I. Arhiepiscopia Chişinăului în perioada interbelică (1918-1940)

 fragment din teza de licenţă: „Biserica Ortodoxă din Basarabia în perioada interbelică ” (pag. 7-16)

Conducător ştiinţific: Conf. Dr. Paul Brusanowski

Absolvent: Rusnac Mircea

Preoţimea basarabeană a jucat un rol important în Unirea de la 27 martie 1918, mai ales prin intermediul presei religioase de la acea vreme. Este cazul să amintim în primul rând numele colaboratorilor revistei „Luminătorul”: Ieromonahul Gurie (viitorul Mitropolit al Basarabiei Gurie Grosu), preoţii Constantin Parfeniev, Constantin Popovici, corectorul Grigorie Constantinescu. Aceştia, pe lângă lucrarea misionar-pastorală, au profitat de împrejurările politice, pentru a trezi conştiinţa naţională. În cadrul clerului, opiniile legate de Unire nu erau univoce. O bună parte din slujitorii Bisericii pledau (din diverse motive) pentru menţinerea situaţiei existente a Bisericii din Basarabia, şi anume, cea de parte componentă a Bisericii Ortodoxe Ruse.

De remarcat că o parte din preoţii implicaţi în procesul de unire a Basarabiei cu România au activat în diverse mişcări politice: Părintele Alexandru Baltaga, membru al Partidului Social Democrat (menşevic), în Sfatul Ţării a făcut parte din Blocul Moldovenesc, fiind deputat din partea Preoţimii Ortodoxe din Basarabia (21.XI.1917-27.XI.1918). A activat în calitate de membru al Partidului Liberal (1919-1925). La 27 martie 1917 el a votat pentru unirea Basarabiei cu Romania. O altă personalitate importantă implicată în viaţa politică devine Ieromonahul Gurie Grosu: el a fost unul dintre fondatorii Partidului Naţional Moldovenesc[1]. Acelaşi Gurie Grosu a deţinut funcţia de viceministru al Justiţiei şi al Cultelor în cadrul guvernului Republicii Democrate Moldoveneşti.

Nu putem să nu-l remarcăm pe Preotul Andrei Murafa, unul din liderii mişcării naţionale, care scria pentru ziarul „România nouă” la 14 februarie 1918: „Dacă până acum satele moldoveneşti s-au rusificat prin Biserică, apoi şi de naţionalizat ele tot prin Biserică se vor naţionaliza. Să începem, deci, serios naţionalizarea Bisericii de sus, pentru ca degrabă să o putem naţionaliza pe de-a-ntregul. Cu Dumnezeu înainte spre un regim bisericesc nou, în ţară nouă”[2].

O parte dintre reprezentanţii clerului, ostili iniţial ideilor de emancipare naţională (sau cel puţin aşa reieşea din cele ce scriau şi declarau), au participat activ la mişcarea pentru unirea Basarabiei cu Ţara. Un exemplu concret stă în persoana poetului Alexei Mateevici, care în 1910 scria că „unirea” Basarabiei cu Rusia a fost un eveniment salutar pentru „limba moldovenească”, fiindcă i-a „salvat” pe moldoveni de excesele latinizanţilor[3].

Acelaşi Alexei Mateevici recita peste 7 ani la Congresul Învăţătorilor, ţinut la Chişinău la 25-28 mai 1917, nemuritoarea sa poezie „Limba Noastră”, afirmând că: „Suntem moldoveni, fii ai vechii Moldove, însă facem parte din marele popor român, aşezat prin România, Bucovina şi Transilvania. Fraţii noştri din Bucovina, Transilvania şi Macedonia îşi zic români. Aşa trebuie să facem şi noi”[4]. Rămâne controversat motivul pentru care marele poet basarabean „saluta” ocuparea segmentului pruto-nistrean: era acesta un crez personal sau mai curând o constrângere de a aduce tributul de laudă autorităţilor ţariste? Cu toate acestea, preoţimea basarabeană era departe de a fi omogenă din punct de vedere naţional. În rândurile ei, pe lângă români, erau destul de mulţi ruşi, ucraineni, bulgari, găgăuzi, precum şi reprezentanţii altor etnii.

În primele zile după Revoluţia Rusă din februarie 1917, când se discuta intens problema organizării politice a Basarabiei, Pan Halippa s-a pronunţat împotriva atragerii preoţilor şi a boierilor în mişcarea naţională, calificându-i pe aceştia drept „nişte excremente scârboase” şi „o ruşine a vremii”[5]. Biserica Ortodoxă din Basarabia a devenit pe parcursul perioadei ţariste (1812-1918) un instrument fidel de propagandă a imperialismului rus şi asta pentru motivul că identitatea religioasă a moldovenilor era aceeaşi cu cea a ocupanţilor. Ortodoxia basarabeană nu şi-a însuşit rolul politic, de rezistenţă naţională, pe care l-a avut Biserica Ortodoxă în Bucovina sau Transilvania. De aceea atitudinile lui Pan Halippa (fost absolvent al seminarului din Chişinău) erau pe deplin justificate, fără însă a fi generalizate asupra întregii mase a clerului.

Onisifor Ghibu pleda pentru atragerea clerului în mişcarea de eliberare naţională, întrucât considera că aceasta nu era a claselor sociale, ci una bazată pe ideea naţională, de aceea din partea preoţimii care sprijinea această cauză era necesară o implicare plenară. În acelaşi timp, Onisifor Ghibu constata cu tristeţe faptul că clerul basarabean a devenit un factor de propagare a politicii ruse: „Preoţimea basarabeană îşi pierduse demult rolul său de conducător al poporului, ea devenise o tagmă, o castă, cu interese proprii şi legată strâns de politica permanentă a ţarilor. Marea majoritate a preoţimii basarabene, dacă nu era complet rusificată, era în tot cazul complet ţarificată”[6].

În perioada 18-24 aprilie 1917 la Chişinău se desfăşoară Congresul Preoţimii Basarabene. La acest congres au participat cu drept de vot deplin şi reprezentanţi ai mirenilor din întreaga eparhie, delegaţi din partea instituţiilor eparhiale, a organizaţiilor obşteşti şi militare. Taberele în rândurile clerului erau divizate. Într-un sfârşit, prin sprijinul masiv din partea Partidului Naţional Moldovenesc, gruparea naţională reuşeşte să-şi impună poziţia. La 25 aprilie, acelaşi an, are loc la Chişinău Congresul Extraordinar al Clerului din Basarabia, care adoptă decizia ca Biserica din Basarabia să fie autonomă, slujbele din biserici să se săvârşească în română, în instituţiile de învăţământ teologic să se introducă limba română, ierarhii bisericii să fie de origine moldoveană.

La organizarea autonomă a Bisericii din Basarabia şi-a dat acordul însuşi Patriarhul rus Tihon. În vara anului 1917, la lucrările Soborului Bisericii Ortodoxe Ruse participă şi o delegaţie din partea B.O.R. în frunte cu Episcopul de Huşi, Nicodim Munteanu. Acesta salută transformările din Biserica Rusă, subliniind unitatatea de credinţă dintre cele două biserici. Î.P.S. Arsenie, vicepreşedintele soborului, sublinia importanţa relaţiilor româno-ruse, nu însă fără o doză de „paternalism”: „Biserica rusească îmbrăţişează pe cea românească cu dragoste şi nădăjduieşte că împrejurările grele, prin care trec acum popoarele rus şi român, faptul că poporul românesc a luat parte la marele război european alături de cel rus, trimiterea PS voastre de către Sfântul Sinod, toate acestea vor apropia şi mai mult Biserica rusească şi românească. Biserica rusească regretă că, în timpurile din urmă, relaţiunile nu s-au menţinut tot aşa de strâns ca în trecut”[7].

Odată cu proclamarea independenţei Republicii Democrate Moldoveneşti la 24 ianuarie 1918 se urmărea în mod expres obţinerea autocefaliei de către Arhiepiscopia Chişinăului. La 18 februarie îşi începe lucrările o comisie pregătitoare pentru convocarea Soborului Ortodox din Republica Moldovenească. Tot în această perioadă Arhiepiscopia a fost ridicată de către Soborul local de la Moscova la rangul de Mitropolie[8].

Problema consta în faptul că cercurile clericale nu aveau persoane competente în manifestarea acestei adeziuni. S-a cerut ajutor în materie de consultaţie din partea unor teologi de la Iaşi. Preoţii Ioan Andronic şi S. Frăţiman pleacă la Iaşi pentru a solicita Mitropolitului Pimen al Moldovei să trimită persoane competente în vederea organizării unui sinod local. În acest sens au sosit la Chişinău teologii C. Nazarie şi I. Ţincoca. Ultima întrunire a comitetului a avut loc la 20 martie 1918[9], cu doar o saptămână înainte de votarea de către Sfatul Ţării a unirii Republicii Democrate Moldoveneşti cu România. În această situaţie problema autocefaliei bisericii basarabene se suspendă.

Unirea de la 1918 punea într-un context eclesial nou viaţa basarabenilor. Prin anexarea teritoriului dintre Prut şi Nistru de către România se impunea o subordonare canonică a Basarabiei faţă de Biserica Ortodoxă Română. Transferul de putere a fost fără incidente, însă evidenţiem faptul că Patriarhia Rusă (de curând reînfiinţată în urma hotărârii Sinodului Bisericii Ruse de la 28 octombrie 1917, Petrograd) nu şi-a dat acordul tacit faţă de acest transfer. Discuţiile pe marginea subiectului dat au început, însă datorită contextului politic în care s-a pomenit Biserica Rusă în urma imenselor presiuni făcute de către bolşevici, arestării şi executării în masă a clericilor, în urma războiului civil (1918-1923), nu a fost posibilă continuarea acestui dialog.

Din punctul de vedere al oficialităţilor B.O.R., chestiunea privind subordonarea canonică a Basarabiei a fost hotărâtă definitiv prin alipirea teritoriului dat la România. La 17 aprilie 1918 Mitropolitul Pimen Georgescu, în calitate de preşedinte al Sf. Sinod, îi trimite Arhiepiscopului de Chişinău, Atanasie Gribanovschi, o telegramă, prin care acesta din urmă este invitat să se alăture Bisericii Ortodoxe Române. Acest fapt a fost contestat de către prelatul chişinăuian, care afirma că „sfintele canoane nicidecum nu pun în atârnare jurisdicţia bisericească de jurisdicţia statului”[10].

 În mesajul de răspuns, Atanasie Gribanovschi afirma: „Fără orice relaţiuni cu Biserica Rusă, nu poate hotărî soarta singură eparhia Chişinăului şi nici Biserica Română, pentru că asta ar însemna din partea ei însuşirea unei moşteniri care este străină de dânsa. Lucru evident că chestiunea cu privire la situaţia Basarabiei, mai departe, din punct de vedere bisericesc, trebuie să se hotărască numai după o prealabilă discuţiune a acestei chestiuni în acelaşi timp de Biserica Rusă şi de Biserica Română şi în urma unor relaţiuni între ele, în conformitate cu canoanele; totodată trebuie luat în consideraţie şi glasul clerului şi al întreg poporului ortodox care locuieşte în limitele Basarabiei”[11].

Sinodalii români şi Ministerul Cultelor înaintează un proiect prin care: „În Basarabia, în timpul slujbelor, să se pomenească Casa Regală Română şi Mitropolitul Pimen al Moldovei”[12]. Aceasta însemna de facto subordonarea directă a Arhiepiscopiei Chişinăului Mitropoliei de la Iaşi, lucru respins de către înainte-stătătorul eparhiei basarabene.

La 23 mai 1918 Patriarhul Rusiei Tihon îi trimite o scrisoare Mitropolitului Pimen al Moldovei, prin care afirmă că atât timp cât actul unirii nu e recunoscut în plan internaţional[13], este prematur să fie luată o decizie definitivă referitor la subordonarea Arhiepiscopiei Chişinăului Mitropoliei Moldovei. Într-un final el propune ca basarabenii singuri să decidă sub a cărei autoritate  eclesială vor să rămână: „Poporul ar trebui să-şi exprime mai bine glasul acesta prin Soborul local sau prin adunarea eparhială, care trebuie să fie convocate anume pentru discutarea situaţiei Bisericii basarabene pentru viitor”[14].

Arhiepiscopul Atanasie pleacă în scurt timp după aceste evenimente la Soborul General Rusesc de la Moscova, de unde nu mai revine. Conducerea Bisericii revine Episcopului de Akerman (Cetatea-Albă), Gavriil Cepur, care însă, alături de Episcopul Vicar de Ismail, Dionisie Sosnovski, refuză să recunoscă subordonarea faţă de Biserica Română, ceea ce îi determină să se retragă din funcţiile ocupate, refugiindu-se în iunie 1918 în Rusia. În acelaşi an Dionisie Sosnovschi este asasinat în staţia Vetka. Biserica ortodoxă din Basarabia revine, după 106 ani, sub oblăduirea Mitropoliei Moldovei. Acest lucru nu s-a întâmplat însă la modul practic.

În 1923, odată cu constituirea noilor Episcopii la Bălţi şi Ismail, se accentuează problema subordonării canonice a Arhiepiscopiei Chişinăului. Nectarie Cotlarciuc, episcopul ales al Cetăţii Albe, este invitat la Iaşi pentru a fi învestit în noua sa funcţie. Arhiepiscopul Gurie Grosu protestează vehement: „Iaşul încalcă drepturile canonice ale Chişinăului”[15]. Pimen Georgescu considera că Biserica din Basarabia se supune canonic Mitropoliei de la Iaşi, de unde a fost desprinsă în 1812, în timp ce membrii basarabeni ai Constituantei Bisericeşti afirmau la 12 aprilie 1923: „Depindem canonic direct de Sfântul Sinod, (…) şi nu de Mitropolia Moldovei, care are tendinţa de a supune Biserica Basarabiei jurisdicţiei ei”[16].

De altfel, datorită împrejurărilor în care se afla Patriarhia Rusă, Sfântul Sinod Rus emite un „ukaz” la 20 noiembrie 1920 cu privire la autodeterminarea eparhiilor în cazul în care lipseşte dirijarea canonică din partea organelor superioare bisericeşti sau în cazul imposibilităţii reluării legăturilor bisericeşti cu acesta. Iată textul decretului: „În cazul în care o eparhie, în urma deplasării frontului, a schimbării graniţei de stat etc., se va pomeni în afara oricărei legături de comunicare cu Conducerea Bisericească Superioară sau în cazul în care însăşi Conducerea Bisericească Superioară, din diferite motive, îşi încetează activitatea, Arhiereul Eparhial intră pe dată în legătură cu arhiereii eparhiilor învecinate în vederea organizării instanţei superioare a puterii bisericeşti pentru câteva eparhii, aflate în condiţii egale sub forma fie a Guvernului Superior Bisericesc Temporar, fie a Mitropoliei regionale sau sub alte  forme”[17]. Prin acest document se dă mână liberă recunoaşterii dreptului de unire a  basarabenilor cu Biserica Română.

În perioada 14-16 iunie 1918 Sfântul Sinod al B.O.R. emite hotărârile privitoare la „afacerile bisericeşti ale Basarabiei”, prin care P.S. Nicodim al Huşilor[18] este numit locţiitor de arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, funcţie pe care o va ocupa până în decembrie 1919. În această alegere s-a ţinut cont de faptul că P.S. Nicodim Munteanu a făcut studii la Kiev (1890-1895), fiind familiarizat cu spiritualilatea şi modul de administrare a unei eparhii din Biserica Ortodoxă Rusă. Intrarea lui oficială în funcţia de locţiitor al Arhiepiscopiei Chişinăului s-a produs la data de 23 iunie 1918.

Basarabiei i s-a conturat în timpul ocupaţiei ţariste (1812-1918) un specific deosebit, prin asimilarea de către moldoveni a culturii şi tradiţiilor ruseşti, deznaţionalizarea lor, crearea unei zone eterogene cu populaţie mixtă. Populaţia Basarabiei era rurală în cea mai mare parte (87%), cu un grad ridicat de analfabetism. Potrivit datelor oficiale, în 1918, gradul de alfabetizare în rândul basarabenilor era de doar 19,4%. Bărbaţii moldoveni ştiau carte în proporţie de 10,5%, iar femeile – de doar 1,77%. Cel mai înalt grad de alfabetizare îl avea populaţia de origine germană: 65,6% la bărbaţi şi 62,3% la femei, iar cel mai scăzut – populaţia de etnie rromă: 0,9% la bărbaţi şi 0,3% la femei[19]. Prin comparaţie, în aceeaşi perioadă, în celelalte spaţii româneşti anuarele statistice indicau următoarele date: în „Vechiul Regat” – 22%, în Transilvania (1900) – 41,4%, în Bucovina – aproape 45%.

  „Dintre toate teritoriile dobândite de România în 1918, Basarabia a ridicat cele mai multe probleme politicii naţionalismului cultural duse de România, în ciuda afirmării încrezătoare a specificului fundamental românesc al zonei.”[20] Conform datelor recensământului din 1930, situaţia se prezenta în felul următor: din totalul populaţiei de 2.864.402 cetăţeni, români erau 56,2%; ruşi – 12,3%; ruteni, ucraineni – 11%; evrei – 7,2%; bulgari – 5,7%; găgăuzi – 3,4%; germani – 2,8 %; rromi – 0,5 %; polonezi – 0,3%; alte etnii – 1,4%.[21] Asupra acestor date a influenţat şi situaţia politică în plan internaţional. După 1918 în Basarabia se refugiază 168.325 de persoane. Dintre aceştia 22.000 erau de origine evrei, preferând să se stabilească cu traiul, în marea majoritate, la Chişinău.

O bună parte din imigranţi erau moldoveni şi ruşi, care au preferat să se refugieze după Revoluţia din octombrie 1917 în Basarabia. Astfel se şi explică numărul mult mai ridicat al moldovenilor şi al ruşilor în perioada interbelică spre deosebire de situaţia de la sfârşitul sec. XIX, când românii reprezentau doar 47,6%, iar ruşii 8.0%. Pe parcursul perioadei interbelice s-a atestat un flux masiv de imigranţi din Transnistria, în special în anii 1932-1933, când în Ucraina Sovietică a fost organizată foametea. Basarabia reprezenta 15,9% din populaţia României, iar teritoriul ei constituia 15,1% din suprafaţa ţării.

În privinţa structurii confesionale, datele recensământului naţional din 1930 indică o prezenţă copleşitoare a ortodocşilor: 89,3%, fiind cel mai ridicat în judeţul Orhei – 92,3%, iar cel mai scăzut în jud. Cetatea-Albă – 79,0%[22]. În privinţa celorlalte confesiuni situaţia se prezintă astfel: reprezentanţi ai religiei mozaice – 7,2%, evanghelici luterani – 2,6%, lipoveni – 1,1%, romano-catolici – 0,5%[23].

 În mediul urban situaţia privind prezenţa etnică diferă radical. Astfel, în Chişinău, al doilea oraş ca mărime în România interbelică, dintr-o populaţie de 114.896 locuitori, conform recensământului din 1930, structura etnică se prezentă astfel: români – 48.456, evrei – 41.065, ruşi –19.631, polonezi – 1.436, restul – alte etnii[24]. Populaţia din mediul urban manifesta un puternic dispreţ faţă de administraţia românească, fiind în mare parte filorusă. Un diplomat francez nota, după o vizită făcută în Basarabia în 1922, că populaţia oraşelor era „pur rusească, israelită şi violent antiromânească”[25].

Românii erau minoritari în marele oraşe din Basarabia. Doar în judeţele Orhei, Soroca şi Cahul, români reprezentau aproape 50% din comunele urbane[26]. Românofobia era manifestată nu doar de minoritatea rusă şi evreiască, ci şi de locuitorii bulgari, germani şi găgăuzi. Un fapt regretabil, dar cunoscut este că înşişi moldovenii aveau un precar simţ al identităţii culturale româneşti, care se reflecta în dispreţul lor faţă de România, o ţară pe care mulţi dintre ei o priveau ca necivilizată[27].

De asemenea, o bună parte din moldoveni dispreţuiau cultura elitelor din România. Cauza principală era familiarizarea slabă a basarabenilor cu valorile de peste Prut, datorită lipsei acute de şcoli şi biblioteci în limba maternă în perioada ţaristă. Minorităţile etnice au condus funcţiile-cheie în biserică, administraţie şi presă până în 1918. Procesul de naţionalizare a acestor instituţii a fost foarte dificil. Astfel, încă în 1928, doar 4% din presa basarabeană era românească[28].

În această situaţie, este lesne de înţeles cât de dificilă şi importantă a fost misiunea Bisericii Ortodoxe Române în Basarabia, în sarcina căreia intra nu doar misiunea pastorală, ci şi cea de culturalizare şi trezire a conştiinţei naţionale în rândul moldovenilor. Românii basarabeni se confruntau cu o lipsă acută a cărţilor de cult în limba română, astfel încât oficierea slujbelor în limba maternă era o problemă complicată pentru moldoveni. Prezentăm câteva mărturii ale lui Gurie Grosu dintr-o scrisoare adresată Preasfinţitului Episcop Nicodim Munteanu în ziua de 17 aprilie 1919: „[…] În vizita canonică, făcută în ţinutul Bălţilor şi al Hotinului în zilele lunii martie şi ale lui aprilie, am constatat că preoţii moldoveni prin satele moldoveneşti au bună ştiinţă şi dragoste de a oficia moldoveneşte, şi dacă aceasta demult nu se face, cauza este:

  1. lipsa de cărţi moldoveneşti pentru serviciul divin precum a Evangheliilor, Apostolilor, şi mai ales Mineilor şi Octoihurilor.
  2. cântăreţii nu sunt pregătiţi a ceti şi cânta moldoveneşte, drept aceea avem a Vă ruga să binevoiţi a dispune:

1)     ca Librăria Eparhială să ia măsurile necesare pentru aducerea cărţilor din Bucureşti pentru vânzare pe la parohii;

2)     ca pentru cântăreţi să se deschidă cursuri pentru învăţarea cântărilor bisericeşti, precum şi a scrisului românesc”[29].

Misiunea clerului în noile condiţii de după Unire s-a dovedit a fi destul de dificilă. Acesta trebuia să recâştige autoritatea în faţa credincioşilor basarabeni, care, deşi erau profund religioşi, priveau cu neîncredere conducerea bisericească. Astfel descrie Gurie Grosu relaţiile dintre cler  şi credincioşi cu referire la perioada ţaristă: „Poporul basarabean, în cei o sută de ani de cotropire rusească, deşi profund credincios în Dumnezeu, a devenit totuşi bănuitor faţă de autorităţi, deşi profund mistic, a devenit rece faţă de cler, iar raporturile dintre cler şi popor în Basarabia nu au fost dintre cele mai părinteşti, mai ales din cauză că conducerea bisericească a fost străină”[30].

Aflarea P.S. Nicodim Munteanu în scaunul arhiepiscopal a fost scurtă (iunie 1918–decembrie 1919), dar eficientă. Printre primele măsuri luate în acest sens au fost restabilirea serviciului divin în limba maternă. În satele cu populaţie mixtă slujbele urmau a fi ţinute în română şi slavonă, iar în satele cu populaţie neromânească, numai în slavonă. În cazul în care aici se aflau trupele române, slujbele se ţineau ca şi în cele cu populaţie mixtă. Trecerea la modul de administrare a eparhiei conform regulamentelor stabilite de B.O.R. s-a făcut treptat. Abia la 1 septembrie 1918 se ia hotărârea de a face corespondenţa în eparhie numai în limba română. Sunt desfiinţate vechile instituţii: 1) Consistoriul duhovnicesc; 2) Sfatul eparhial; 3) Consistoriul şcolar bisericesc; 4) Administraţia ecumenică. În locul lor au fost înfiinţate: 1) Administraţia Eparhială a Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului şi 2) Consistoriul Superior Eparhial[31].


[1] Colesnic Iurie, Despre râurile mici şi râurile mari sau despre preoţii participanţi la Marea Unire din 1918, în  Luminătorul, nr. 2/2005, p. 31.

[2] Buzilă Boris, Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia (1812-1918, 1918-1944), Bucureşti, Ed. Fundaţiei Culturale Române, – Chişinău, Întreprinderea Editorial-Poligrafică Ştiinţa, 1996, pag. 76.

[3] Ibidem, pag. 75.

[4] Istoria Românilor, vol. VII, tom II, Academia Română, Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 2003, pag. 482.

[5] Negrei Ion, Onisifor Ghibu şi problemele bisericeşti din Basarabia, în Cugetul, martie 1998, pag. 20.

[6] Ibidem, pag. 21.

[7] http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/02/06/despre-mitropolia-ortodoxa-romana-a-basarabiei-%E2%80%93-trecut-prezent-si-perspective-consideratii-istorice/

[8] Melnic Serghei, Preoţimea basarabeană de la începuturile ei şi până azi. Teză de doctorat, Ed. Universităţii „Lucian Blaga”, Sibiu, 2007, pag. 115.

[9] Boris Buzilă, op. cit., pag. 95.

[10]http://cersipamantromanesc.wordpress.com/2011/02/06/despre-mitropolia-ortodoxa-romana-a-basarabiei-%E2%80%93-trecut-prezent-si-perspective-consideratii-istorice/

[11] Ibidem.

[12] Buzilă Boris, op. cit., pag. 100.

[13] Tratatul de la Versailles, din 28 iunie 1919, a recunoscut unirea Basarabiei şi a Bucovinei cu România, fiind ratificat de către Liga Naţiunilor la 10 ianuarie 1920.

[14] Boris Buzilă, op. cit., pag. 103.

[15] Negru Nina, Raporturile jurisdicţionale şi culturale dintre Episcopia Huşilor şi Arhiepiscopia Chişinăului între anii 1917-1928, în Luminătorul nr. 5/2010, pag. 61.

[16] Ibidem.

[17] Boldişor Veronica, Activitatea Mitropolitului Gurie Grosu după Unire, în Mitropolitul Gurie. Misiunea de credinţă şi cultură, Ed. Epigraf, Chişinău, 2007, pag. 170.

[18] Nicodim Munteanu (cu numele laic Nicolae Munteanu). Se naşte la 1864, com. Pipirig (jud. Neamţ). Studii la Seminarul din Iaşi (1882-1890), apoi la Academia Teologică din Kiev (1890-1895). Tuns în monahism la M-rea Neamţ în 1894. În 1886 e hirotonit preot. În perioada 1898-1892 e vicar al Mitropoliei Moldovei, după care ajunge vicar al Episcopiei Dunării de Jos (1902-1909). În 1912 e ales Episcop la Huşi.

[19] Scurtu Ioan, Almaş Dumitru, Goşu Armand, Pavelescu Ion, Ioniţă Gheorghe I., Istoria Basarabiei de la origini până în 1994, Ed. Europa Nova & Tempus, Bucureşti, 1994, pag. 219.

[20] Livizeanu Irina, op. cit., pag. 111.

[21] Scurtu Ioan et al., op. cit., pag. 188.

[22] Ibidem, pag. 105.

[23] Ibidem, pag. 189.

[24] Agrigoroaiei Ion, Palade Gheorghe, Basarabia în cadrul României întregite, Chişinău, Ed. Universitas, 1993, pag. 19.

[25] Livizeanu Irina, op. cit., pag. 112.

[26] Agrigoroaiei Ion, Palade Gheorghe, op. cit., pag. 66.

[27] Livizeanu Irina, op. cit., pag. 112.

[28] Ibidem, pag. 149.

[29] Maria Danilov, Gurie Grosu în documente inedite: 1902-1909/1917-1919, în Mitropolitul Gurie. Misiunea de credinţă…, pag. 91.

[30] Gurie, Mitropolit al Basarabiei, op. cit., pag. 4.

[31] Scurtu Ioan et al., op. cit., pag. 226.

Un răspuns la I. Arhiepiscopia Chişinăului în perioada interbelică (1918-1940)

  1. Radu Radutoiu spune:

    Să studiezi și ediția a II-a a istoriei românilor editată de academia română în anul 2010. Ediția a revăzută și adăugită.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: