II. Arhiepiscopia Chişinăului în perioada interbelică (1918-1940)

Iunie 29, 2011

fragment din teza de licenţă: “Biserica Ortodoxă din Basarabia în perioada interbelică ” (pag. 16-23)

Conducător ştiinţific: Conf. Dr. Paul Brusanowski

Absolvent: Rusnac Mircea

La 30 noiembrie 1919 se întâlnesc în şedinţă sinodală toţi ierarhii ortodocşi din România, pentru a pune bazele elaborării unei noi Legi privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române. Procesul va derula foarte greu, cu mari proteste din partea ierarhilor din teritoriile reîntregite, în special din partea basarabenilor (după cum vom vedea pe parcursul lucrării). Tot la sfârşitul anului 1919, din motive neelucidate, P.S. Nicodim se retrage din scaunul Arhiepiscopal al Chişinăului.

Dintr-o afirmaţie de mai târziu a Mitropolitului Gurie Grosu aflăm că Episcopul Nicodim se retrăgea „fără a fi plâns de basarabeni”[1]. Dacă această afirmaţie a lui Gurie ar fi fost obiectivă, rezultă că basarabenii erau nemulţumiţi de modul în care Preasfinţitul Nicodim Munteanu şi-a desfăşurat activitatea pastorală şi administrativă. În acelaşi timp, nu este exclus ca declaraţia de mai sus să fi fost dictată de anumite resentimente ale lui Gurie Grosu la adresa Episcopului Nicodim. Exact în perioada în care acesta preluase scaunul arhiepiscopal, se punea în aplicare reforma agrară. În plan economic, Biserica din Basarabia era grav afectată. Până şi automobilul ce aparţinea Arhiepiscopiei a fost luat de Nicodim Munteanu atunci când a părăsit Chişinăul.

Locul vacant îi revine „în mod provizoriu”, la 31 decembrie 1919, Preasfinţitului Gurie Grosu, Episcop vicar al Mitropoliei Moldovei. Hotărârea este recunoscută prin decretul regal nr. 16 din 2 ianuarie 1920. La puţin timp după aceasta Congresul Eparhial Extraordinar îl alege în ziua de 8/21 (după alte surse 7/20) februarie 1920 pe Episcopul Gurie[2] în funcţia de Arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, iar pe Dionisie Erhan în cea de vicar arhiepiscopal cu titulatura „al Ismailului”. Dorinţa basarabenilor de a-şi alege ierarhii era una firească, din moment ce au fost lipsiţi în totalitate de acest drept pe parcursul perioadei ţariste. Entuziasmul datorat drepturior obţinute în 1917 era mult prea mare şi ataşamentul faţă de acestea mult prea puternic. Basarabenii aveau exemplul Bisericii din Transilvania, unde Nicolae Bălan este ales Mitropolit al Ardealului nu de către Marele Colegiu Electoral, ci de către Congresul Naţional Bisericesc la 14 februarie 1920. Dacă însă în ceea ce priveşte Mitropolitul Nicolae Bălan alegerile s-au bucurat de o aprobare generală, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul lui Gurie Grosu.

Reacţia sinodalilor a fost scandaloasă, întrucât, conform cărţii [act scris emis de o autoritate, în cazul de faţă, eclesială – n.n.] pastorale din 14-16 iunie 1918 a Sinodului B.O.R. către „clerul şi norodul Basarabiei”, alegerea ierarhilor se face de către Marele Colegiu Electoral „atunci când vor face parte din el şi reprezentanţii norodului basarabean”[3]. În acelaşi timp, prerogativele obţinute de biserica basarabeană în 1917 permiteau alegerea ierarhilor de către Congresul Eparhial, doar că acum Arhiepiscopia Chişinăului, nefăcând parte din Biserica Rusă, nu mai putea pretinde să i se respecte statutul. Ea a profitat de pe urma faptului că procesul de unificare bisericească era abia la început de cale, astfel încât îşi permitea să se conducă după vechea legislaţie.

Probleme la capitolul implementării legilor româneşti existau şi în legislaţia civilă, unde se întrebuinţa un sistem legislativ mixt. Teritoriul Basarabiei era împărţit în 3 regiuni: 1) jud. Lăpuşna, Bălţi, Orhei, Tighina, Soroca şi Hotin, unde se aplica dreptul bizantin şi cel rusesc; 2) jud. Cetatea-Albă, unde se aplicau numai legile ruseşti; 3) jud. Ismail şi Cahul, unde din 1925 s-au introdus legile civile româneşti[4].

 Revista „Luminătorul” citează, în numărul său din luna iulie 1920, ziarul „România nouă”, în care acţiunile basarabenilor sunt condamnate drept autonomiste şi ilegale: „Unul dintre prelaţi e Arhiepiscopul Gurie Botoşăneanul, care a fost ridicat la acest rang şi numit vicar al Mitropoliei din Iaşi, ca un semn de dragoste şi încredere frăţească a Vechiului Regat pentru clerul din Basarabia. Acel prelat a primit cinstea ce i s-a făcut şi s-a folosit de ea, dar, trecând Prutul, a devenit autonomist şi s-a instituit Arhiepiscop al Chişinăului. Nefiind recunoscut de Sinod, nefiind ales de Parlament şi nici de Rege, instituirea acelui prelat, ca şi a episcopului de Ismail, n-au valoare legală. E însă regretabil că s-au produs asemenea cazuri, a căror parte rea am dorit să se răsfrângă numai asupra persoanelor, nu şi asupra instituţiei, iar Guvernul e dator să supună cât mai curând Parlamentului nou legea menită să stabilească normele de procedare la chestiunile bisericeşti, pentru România întregită”[5].

 Intenţia basarabenilor de a-şi alege în grabă episcopii eparhioţi poate fi uşor de înţeles, şi anume neîncrederea că în cadrul alegerilor făcute de Marele Colegiu Eparhial vor fi propuse şi alese alte candidaturi decât cele dorite de basarabeni. Încă în iunie 1918 o delegaţie a preoţilor basarabeni în frunte cu Pr. Serghei Bejan şi-a exprimat la Iaşi dorinţa de a forma un sinod local, în care să-şi poată alege singuri episcopii. Replica Mitropolitului Pimen nu a întârziat: „Asta niciodată! D-voastră faceţi parte din Statul Român şi trebuie să vă conformaţi legilor acestui stat. Bune, rele, n-are importanţă! Principalul e să le respectaţi!”.

Situaţia în care se afla Gurie Grosu nu era una simplă, întrucât alegerea sa în funcţia de Arhiepiscop al Chişinăului nu a fost recunoscută de către sinodali, care în continuare îl considerau pe Gurie delegat al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, în timp ce pentru basarabeni Gurie Grosu era arhiepiscopul lor titular. Protestele moldovenilor au fost intense. Congresul de rând al cercului protopopiei Chişinău, desfăşurat în perioada 5/18-10/23 iunie 1920, îşi exprimă indignarea în legătură cu situaţia creată în cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului: „Fiindcă timp de un an şi jumătate Biserica Basarabiei nu a avut reprezentanţii săi în Sinodul Bisericii Române şi în Senat şi rămânand fără glas, nu a fost întrebată şi în urma urmelor a fost lipsită mai de toate drepturile dobândite de la neam străin…”[6].

Această atitudine reprezintă expresia nu doar a unei stări de revoltă, ci şi un sentimentalism exagerat al moldovenilor, care, fiind lipsiţi de legătura firească cu „Vechiul Regat” şi presaţi în afirmarea identităţii naţionale, îşi creau o imagine ireală în raport cu autorităţile române. Dezamăgirile îi determină să aibă o nostalgie faţă de imperialismul ţarist. Basarabenii, având modelul ardelenilor, au insistat mult în păstrarea legislaţiei bisericeşti autohtone: „Regretăm şi cu mare jale constatăm că Sf. Sinod al Bisericii Române şi până astăzi n-a recunoscut pe Domnul nostru Arhiepiscop Gurie ca Arhiepiscop titular al Basarabiei şi pe Episcopul Dionisie ca Vicarie titular al acestei eparhii […]. Protestăm contra măsurilor tendenţioase care, pentru ştirbirea drepturilor Bisericii noastre în hotarele ei dintre Nistru şi Prut şi dorim ca până la unificarea Bisericilor din toate provinciile alipite cu Biserica din Regat noi să ne folosim de acele drepturi pe care le-am avut până azi şi de care nimeni din reprezentanţii Bisericii basarabene încă nu s-a lepădat”[7].

Într-un final aceste acte de protest şi-au atins scopul dorit. A fost nevoie însă de implicarea factorului politic. Doar în urma intervenţiei Primului-Ministru, Generalul Averescu, şi a Ministrului de Culte, Octavian Goga, alegerea lui Gurie a primit accepţiunea din partea autorităţilor statale şi ale sinodalilor. Prin decretul Regal nr. 5481, „Arhiereul Gurie Botoşăneanul se întăreşte Arhiepiscop titular, bucurându-se de toate drepturile şi prerogativele legale, până la data învestirii”[8].

Învestirea s-a făcut abia la 29 martie 1921, iar instalarea a avut loc la Chişinău în ziua de 16 mai acelaşi an. Cu acest prilej, Mitropolitul Primat Miron Cristea a subliniat situaţia excepţională în care se afla Biserica basarabeană: „Frăţiei tale i se potrivesc cuvintele lui Moise, «tu ai ajuns uns, fiule, pe urma unei mari biruinţe». Adevărat, dar să nu uiţi că atmosferele sociale înalte sunt încărcate de păcatul încrederii şi al trufiei […]. Mai ales în aceste timpuri de tranziţie, de prefacere şi de generală enervare, se ivesc în mod firesc adeseori vederi contradictorii mai multe decât în împrejurările normale”[9].

Aceasta a marcat începutul tensiunii dintre prelatul basarabean şi autorităţile eclesiale şi de stat de la Bucureşti, ceea ce va duce la presiuni enorme asupra Arhiepiscopiei Chişinăului, soldându-se într-un final cu destituirea lui Gurie Grosu. În rândul basarabenilor, pe parcursul păstoririi Î.P.S. Gurie, a persistat un sentiment de frustare în raport cu autorităţile eclesiale şi laice de la Bucureşti. Acest lucru transpare în declaraţiile Arhiepiscopului Gurie făcute în Senatul României în 1925, înainte de votarea Legii privind organizarea B.O.R. în cele două camere legislative: „S-a făgăduit solemn clerului că dreptul clerului şi al Bisericii se vor păstra cu sfinţenie; şi instituţiile bisericeşti de cultură şi binefacere nu numai nu se vor lua de la Biserică, ci se vor lărgi drepturile şi instituţiile ei se vor înmulţi. Însă autorităţile statului, funcţionarii administrativi, chiar şi cei de la culte, nerecunoscând aceste drepturi ale clerului nostru, judecând lucrurile după situaţia Bisericii, de multe ori le încalcă şi pricinuiesc jigniri, care produceau revolte în sufletele preoţilor şi chiar proteste, care au fost trimise miniştrilor şi Sfântului Sinod. Într-o vreme, Biserica din Basarabia a fost declarată a fi în stare în afară de lege”[10]. Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

I. Arhiepiscopia Chişinăului în perioada interbelică (1918-1940)

Iunie 26, 2011

 fragment din teza de licenţă: „Biserica Ortodoxă din Basarabia în perioada interbelică ” (pag. 7-16)

Conducător ştiinţific: Conf. Dr. Paul Brusanowski

Absolvent: Rusnac Mircea

Preoţimea basarabeană a jucat un rol important în Unirea de la 27 martie 1918, mai ales prin intermediul presei religioase de la acea vreme. Este cazul să amintim în primul rând numele colaboratorilor revistei „Luminătorul”: Ieromonahul Gurie (viitorul Mitropolit al Basarabiei Gurie Grosu), preoţii Constantin Parfeniev, Constantin Popovici, corectorul Grigorie Constantinescu. Aceştia, pe lângă lucrarea misionar-pastorală, au profitat de împrejurările politice, pentru a trezi conştiinţa naţională. În cadrul clerului, opiniile legate de Unire nu erau univoce. O bună parte din slujitorii Bisericii pledau (din diverse motive) pentru menţinerea situaţiei existente a Bisericii din Basarabia, şi anume, cea de parte componentă a Bisericii Ortodoxe Ruse.

De remarcat că o parte din preoţii implicaţi în procesul de unire a Basarabiei cu România au activat în diverse mişcări politice: Părintele Alexandru Baltaga, membru al Partidului Social Democrat (menşevic), în Sfatul Ţării a făcut parte din Blocul Moldovenesc, fiind deputat din partea Preoţimii Ortodoxe din Basarabia (21.XI.1917-27.XI.1918). A activat în calitate de membru al Partidului Liberal (1919-1925). La 27 martie 1917 el a votat pentru unirea Basarabiei cu Romania. O altă personalitate importantă implicată în viaţa politică devine Ieromonahul Gurie Grosu: el a fost unul dintre fondatorii Partidului Naţional Moldovenesc[1]. Acelaşi Gurie Grosu a deţinut funcţia de viceministru al Justiţiei şi al Cultelor în cadrul guvernului Republicii Democrate Moldoveneşti.

Nu putem să nu-l remarcăm pe Preotul Andrei Murafa, unul din liderii mişcării naţionale, care scria pentru ziarul „România nouă” la 14 februarie 1918: „Dacă până acum satele moldoveneşti s-au rusificat prin Biserică, apoi şi de naţionalizat ele tot prin Biserică se vor naţionaliza. Să începem, deci, serios naţionalizarea Bisericii de sus, pentru ca degrabă să o putem naţionaliza pe de-a-ntregul. Cu Dumnezeu înainte spre un regim bisericesc nou, în ţară nouă”[2].

O parte dintre reprezentanţii clerului, ostili iniţial ideilor de emancipare naţională (sau cel puţin aşa reieşea din cele ce scriau şi declarau), au participat activ la mişcarea pentru unirea Basarabiei cu Ţara. Un exemplu concret stă în persoana poetului Alexei Mateevici, care în 1910 scria că „unirea” Basarabiei cu Rusia a fost un eveniment salutar pentru „limba moldovenească”, fiindcă i-a „salvat” pe moldoveni de excesele latinizanţilor[3].

Acelaşi Alexei Mateevici recita peste 7 ani la Congresul Învăţătorilor, ţinut la Chişinău la 25-28 mai 1917, nemuritoarea sa poezie „Limba Noastră”, afirmând că: „Suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia îşi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi”[4]. Rămâne controversat motivul pentru care marele poet basarabean „saluta” ocuparea segmentului pruto-nistrean: era acesta un crez personal sau mai curând o constrângere de a aduce tributul de laudă autorităţilor ţariste? Cu toate acestea, preoţimea basarabeană era departe de a fi omogenă din punct de vedere naţional. În rândurile ei, pe lângă români, erau destul de mulţi ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, precum şi reprezentanţii altor etnii.

În primele zile după Revoluţia Rusă din februarie 1917, când se discuta intens problema organizării politice a Basarabiei, Pan Halippa s-a pronunţat împotriva atragerii preoţilor şi a boierilor în mişcarea naţională, calificându-i pe aceştia drept „nişte excremente scârboase” şi „o ruşine a vremii”[5]. Biserica Ortodoxă din Basarabia a devenit pe parcursul perioadei ţariste (1812-1918) un instrument fidel de propagandă a imperialismului rus şi asta pentru motivul că identitatea religioasă a moldovenilor era aceeaşi cu cea a ocupanţilor. Ortodoxia basarabeană nu şi-a însuşit rolul politic, de rezistenţă naţională, pe care l-a avut Biserica Ortodoxă în Bucovina sau Transilvania. De aceea atitudinile lui Pan Halippa (fost absolvent al seminarului din Chişinău) erau pe deplin justificate, fără însă a fi generalizate asupra întregii mase a clerului.

Onisifor Ghibu pleda pentru atragerea clerului în mişcarea de eliberare naţională, întrucât considera că aceasta nu era a claselor sociale, ci una bazată pe ideea naţională, de aceea din partea preoţimii care sprijinea această cauză era necesară o implicare plenară. În acelaşi timp, Onisifor Ghibu constata cu tristeţe faptul că clerul basarabean a devenit un factor de propagare a politicii ruse: „Preoţimea basarabeană îşi pierduse demult rolul său de conducător al poporului, ea devenise o tagmă, o castă, cu interese proprii şi legată strâns de politica permanentă a ţarilor. Marea majoritate a preoţimii basarabene, dacă nu era complet rusificată, era în tot cazul complet ţarificată”[6].

În perioada 18-24 aprilie 1917 la Chişinău se desfăşoară Congresul Preoţimii Basarabene. La acest congres au participat cu drept de vot deplin şi reprezentanţi ai mirenilor din întreaga eparhie, delegaţi din partea instituţiilor eparhiale, a organizaţiilor obşteşti şi militare. Taberele în rândurile clerului erau divizate. Într-un sfârşit, prin sprijinul masiv din partea Partidului Naţional Moldovenesc, gruparea naţională reuşeşte să-şi impună poziţia. La 25 aprilie, acelaşi an, are loc la Chişinău Congresul Extraordinar al Clerului din Basarabia, care adoptă decizia ca Biserica din Basarabia să fie autonomă, slujbele din biserici să se săvârşească în română, în instituţiile de învăţământ teologic să se introducă limba română, ierarhii bisericii să fie de origine moldoveană.

La organizarea autonomă a Bisericii din Basarabia şi-a dat acordul însuşi Patriarhul rus Tihon. În vara anului 1917, la lucrările Soborului Bisericii Ortodoxe Ruse participă şi o delegaţie din partea B.O.R. în frunte cu Episcopul de Huşi, Nicodim Munteanu. Acesta salută transformările din Biserica Rusă, subliniind unitatatea de credinţă dintre cele două biserici. Î.P.S. Arsenie, vicepreşedintele soborului, sublinia importanţa relaţiilor româno-ruse, nu însă fără o doză de „paternalism”: „Biserica rusească îmbrăţişează pe cea românească cu dragoste şi nădăjduieşte că împrejurările grele, prin care trec acum popoarele rus şi român, faptul că poporul românesc a luat parte la marele război european alături de cel rus, trimiterea PS voastre de către Sfântul Sinod, toate acestea vor apropia şi mai mult Biserica rusească şi românească. Biserica rusească regretă că, în timpurile din urmă, relaţiunile nu s-au menţinut tot aşa de strâns ca în trecut”[7].

Odată cu proclamarea independenţei Republicii Democrate Moldoveneşti la 24 ianuarie 1918 se urmărea în mod expres obţinerea autocefaliei de către Arhiepiscopia Chişinăului. La 18 februarie îşi începe lucrările o comisie pregătitoare pentru convocarea Soborului Ortodox din Republica Moldovenească. Tot în această perioadă Arhiepiscopia a fost ridicată de către Soborul local de la Moscova la rangul de Mitropolie[8].

Problema consta în faptul că cercurile clericale nu aveau persoane competente în manifestarea acestei adeziuni. S-a cerut ajutor în materie de consultaţie din partea unor teologi de la Iaşi. Preoţii Ioan Andronic şi S. Frăţiman pleacă la Iaşi pentru a solicita Mitropolitului Pimen al Moldovei să trimită persoane competente în vederea organizării unui sinod local. În acest sens au sosit la Chişinău teologii C. Nazarie şi I. Ţincoca. Ultima întrunire a comitetului a avut loc la 20 martie 1918[9], cu doar o saptămână înainte de votarea de către Sfatul Ţării a unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România. În această situaţie problema autocefaliei bisericii basarabene se suspendă.

Unirea de la 1918 punea într-un context eclesial nou viaţa basarabenilor. Prin anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru de către România se impunea o subordonare canonică a Basarabiei faţă de Biserica Ortodoxă Română. Transferul de putere a fost fără incidente, însă evidenţiem faptul că Patriarhia Rusă (de curând reînfiinţată în urma hotărârii Sinodului Bisericii Ruse de la 28 octombrie 1917, Petrograd) nu şi-a dat acordul tacit faţă de acest transfer. Discuţiile pe marginea subiectului dat au început, însă datorită contextului politic în care s-a pomenit Biserica Rusă în urma imenselor presiuni făcute de către bolşevici, arestării şi executării în masă a clericilor, în urma războiului civil (1918-1923), nu a fost posibilă continuarea acestui dialog.

Din punctul de vedere al oficialităţilor B.O.R., chestiunea privind subordonarea canonică a Basarabiei a fost hotărâtă definitiv prin alipirea teritoriului dat la România. La 17 aprilie 1918 Mitropolitul Pimen Georgescu, în calitate de preşedinte al Sf. Sinod, îi trimite Arhiepiscopului de Chişinău, Atanasie Gribanovschi, o telegramă, prin care acesta din urmă este invitat să se alăture Bisericii Ortodoxe Române. Acest fapt a fost contestat de către prelatul chişinăuian, care afirma că „sfintele canoane nicidecum nu pun în atârnare jurisdicţia bisericească de jurisdicţia statului”[10].

 În mesajul de răspuns, Atanasie Gribanovschi afirma: „Fără orice relaţiuni cu Biserica Rusă, nu poate hotărî soarta singură eparhia Chişinăului şi nici Biserica Română, pentru că asta ar însemna din partea ei însuşirea unei moşteniri care este străină de dânsa. Lucru evident că chestiunea cu privire la situaţia Basarabiei, mai departe, din punct de vedere bisericesc, trebuie să se hotărască numai după o prealabilă discuţiune a acestei chestiuni în acelaşi timp de Biserica Rusă şi de Biserica Română şi în urma unor relaţiuni între ele, în conformitate cu canoanele; totodată trebuie luat în consideraţie şi glasul clerului şi al întreg poporului ortodox care locuieşte în limitele Basarabiei”[11].

Sinodalii români şi Ministerul Cultelor înaintează un proiect prin care: „În Basarabia, în timpul slujbelor, să se pomenească Casa Regală Română şi Mitropolitul Pimen al Moldovei”[12]. Aceasta însemna de facto subordonarea directă a Arhiepiscopiei Chişinăului Mitropoliei de la Iaşi, lucru respins de către înainte-stătătorul eparhiei basarabene.

La 23 mai 1918 Patriarhul Rusiei Tihon îi trimite o scrisoare Mitropolitului Pimen al Moldovei, prin care afirmă că atât timp cât actul unirii nu e recunoscut în plan internaţional[13], este prematur să fie luată o decizie definitivă referitor la subordonarea Arhiepiscopiei Chişinăului Mitropoliei Moldovei. Într-un final el propune ca basarabenii singuri să decidă sub a cărei autoritate  eclesială vor să rămână: „Poporul ar trebui să-şi exprime mai bine glasul acesta prin Soborul local sau prin adunarea eparhială, care trebuie să fie convocate anume pentru discutarea situaţiei Bisericii basarabene pentru viitor”[14].

Arhiepiscopul Atanasie pleacă în scurt timp după aceste evenimente la Soborul General Rusesc de la Moscova, de unde nu mai revine. Conducerea Bisericii revine Episcopului de Akerman (Cetatea-Albă), Gavriil Cepur, care însă, alături de Episcopul Vicar de Ismail, Dionisie Sosnovski, refuză să recunoscă subordonarea faţă de Biserica Română, ceea ce îi determină să se retragă din funcţiile ocupate, refugiindu-se în iunie 1918 în Rusia. În acelaşi an Dionisie Sosnovschi este asasinat în staţia Vetka. Biserica ortodoxă din Basarabia revine, după 106 ani, sub oblăduirea Mitropoliei Moldovei. Acest lucru nu s-a întâmplat însă la modul practic. Citește restul acestei intrări »