un papă clarvăzător şi revoluţionar.

Pe fondul acestor frământări apare Luigi Stirzo, care vede partidul creştin ca pe o realitate politică şi nu doar ca un subiect clerical. Face distincţie între societatea religioasă şi societatea civilă. Creştinul este fidel primeia şi cetăţean celei de-a doua. Ca cetăţean este purtător al unui sistem de valori, patrimoniu social şi politic, ce trebuie să se traducă într-un partid inspirat din creştinism dar nu total confesional. Scopul lui nu e de a apăra interesele Bisericii dar de a propune un program specific inerent Statului şi reformării sale. Păstrând aconfesionalitatea partidului, Sturzo neagă faptul că ar putea fi realizatorul istoric al creştinismului. El consideră că termenii de catolic şi partid sunt antitetici, catolicismul fiind universalitate iar partidul o diviziune, politică. S-a dorit încă de la început situarea pe terenul specific al unui partid însă nu se putea un partid în structura Bisericii nici dependent de organisme ecleziastice, doar pe acelaşi teren cu alte partide în bătălii politice. Concepţia sturziană se bazează pe trei premise: diferenţiere clară a societăţii religioase de cea civilă, o afirmare netă a personalităţii politice a catolicismului în scena societăţii civile şi o apărare intransigentă a aconfesionalităţii acestei personalităţi politice.

Astfel de-a lungul timpului libertatea religioasa a luat diferte forme de exprimare:

–  Teoria augustiniană a celor două cetăţi în conflict până la eshatologia finală ce le va separa cetăţenii, răsplătindu-i pe unii şi condamnându-i pe alţii.

-Evul Mediu aduce Statul în interiorul ordinii ecleziastice, rezultând astfel mundanizarea excesivă a Bisericii.

-Reforma a provocat naşterea Statului confesional, care acapara inclusiv puterea ecleziastică, lăsând Bisericii numai puterea spirituală.

-După Revoluţia franceză Statul se prezintă ca o entitate autonomă şi independentă, producătoare de valori şi purtătoarea unei etici proprii.

-Se produce de acum o stagnare a Bisericii în faţa noii realităţi politice, caracterizată prin refuz. Cotitura se produce cu Leon XIII.

-Sturzo face apoi pasul decisiv prin crearea unui partid politic mai mult decât religios, autonom în raport cu ierarhia. Această autonomie se pierde din nou din cauza crizei regimurilor totalitare şi totul este readus sub ierarhie de către Pius XI. Au loc apoi concordatele.

-Pius XII răstoarnă definitiv situaţia consfinţind autonomia şi laicitatea politicii şi a Statului. În faţa regimurilor totalitare este binevenită vocaţia non-politică a Bisericii tot mai solidară cu conştiinţa umană.

Toleranţa, afirma Jankelevitch, ne spune „ce nu vom face celuilalt”[11]; acest termen începe să fie aplicat după pacea de la Augsburg, din 1553, unde se stabileşte că religia e hotărâtă de conducătorul statului, dar care tolerează şi alte religii. După pacea din Westfalia, din 1648, există posibilitatea opţiunii religioase, dar trebuie să existe şi respectarea legislaţiei ţării respective. În 1689, este adoptată „Act of Toleration”, în Anglia, unde se specifică faptul că nu vor mai fi persecutaţi catolicii şi ateii[12]; în 1776, în S.U.A., adoptarea legislaţiei cu caracter constituţional va fi considerată baza pluralismului religios, prin recunoaşterea toleranţei şi independenţei religioase.

Se pot observa, din punct de vedere filosofic şi sociologic, anumite trepte de manifestare a toleranţei religioase[13]:

  1. toleranţa paternalistă: cultul sau Biserica autoritară acceptă şi existenţa altor credinţe, dar în condiţii de inegalitate; cel mai slab se supune şi-l consultă pe cel puternic,
  2. indiferenţa pasivă: „trăire împreună” pe baza respectării unor principii minime de coexistenţă; acceptarea diversităţii fără a se preocupa în legătură cu ceilalţi;
  3. toleranţa pe baza egalităţii: formaţiunile religioase nu eu, totuşi, şanse egale şi suport egal; acestea nu se cunosc reciproc, nu ştiu în ce cred ceilalţi;
  4. cunoaşterea reciprocă: depăşirea barierelor şi deschiderea disponibilităţii pentru toleranţă;
  5. respectul reciproc: fiecare îşi păstrează dogma şi doctrina, recunoscând că, teoretic, şi celălalt are dreptate; este acceptat pluralismul religios; ca şi consecinţe: acordul înlăturării prozelitismului, neatragerea adepţilor de la alte religii.

Declaratia asupra eliminarii tuturor formelor de intoleranta şi de discriminare bazate pe religie sau convingere

– extrase –

Articolul 1

  1. Orice persoana are dreptul la libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie. Acest drept implică libertatea de a avea o religie sau orice altă convingere la alegere, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, în mod individual sau în comun, atât în public, cât şi în particular, prin cult sau înfăptuirea de rituri, practici şi învăţământ.
  2. Nimeni nu va fi supus constrângerii care ar putea să aducă atingerea libertăţii sale de a avea o religie sau o convingere la alegerea sa.
  3. Libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea nu poate face obiectul decât al restricţiilor care sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare protecţiei şi securitaţii publice, ordinii publice, sănătaţii sau moralei ori libertaţilor şi drepturilor fundamentale ale altuia.

Articolul 2

1.                  Nimeni nu poate face obiectul discriminarii din partea unui stat, a unei institutii, a unui grup sau a unui individ oarecare din cauza religiei sau a convingerii sale.

2.                  În scopurile prezentei Declaraţii, prin termenii „intoleranţă şi discriminare fondate pe religie şi convingere” se înţelege orice distincţie, excludere, restricţie sau preferinţă fondate pe religie sau convingere şi care au ca obiect sau ca efect să suprime sau să limiteze recunoaşterea, beneficierea sau exercitarea drepturilor omului şi a libertaţilor fundamentale pe bază de egalitate.

Articolul 3:

Discriminarea între fiinţele umane pentru motive de religie sau de convingere constituie o ofensa a demnitaţii umane şi o încălcare a principiilor Cartei Naţiunilor Unite şi trebuie să fie condamnată ca o violare a drepturilor omului şi a libertaţilor fundamentale proclamate în Declaraţia Universală a Drepturilor Omului şi ca un obstacol la relaţiile prieteneşti şi paşnice între naţiuni.

Articolul 4 :

1. Toate statele vor lua măsuri eficace pentru prevenirea şi eliminarea oricărei discriminari fondate pe religie sau convingere, pentru recunoaşterea, exercitarea şi beneficierea de drepturile omului şi libertăţile fundamentale în toate domeniile vieţii civile, economice, politice, sociale si culturale.

2. Toate statele se vor stradui să adopte măsurile legislative sau de a le anula pe cele în vigoare, după caz, în scopul de a interzice orice discriminare de acest gen, şi de a lua toate măsurile adecvate pentru a combate intoleranţa fondata pe religie sau convingere în materie …

Articolul 5 :

1. Părinţii sau, eventual, tutorii legali ai copilului au dreptul de a organiza viaţa în sânul familiei în conformitate cu religia sau convingerea lor şi ţinând seama de educaţia morală conform căreia ei socotesc ca trebuie crescut copilul.

2. Orice copil se bucură de dreptul de a consimţi, în materie de religie sau de convingere, la o educaţie conformă voinţei părinţilor săi sau, după caz, a tuturilor săi legali, şi nu poate fi constrans să primeasca un învăţământ referitor la o religie sau la o convingere împotriva voinţei părinţilor sau a tutorilor săi legali, interesul copilului fiind principiul director.
3. Copilul trebuie sa fie protejat împotriva oricărei forme de discriminare fondată pe religie sau convingere. El trebuie crescut în spirit de înţelegere, toleranţă, prietenie între popoare, pace şi fraternitate universală, de respect al libertaţii de religie sau de convingere a altuia şi în deplina conştiinţă că energia şi talentele sale trebuie să fie puse în serviciul semenilor.
4. În cazul unui copil care nu este sub tutela nici a părinţilor săi nici a tutorilor legali, dorinţele exprimate de acesta, sau orice altă dovadă culeasă asupra voinţei lui în materie de religie sau de convingere, vor fi în mod cuvenit luate în consideraţie, interesul copilului fiind principiul director.
5. Practicile unei religii sau a unei convingeri în care a fost crescut un copil nu trebuie să aducă prejudicii nici sănătaţii sale fizice sau mentale, nici dezvoltării sale complete, ţinând seama de paragraful 3 al articolului prim al prezentei declaraţii.

Articolul 6. În conformitate cu articolul prim al prezentei Declaraţii şi sub rezerva dispoziţiilor paragrafului 3 al acelui articol, dreptul la libertate de cugetare, de conştiinţă, de religie sau de convingere implică, între altele, următoarele libertaţi:

  1. Libertatea de a practica un cult şi de a ţine reuniuni referitoare la o religie sau la o convingere şi de a stabili şi întreţine temple în aceste scopuri.
  2. Libertatea de a fonda şi de a întreţine instituţii caritabile sau umanitare adecvate.
  3. Libertatea de a confecţiona, de a dobândi şi de a utiliza, în cantităţi adecvate, obiectele şi materialul cerut de riturile sau uzantele unei religii sau ale unei convingeri.
  4. Libertatea de a scrie, de a imprima şi difuza publicaţii cu privire la aceste subiecte.
  5. Libertatea de a învăţa o religie sau o convingere în locuri adecvate acestui scop.
  6. Libertatea de a solicita şi a primi contribuţii voluntare, financiare şi de altă natură, de la particulari şi de la instituţii.
  7. Libertatea de a forma, de a numi, de a alege sau de a desemna prin succesiune conducatorii adecvaţi, conform nevoilor şi normelor oricarei religii sau convingeri.
  8. Libertatea de a respecta zilele de odihnă şi de a celebra sărbatorile şi ceremoniile în conformitate cu religia sau cu convingerea sa.
  9. Libertatea de a stabili şi de a menţine comunicaţii cu indivizi sau comunitaţi în materie de religie sau de convingere la nivel naţional şi internaţional.

Articolul 7 :

Drepturile şi libertaţile proclamate în prezenta Declaraţie sunt acordate în legislaţia naţională de o astfel de manieră încât fiecare să fie în măsură să se bucure în practica de zisele drepturi şi libertăţi.

Articolul 8 :

Nici-o dispoziei a prezentei Declaraţii nu va fi interpretată ca constituind o restriţie sau o derogare de la un drept enunţat în Declaraţia universală a drepturilor omului şi în Cărţele internaţionale relatate la drepturile omului.

 

Bibliografie:

1.Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

2.Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

3.Convenţia cu privire la drepturile copilului

4.Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate (traducere de Laurentiu Stefan-Scarlat) – Editura Humanitas, Bucureşti 1996

5. Émile Durkheim „Formele elementare ale vieții religioase” Polirom Iași 1995

6. R. Hertz,  Studiul său „La preeminence de la main droite. Etude sur la polarite religieuse”, apărut în 1909  în  Revue philosophique

7. Paul Henri Stahl, L’instalation des fidelles dans l’eglise. Exemples sud-est europeens, în Revue des études sud-est européennes, Academia Română, vol. XXXI, 1993, nr. 1-2.

8. C. Cuciuc, Sociopsihologia religiei, Editura Conştiinţă şi libertate, Bucureşti, 2006

 


[1] Art. 18- Declaraţia Universală a Drepturilor Omului

[2] Art. 18-Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice

[3] Art.14- Convenţia cu privire la drepturile copilului

[4] Isaiah Berlin, Patru eseuri despre libertate (traducere de Laurentiu Stefan-Scarlat) – Editura Humanitas, Bucureşti 1996 p. 204-218

[5] Émile Durkheim „Formele elementare ale vieții religioase” Polirom Iaşi 1995 p. 365

[6] Ibidem p 366.

[7] Hotărârea din 24 iunie 2004.

[8] R. Hertz,  Studiul său „La preeminence de la main droite. Etude sur la polarite religieuse”, apărut în 1909 în  Revue philosophique

[9] Paul Henri Stahl, L’instalation des fidelles dans l’eglise. Exemples sud-est europeens, în Revue des études sud-est européennes, Academia Română, vol. XXXI, 1993, nr. 1-2. p. 159

[10] Émile Durkheim „Formele elementare ale vieţii religioase” Polirom Iaşi 1995 p.6

[11] C. Cuciuc, Sociopsihologia religiei, Editura Conştiinţă şi libertate, Bucureşti, 2006, p. 266.

[12] Ibidem, p. 267

[13] Ibidem, pp. 271-273

4 răspunsuri la Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (de Erhan Andrei)

  1. FloareAlbastră spune:

    Ai tratat un subiect/o problemă considerat/ă (şi impus/ă) de actualitate, găsindu-i o soluţie juridică, adică o justificare, mai binezis.
    O primă întrebare, ca să intrăm în substrat: aceste Convenţii, Declaraţii din care citezi le consideri surse sau justificări? Când spun surse mă refer la punct iniţial de concepere a unei probleme sociale şi, respectiv, soluţie pentru aceasta. Iar justificările apar în situaţiile în care acţiunile politice necesită temei juridic pentru a fi legitimate.
    O altă întrebare: noţiunile „libertate” şi „conştiinţă” ţi se par complementare? Gândire şi libertate, conştiinţă şi libertate, religie şi libertate! (Există mai multe doctrine juridice, două relevante: una afirmă dreptul natural, cealaltă – dreptul pozitiv, creat de stat. Paradoxul este strident, având în vedere Teoria lui J.J.Rousseau & Co: mai întâi, statul, pentru supremaţia şi formarea sa, îţi ia nişte drepturi inerente naturii umane, ca mai apoi să ţi le „ofere” generos prin Declaraţii, Constituţii, legi, „spionându’ţi” paşii astfel încât să nu încalci „ordinea publică” sau „libertatea celuilalt”). Mai nou, ca să vezi cum ajunge să se legitimeze absurdul: va apărea o nouă generaţie de drepturi, printre care ar fi: dreptul de a fi lăsat în pace, dreptul de a te indigna, dreptul la nostalgie, la tăcere etc.(ridicole, dar propuse de „specialişti”). Revin la drepturile şi libertăţile puse în discuţie aici: nu crezi că primordială este formarea unei conştiinţe şi apoi (!dacă nu cumva e aberant, paradoxal) se pune problema libertăţii acesteia? De fapt, dacă observi, apariţia acestor concepte, „libertăţi” sunt emoţia trecutului care se descătuşează în vocea prezentului. Datorită ori din cauza unor evenimente istorice, psihologic marcante pentru câteva naţiuni, s-au solicitat lucruri şi valori imprescriptibile de la aceeaşi autoritate care, s-ar părea, le ignorase. Şi dacă, raportându-ne la istorie, percepem dimensiunea teritorială, regională ale acestor efecte, de ce să le mondializăm, de ce să le plagiem, de ce fiecare naţiune, popor să şi le însuşească (deşi este evidentă străinătatea lor)? Şi-apoi, ce e libertatea fără conştiinţă dacă nu otravă,toxină? Oricât de bun ar fi un medicament nu dăunează atunci când se administrează necorepunzător pacientului sau bolii?

  2. Andrei spune:

    Nu fac judecati de valoare:), daca libertatea precede constiinta sau invers – s-o spuna fiecare in parte. Sunt lucruri pe care trebuie sa le spui si altele pe care trebuie sa stii cum sa le taci. Fiecare societate are ce merita, iar ce nu merita – nu vrea, de aceea constatativa nu-i nici libertatea , nici constiinta ci „eliberarea de constiinta” – tendinta tot mai accentuata azi (vrem noi sau nu vrem), si nu putem neglija (de fapt sper ca nici n-am incercat) datele problemei. Adresez acum doua intrebari deliberat retorice:
    E mai bine sa stii ca ai niste drepturi decat sa nu stii ca le ai?
    Cum se poate afla mai bine ce-ti lipsesti daca nu-ti raportezi nevoia la ceva ce stii deja ca-ti apartine?🙂

  3. FloareAlbastră spune:

    Orice afimare de drepturi şi libertăţi este „şlefuire de faţetă” dacă nu are un fundament valoric. Înşişi teoreticienii acestor concepte uzuale au pornit de la convingeri, raţionamente şi valori pe care le considerau prioritare (altfel nu s-ar fi apucat să le sintetizeze). Această etichetare juridică şi declaraţie „de la tribună”, într-adevăr, te absolvă de conţinuturile şi efectele ei (ca orice diplomat, negociezi abil, fără explicaţii, complicaţii). Dar avem deja un „palmares” în instituţiile europene. Mulţi oratori, puţine personalităţi, pentru că sunt în minoritate cei ce-şi asumă conţinutul. Cât priveşte informarea asupra unor drepturi, aceasta se impune numai în relaţie cu statul (fiecare dintre noi uzează de drepturi şi libertăţi, fiecare este îndrituit la anumite obligaţii şi câte relaţii, fapte juridice fac parte din cotidian! dar cine stă să şi le proiecteze mintal înainte de a se angaja să facă ceva ori să nu facă, să sintetizeze juridic orice problemă minusculă la prima vedere…doar un jurist, probabil :D). Dacă ar fi să juridicizăm, să formalizăm orice acţiune şi intenţie – ne întoarcem la romanitate sau spunem adio,libertate! Există o tendinţă de popularizare a fenomenului juridic. A devenit o necesitate (aparentă?!), doar pentru că oamenii au dat votul de încredere statului şi justiţiei până în cele mai intime, personale probleme,litigii. Oamenii se absolvă rapid de orice responsabilitate şi, cum ai menţionat, se tinde spre o „eliberare de conştiinţă” până şi în această latură a vieţii colective. Societatea e plină de „Adami” care aruncă „povara” pe umerii altuia, altora. Şi tu promovezi asta?

  4. […] “Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea de rituri.[1] […]

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: