Libertatea Spiritului (de Nikolai Berdiaev)

Aprilie 14, 2011

 

Spiritul este libertate, nu cunoaşte constrângerea lucrurilor obiective; în el, totul este determinat prin lăuntric, din profunzime. A fi în spirit, înseamnă a fi în sine însuşi. Necesitatea din lumea naturală pentru spirit, e doar reflectul proceselor interioare.

Patosul religios al libertăţii este un patos de spiritualitate; dobândirea adevăratei libertăţi înseamnă pătrunderea în lumea spirituală. Libertatea este libertatea spiritului şi e iluzoriu şi himeric de a o căuta exclusiv în lumea naturală. Căci rânduiala libertăţii şi rânduiala naturii se opun între ele. Şi cei mai profunzi gânditori au cunoscut diferenţa ce există între acestea.

Întotdeauna natura este un determinism, iar propria natură nu-mi poate fi izvorul libertăţii. Încercările făcute în vederea întemeierii şi întăririi libertăţii în metafizica naturalistă au fost mereu superficiale; ele sunt identice cu încercările făcute pentru întemeierea şi întărirea nemuririi pe terenul metafizicii naturaliste. În sufletul, în omul şi în lumea naturii este la fel de dificil să găseşti libertatea ca şi nemurirea. Trebuie să discerni şi să manifeşti libertatea în viaţa şi experienţa spirituală; ea nu se poate demonstra, nici deduce din natura lucrurilor, în orice obiect cunoscut de noi, ca­ obiect natural, ea dispare și devine insesizabilă.

Orice raţionalizare a libertăţii o omoară. Problema religioasă spirituală a libertăţii nu se poate confunda cu problema liberului arbitru. Libertatea nu-şi are rădăcina în voinţa, ci în spirit; iar omul se eliberează nu prin efortul voinţei abstracte, ci prin efortul conştiinţei întregi. Când ne preocupă dovezile existenței liberului arbitru, aceasta nu va fi numai în vederea patosului libertăţii.

Este nevoie de liberul arbitru spre întărirea răspunderii morale a omului, spre dovedirea meritelor legate de operele superioare, spre motivarea pedepselor din această lume şi din lumea de dincolo. Interesul pentru liberul arbitru a fost pedagogic şi utilitar, el nu este prin esenţă spiritual. Metafizica spiritualistă, ce adesea a fost filosofia oficială şi predominantă, a înscris întotdeauna în programul său şi apărarea liberului arbitru, dar niciodată ea nu a fost o filosofie a libertăţii[1].

Doctrina substanţialistă despre suflet a pretins fondarea nemuririi şi liberului arbitru, dar a fost o formă de naturalism, o înţelegere raţională a vieţii spirituale. Natura substanţială apărea ca sursă a determinismului, nu a libertăţii[2]. Doctrina libertăţii alegerii, înţeleasă ca libertatea indiferenţei, evident ne satisface cel mai puţin. E foarte interesant de constatat că în polemicele asupra împăcării liberului arbitru cu harul, ce au împărţit gândirea religioasă occidentală începând cu Sf. Augustin şi Pelaghie, iezuiţii lipsiţi de patosul libertăţii spiritului, au respins conştiinţei, devenind cei mai arzători partizani ai liberului arbitru.

Janseniştii, ca şi Luther, au negat liberul arbitru, totul revenind harului, dar au recunoscut  harului libertatea religioasă mai mult decât iezuiţii. Pelaghie, fanatic partizan al liberului arbitru natural şi inalterabil, a fost un rationalist incapabil să înţeleagă misterul libertăţii. Opoziţia dintre libertate şi har conţinea în ea un viciu şi o eroare, o împărţire a libertăţii, ce revenea rânduielii din lumea naturală. Această falsă opoziţie a libertăţii şi harului a dus la despărţirea între protestantism şi catolicism. În această ciocnire s-au manifestat divergenţe puternic paradoxale. Protestantismul a proclamat dintotdeauna principiul libertăţii conştiinţei, a aparat libertatea religioasă, negând cu totul liberul arbitru în favoarea harului; a refuzat să recunoască libertatea omului în raport cu Dumnezeu[3]. Din contră, catolicismul a negat libertatea conştiinţei religioase – principiu condamnat cu vehemenţă de Vatican ca principiu liberal – şi a susţinut liberul arbitru la fel ca şi lucrarea harului. Pe acest teren s-a desfăşurat controversa asupra credinţei şi lucrării ei.

Protestantismul şi catolicismul, fără a vrea, au opus libertatea harului, faptelor credinţa. Problema religioasă a libertății spiritului se află astfel greşit pusă şi insuficient limpezită. Problema libertăţii nu este numai problema libertăţii voinţei după definiţia dată de psihologia naturalistă şi pedagogia moralizantă. Este problema principiului fundamental al fiinţei şi vieţii. Înţelegerea fiinţei depinde de libertate, care este anterioară fiinţei. Libertatea este o categorie spirituală şi religioasă, nu naturalistă şi metafizică. Asupra problemei libertăţii, tendinţele filosofice şi doctrinare religioase se împart. La Dostoievski, această problemă a libertăţii spiritului atinge toată profunzimea si acuitatea ei[4]. Citește restul acestei intrări »