Libertatea Spiritului (de Nikolai Berdiaev)

 

Spiritul este libertate, nu cunoaşte constrângerea lucrurilor obiective; în el, totul este determinat prin lăuntric, din profunzime. A fi în spirit, înseamnă a fi în sine însuşi. Necesitatea din lumea naturală pentru spirit, e doar reflectul proceselor interioare.

Patosul religios al libertăţii este un patos de spiritualitate; dobândirea adevăratei libertăţi înseamnă pătrunderea în lumea spirituală. Libertatea este libertatea spiritului şi e iluzoriu şi himeric de a o căuta exclusiv în lumea naturală. Căci rânduiala libertăţii şi rânduiala naturii se opun între ele. Şi cei mai profunzi gânditori au cunoscut diferenţa ce există între acestea.

Întotdeauna natura este un determinism, iar propria natură nu-mi poate fi izvorul libertăţii. Încercările făcute în vederea întemeierii şi întăririi libertăţii în metafizica naturalistă au fost mereu superficiale; ele sunt identice cu încercările făcute pentru întemeierea şi întărirea nemuririi pe terenul metafizicii naturaliste. În sufletul, în omul şi în lumea naturii este la fel de dificil să găseşti libertatea ca şi nemurirea. Trebuie să discerni şi să manifeşti libertatea în viaţa şi experienţa spirituală; ea nu se poate demonstra, nici deduce din natura lucrurilor, în orice obiect cunoscut de noi, ca­ obiect natural, ea dispare și devine insesizabilă.

Orice raţionalizare a libertăţii o omoară. Problema religioasă spirituală a libertăţii nu se poate confunda cu problema liberului arbitru. Libertatea nu-şi are rădăcina în voinţa, ci în spirit; iar omul se eliberează nu prin efortul voinţei abstracte, ci prin efortul conştiinţei întregi. Când ne preocupă dovezile existenței liberului arbitru, aceasta nu va fi numai în vederea patosului libertăţii.

Este nevoie de liberul arbitru spre întărirea răspunderii morale a omului, spre dovedirea meritelor legate de operele superioare, spre motivarea pedepselor din această lume şi din lumea de dincolo. Interesul pentru liberul arbitru a fost pedagogic şi utilitar, el nu este prin esenţă spiritual. Metafizica spiritualistă, ce adesea a fost filosofia oficială şi predominantă, a înscris întotdeauna în programul său şi apărarea liberului arbitru, dar niciodată ea nu a fost o filosofie a libertăţii[1].

Doctrina substanţialistă despre suflet a pretins fondarea nemuririi şi liberului arbitru, dar a fost o formă de naturalism, o înţelegere raţională a vieţii spirituale. Natura substanţială apărea ca sursă a determinismului, nu a libertăţii[2]. Doctrina libertăţii alegerii, înţeleasă ca libertatea indiferenţei, evident ne satisface cel mai puţin. E foarte interesant de constatat că în polemicele asupra împăcării liberului arbitru cu harul, ce au împărţit gândirea religioasă occidentală începând cu Sf. Augustin şi Pelaghie, iezuiţii lipsiţi de patosul libertăţii spiritului, au respins conştiinţei, devenind cei mai arzători partizani ai liberului arbitru.

Janseniştii, ca şi Luther, au negat liberul arbitru, totul revenind harului, dar au recunoscut  harului libertatea religioasă mai mult decât iezuiţii. Pelaghie, fanatic partizan al liberului arbitru natural şi inalterabil, a fost un rationalist incapabil să înţeleagă misterul libertăţii. Opoziţia dintre libertate şi har conţinea în ea un viciu şi o eroare, o împărţire a libertăţii, ce revenea rânduielii din lumea naturală. Această falsă opoziţie a libertăţii şi harului a dus la despărţirea între protestantism şi catolicism. În această ciocnire s-au manifestat divergenţe puternic paradoxale. Protestantismul a proclamat dintotdeauna principiul libertăţii conştiinţei, a aparat libertatea religioasă, negând cu totul liberul arbitru în favoarea harului; a refuzat să recunoască libertatea omului în raport cu Dumnezeu[3]. Din contră, catolicismul a negat libertatea conştiinţei religioase – principiu condamnat cu vehemenţă de Vatican ca principiu liberal – şi a susţinut liberul arbitru la fel ca şi lucrarea harului. Pe acest teren s-a desfăşurat controversa asupra credinţei şi lucrării ei.

Protestantismul şi catolicismul, fără a vrea, au opus libertatea harului, faptelor credinţa. Problema religioasă a libertății spiritului se află astfel greşit pusă şi insuficient limpezită. Problema libertăţii nu este numai problema libertăţii voinţei după definiţia dată de psihologia naturalistă şi pedagogia moralizantă. Este problema principiului fundamental al fiinţei şi vieţii. Înţelegerea fiinţei depinde de libertate, care este anterioară fiinţei. Libertatea este o categorie spirituală şi religioasă, nu naturalistă şi metafizică. Asupra problemei libertăţii, tendinţele filosofice şi doctrinare religioase se împart. La Dostoievski, această problemă a libertăţii spiritului atinge toată profunzimea si acuitatea ei[4].

Dar ce l-a chinuit pe Dostoievski n-a fost problema liberului arbitru, ci o problemă infinit mai profundă. Ideea libertăţii e una dintre ideile centrale ale creştinismului. Fără ea, crearea lumii, căderea şi Mântuirea sunt de neînţeles, fenomenul credinţei rămâne inexplicabil. Fără libertate, este imposibilă teodiceea, desfăşurarea universală e dezgolită de sens. Spiritul libertăţii infinite inundă Evangheliile şi Epistolele apostolice. Libertatea nu trebuie să fie numai obiectul cercetării ci în căutările noastre să avem libertatea spiritului, să aşezăm problema libertăţii în atmosfera spirituală favorabilă ei. „Astfel fiii sunt liberi” (Matei). „Dacă vă eliberează Fiul, cu adevărat veţi fi liberi” (Ioan). „Veţi cunoaşte adevărul şi adevărul vă va elibera” (Ioan). „Nu vă mai numesc robi, pentru că robul nu ştie ce face stăpânul, vă voi numi prieteni, pentru că v-am făcut cunoscut, tot ce am aflat de la Tatăl” (Ioan).

„Cine îşi va adânci privirile în legea desăvârşită, legea slobozeniei” (Ep. Iacob). „Aţi fost răscumpăraţi cu un mare preţ, nu deveniţi deloc robii oamenilor” (Pavel). „Unde este Duhul Domnului, acolo este libertatea” (Pavel). „Nu mai eşti rob, ci fiu” (Pavel).

„Fraţilor, aţi fost chemaţi la slobozenie” (Pavel). „Domnul nu vrea pe nimeni să-I fie slujbaş, fără voia lui sau prin constrângere; şi vrea ca toţi să-I slujească slobozi şi cu bunăvoie; să cunoască blândeţea slujirii”. (Sf. Ioan Crisostom). „Dar Eu niciodată nu constrâng pe cel ce nu vrea. Doresc servirea celor ce Mă asculta să fie liberă şi imediată” (Sf. Simeon Noul Teolog) La Dostoievski, Marele Inchizitor îi spune lui Hristos: „Tu ai dorit iubirea liberă din partea omului, ca liber să zboare la Tine, fermecat şi cucerit de Tine”.

Aici nu-i vorba de problema diferenţială a liberului arbitru, ci de problema integrală a libertăţii spiritului. Aici libertatea este întreaga atmosferă a vieţii spirituale, este principiul ei esenţial. Libertăţii i se adăugă o anumită calitate a sentimentului şi a cuprinderii vieţii. Creştinismul presupune spiritul libertăţii şi libertatea spiritului; fără această atmosferă spirituală el nu există, este lipsit de orice sens.

 

*fragment din cartea Spirit și libertate, Nikolai Berdiaev, Ed. Paideia, București, 2009, pag. 137-140.

 

 


[1] Una dintre cele mai interesante lucrări despre acest subiect este cea a lui C. Secretan, La philosophie de la liberte.

[2] Substanţa este o categorie a metafizicii naturaliste şi nu a ştiinţelor naturii care pot să treacă de ea.

[3] Vezi remarcabila carte de Luther: De servo arbitrio.

[4] Vezi cartea mea: L’esprit de Dostoiewski

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: