II. Arhiepiscopia Chişinăului în perioada interbelică (1918-1940)

fragment din teza de licenţă: “Biserica Ortodoxă din Basarabia în perioada interbelică ” (pag. 16-23)

Conducător ştiinţific: Conf. Dr. Paul Brusanowski

Absolvent: Rusnac Mircea

La 30 noiembrie 1919 se întâlnesc în şedinţă sinodală toţi ierarhii ortodocşi din România, pentru a pune bazele elaborării unei noi Legi privind organizarea Bisericii Ortodoxe Române. Procesul va derula foarte greu, cu mari proteste din partea ierarhilor din teritoriile reîntregite, în special din partea basarabenilor (după cum vom vedea pe parcursul lucrării). Tot la sfârşitul anului 1919, din motive neelucidate, P.S. Nicodim se retrage din scaunul Arhiepiscopal al Chişinăului.

Dintr-o afirmaţie de mai târziu a Mitropolitului Gurie Grosu aflăm că Episcopul Nicodim se retrăgea „fără a fi plâns de basarabeni”[1]. Dacă această afirmaţie a lui Gurie ar fi fost obiectivă, rezultă că basarabenii erau nemulţumiţi de modul în care Preasfinţitul Nicodim Munteanu şi-a desfăşurat activitatea pastorală şi administrativă. În acelaşi timp, nu este exclus ca declaraţia de mai sus să fi fost dictată de anumite resentimente ale lui Gurie Grosu la adresa Episcopului Nicodim. Exact în perioada în care acesta preluase scaunul arhiepiscopal, se punea în aplicare reforma agrară. În plan economic, Biserica din Basarabia era grav afectată. Până şi automobilul ce aparţinea Arhiepiscopiei a fost luat de Nicodim Munteanu atunci când a părăsit Chişinăul.

Locul vacant îi revine „în mod provizoriu”, la 31 decembrie 1919, Preasfinţitului Gurie Grosu, Episcop vicar al Mitropoliei Moldovei. Hotărârea este recunoscută prin decretul regal nr. 16 din 2 ianuarie 1920. La puţin timp după aceasta Congresul Eparhial Extraordinar îl alege în ziua de 8/21 (după alte surse 7/20) februarie 1920 pe Episcopul Gurie[2] în funcţia de Arhiepiscop al Chişinăului şi Hotinului, iar pe Dionisie Erhan în cea de vicar arhiepiscopal cu titulatura „al Ismailului”. Dorinţa basarabenilor de a-şi alege ierarhii era una firească, din moment ce au fost lipsiţi în totalitate de acest drept pe parcursul perioadei ţariste. Entuziasmul datorat drepturior obţinute în 1917 era mult prea mare şi ataşamentul faţă de acestea mult prea puternic. Basarabenii aveau exemplul Bisericii din Transilvania, unde Nicolae Bălan este ales Mitropolit al Ardealului nu de către Marele Colegiu Electoral, ci de către Congresul Naţional Bisericesc la 14 februarie 1920. Dacă însă în ceea ce priveşte Mitropolitul Nicolae Bălan alegerile s-au bucurat de o aprobare generală, nu acelaşi lucru s-a întâmplat în cazul lui Gurie Grosu.

Reacţia sinodalilor a fost scandaloasă, întrucât, conform cărţii [act scris emis de o autoritate, în cazul de faţă, eclesială – n.n.] pastorale din 14-16 iunie 1918 a Sinodului B.O.R. către „clerul şi norodul Basarabiei”, alegerea ierarhilor se face de către Marele Colegiu Electoral „atunci când vor face parte din el şi reprezentanţii norodului basarabean”[3]. În acelaşi timp, prerogativele obţinute de biserica basarabeană în 1917 permiteau alegerea ierarhilor de către Congresul Eparhial, doar că acum Arhiepiscopia Chişinăului, nefăcând parte din Biserica Rusă, nu mai putea pretinde să i se respecte statutul. Ea a profitat de pe urma faptului că procesul de unificare bisericească era abia la început de cale, astfel încât îşi permitea să se conducă după vechea legislaţie.

Probleme la capitolul implementării legilor româneşti existau şi în legislaţia civilă, unde se întrebuinţa un sistem legislativ mixt. Teritoriul Basarabiei era împărţit în 3 regiuni: 1) jud. Lăpuşna, Bălţi, Orhei, Tighina, Soroca şi Hotin, unde se aplica dreptul bizantin şi cel rusesc; 2) jud. Cetatea-Albă, unde se aplicau numai legile ruseşti; 3) jud. Ismail şi Cahul, unde din 1925 s-au introdus legile civile româneşti[4].

 Revista „Luminătorul” citează, în numărul său din luna iulie 1920, ziarul „România nouă”, în care acţiunile basarabenilor sunt condamnate drept autonomiste şi ilegale: „Unul dintre prelaţi e Arhiepiscopul Gurie Botoşăneanul, care a fost ridicat la acest rang şi numit vicar al Mitropoliei din Iaşi, ca un semn de dragoste şi încredere frăţească a Vechiului Regat pentru clerul din Basarabia. Acel prelat a primit cinstea ce i s-a făcut şi s-a folosit de ea, dar, trecând Prutul, a devenit autonomist şi s-a instituit Arhiepiscop al Chişinăului. Nefiind recunoscut de Sinod, nefiind ales de Parlament şi nici de Rege, instituirea acelui prelat, ca şi a episcopului de Ismail, n-au valoare legală. E însă regretabil că s-au produs asemenea cazuri, a căror parte rea am dorit să se răsfrângă numai asupra persoanelor, nu şi asupra instituţiei, iar Guvernul e dator să supună cât mai curând Parlamentului nou legea menită să stabilească normele de procedare la chestiunile bisericeşti, pentru România întregită”[5].

 Intenţia basarabenilor de a-şi alege în grabă episcopii eparhioţi poate fi uşor de înţeles, şi anume neîncrederea că în cadrul alegerilor făcute de Marele Colegiu Eparhial vor fi propuse şi alese alte candidaturi decât cele dorite de basarabeni. Încă în iunie 1918 o delegaţie a preoţilor basarabeni în frunte cu Pr. Serghei Bejan şi-a exprimat la Iaşi dorinţa de a forma un sinod local, în care să-şi poată alege singuri episcopii. Replica Mitropolitului Pimen nu a întârziat: „Asta niciodată! D-voastră faceţi parte din Statul Român şi trebuie să vă conformaţi legilor acestui stat. Bune, rele, n-are importanţă! Principalul e să le respectaţi!”.

Situaţia în care se afla Gurie Grosu nu era una simplă, întrucât alegerea sa în funcţia de Arhiepiscop al Chişinăului nu a fost recunoscută de către sinodali, care în continuare îl considerau pe Gurie delegat al Arhiepiscopiei Chişinăului şi Hotinului, în timp ce pentru basarabeni Gurie Grosu era arhiepiscopul lor titular. Protestele moldovenilor au fost intense. Congresul de rând al cercului protopopiei Chişinău, desfăşurat în perioada 5/18-10/23 iunie 1920, îşi exprimă indignarea în legătură cu situaţia creată în cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului: „Fiindcă timp de un an şi jumătate Biserica Basarabiei nu a avut reprezentanţii săi în Sinodul Bisericii Române şi în Senat şi rămânand fără glas, nu a fost întrebată şi în urma urmelor a fost lipsită mai de toate drepturile dobândite de la neam străin…”[6].

Această atitudine reprezintă expresia nu doar a unei stări de revoltă, ci şi un sentimentalism exagerat al moldovenilor, care, fiind lipsiţi de legătura firească cu „Vechiul Regat” şi presaţi în afirmarea identităţii naţionale, îşi creau o imagine ireală în raport cu autorităţile române. Dezamăgirile îi determină să aibă o nostalgie faţă de imperialismul ţarist. Basarabenii, având modelul ardelenilor, au insistat mult în păstrarea legislaţiei bisericeşti autohtone: „Regretăm şi cu mare jale constatăm că Sf. Sinod al Bisericii Române şi până astăzi n-a recunoscut pe Domnul nostru Arhiepiscop Gurie ca Arhiepiscop titular al Basarabiei şi pe Episcopul Dionisie ca Vicarie titular al acestei eparhii […]. Protestăm contra măsurilor tendenţioase care, pentru ştirbirea drepturilor Bisericii noastre în hotarele ei dintre Nistru şi Prut şi dorim ca până la unificarea Bisericilor din toate provinciile alipite cu Biserica din Regat noi să ne folosim de acele drepturi pe care le-am avut până azi şi de care nimeni din reprezentanţii Bisericii basarabene încă nu s-a lepădat”[7].

Într-un final aceste acte de protest şi-au atins scopul dorit. A fost nevoie însă de implicarea factorului politic. Doar în urma intervenţiei Primului-Ministru, Generalul Averescu, şi a Ministrului de Culte, Octavian Goga, alegerea lui Gurie a primit accepţiunea din partea autorităţilor statale şi ale sinodalilor. Prin decretul Regal nr. 5481, „Arhiereul Gurie Botoşăneanul se întăreşte Arhiepiscop titular, bucurându-se de toate drepturile şi prerogativele legale, până la data învestirii”[8].

Învestirea s-a făcut abia la 29 martie 1921, iar instalarea a avut loc la Chişinău în ziua de 16 mai acelaşi an. Cu acest prilej, Mitropolitul Primat Miron Cristea a subliniat situaţia excepţională în care se afla Biserica basarabeană: „Frăţiei tale i se potrivesc cuvintele lui Moise, «tu ai ajuns uns, fiule, pe urma unei mari biruinţe». Adevărat, dar să nu uiţi că atmosferele sociale înalte sunt încărcate de păcatul încrederii şi al trufiei […]. Mai ales în aceste timpuri de tranziţie, de prefacere şi de generală enervare, se ivesc în mod firesc adeseori vederi contradictorii mai multe decât în împrejurările normale”[9].

Aceasta a marcat începutul tensiunii dintre prelatul basarabean şi autorităţile eclesiale şi de stat de la Bucureşti, ceea ce va duce la presiuni enorme asupra Arhiepiscopiei Chişinăului, soldându-se într-un final cu destituirea lui Gurie Grosu. În rândul basarabenilor, pe parcursul păstoririi Î.P.S. Gurie, a persistat un sentiment de frustare în raport cu autorităţile eclesiale şi laice de la Bucureşti. Acest lucru transpare în declaraţiile Arhiepiscopului Gurie făcute în Senatul României în 1925, înainte de votarea Legii privind organizarea B.O.R. în cele două camere legislative: „S-a făgăduit solemn clerului că dreptul clerului şi al Bisericii se vor păstra cu sfinţenie; şi instituţiile bisericeşti de cultură şi binefacere nu numai nu se vor lua de la Biserică, ci se vor lărgi drepturile şi instituţiile ei se vor înmulţi. Însă autorităţile statului, funcţionarii administrativi, chiar şi cei de la culte, nerecunoscând aceste drepturi ale clerului nostru, judecând lucrurile după situaţia Bisericii, de multe ori le încalcă şi pricinuiesc jigniri, care produceau revolte în sufletele preoţilor şi chiar proteste, care au fost trimise miniştrilor şi Sfântului Sinod. Într-o vreme, Biserica din Basarabia a fost declarată a fi în stare în afară de lege”[10].

Această presiune iese şi mai mult în evidenţă în memoriul Uniunii Clericilor Ortodocşi din Basarabia (1923) adresat Ministerului Cultelor: „Am văzut, cele ce nici părinţii noştri sub jugul străin n-au văzut: preoţi arestaţi şi purtaţi sub baionetă pe străzile oraşelor şi satelor; preoţi pălmuiţi şi puşi la închisori fără judecată şi fără orice înţelegere cu autorităţile bisericeşti; preoţi vizitii la ofiţeri; clerici înhămaţi la cotigă pentru a căra apă la posturile jandarmilor; preoţi chemaţi la cercurile de recrutare şi măsuraţi în batjocora tuturor; clerici fără număr chemaţi la judecăţile civile şi amendaţi; clerici asupriţi de perceptori cu impozite şi taxe peste măsură; nedreptăţiţi, strâmtoraţi din toate părţile şi la urma urmei toţi aceşti clerici proclamaţi prin presă bolşevici şi nesupuşi al Statului”[11].

Uniunea Clericilor Ortodocşi din Basarabia este creată în mai 1922 în frunte cu preotul Alexandru Baltaga. Scopul ei era ca preoţimea să desfăşoare activitatea unitară şi sistematică în viaţa bisericească, pastorală şi culturală, să apere drepturile juridice, economice şi profesionale ale Bisericii şi ale clerului, să se îngrijească pentru propăşirea intelectuală, religioasă-morală a clerului şi a poporului ortodox pe bază naţională, să se ocupe de ajutorul naţional al pensionarilor, al văduvilor şi orfanilor clerului din Basarabia, cât şi a tuturor membrilor clerului etc.[12].

Conflictul dintre această „uniune” şi autorităţile statului a fost determinat de neînţelegerile privind administrarea bunurilor bisericeşti, şi anume: 1) Clădirile Seminarului vechi din Chişinău; 2) Şcoala eparhială de fete din Chişinău; 3) Fabrica de lumânări bisericeşti, numită Fabrica eparhială de lumânări din Chişinău; 4) Hotelul „Suisse” din Chişinău; 5) Tipografia eparhială din Chişinău; 6) Voscobilnea (Fabrica de albit ceară – n.n.) din Chişinău; 7) Vinăria eparhială din Chişinău, ambele vii; 8) Casa emeritală din Chişinău; 9) Epitropia eparhială din Chişinău; 10) Orfelinatul preoţimii din Chişinău; 11) Casa eparhială din Chişinău; 12) Banca clericilor ortodocşi (Casa de împrumut) din Chişinău; 13) Atelierul de obiecte bisericeşti cu magazinul său din Chişinău; 14) Librăria clerului ortodox din Chişinău; 15), 16) şi 17) Şcoala spirituală de băieţi din Chişinău, Ismail, Edineţ; 18) Casa de ajutor reciproc din Chişinău[13].

La 10 iulie 1922 bunurile acestea sunt trecute sub administrarea nou înfiinţatei „Uniunii a Clericilor Ortodocşi” din Basarabia, uniune care cuprindea 92% din clerul basarabean. Problema se complica din moment ce aceste acţiuni, deşi nu erau în acord cu legislaţia română şi cu statutul B.O.R., nu contraveneau legislaţiei basarabene, după care s-a condus Arhiepiscopia Chişinăului până la definitivarea statutului ei în componenţa Bisericii Române. Persista o neîncredere majoră a preoţilor basarabeni în autorităţile civile, dar şi bisericeşti din ţară, de aceea crearea Uniunii Clericilor din Basarabia a fost determinată de frica de a nu fi secularizate averile bisericeşti.

În timpul procesului de unificare bisericească unele voci din Parlamentul Român cereau în mod expres taxarea stării financiare a Bisericii basarabene, în pofida faptului că aceasta a fost afectată de reforma agrară din 1920. Iată declaraţiile deputatului D.I. Moldoveanu: „Pentru binele şi viitorul acestei Biserici, eu cred că este absolut greşit a se crea averi prea mari episcopiilor şi mitropoliilor Ţării noastre, în special acelora din Basarabia, pentru că astfel ei vor fi puşi într-un contrast prea mare cu ţărănimea”[14].

Se pare că Gurie Grosu sprijinea acţiunile acestei grupări, de frica de a nu fi secularizate averile bisericeşti: „Această organizare a clerului basarabean în Uniune şi însuşirea acestor averi eparhiale pe seama lui a dat naştere la o frământare basarabeană şi la un conflict dintre cele mai îngrijorătoare între clerul basarabean şi autorităţile superioare ale Statului şi Bisericii Autocefale Române. S-a văzut cu acest prilej starea de conştiinţă a conducătorilor clerului basarabean, hotărâţi cu orice preţ să-ţi aproprieze şi să-şi apere drepturile şi privilegiile cu tagmă deosebită, înlăturând controlul chiriarhului şi al Ministerului de Culte şi eventualele exproprieri şi secularizări viitoare”[15]. Starea aceasta revoluţionară a reprezentanţilor clerului basarabean era animată de prerogative ce le obţinuseră în 1917, dar, deşi au primit încredinţări din partea Bisericii Române de a li se asigura starea materială, în scurt timp elanul încrederii frăţeşti s-a spulberat. Mulţi preoţi se plângeau de faptul că nu-şi primesc salariile. Acţiunile Uniunii s-au bucurat de susţinerea „Asociaţiei Generale a Clerului Român Ortodox din Bucureşti”, care prin intermediul revistei „Crucea” îşi susţinea dezideratele. Se constată implicarea factorului politic în rezolvarea problemelor eclesiale: „În Biserica Ortodoxă Română Guvernul este totul, de el depinde totul şi împotriva lui nu se poate apăra nimeni şi nu se poate face nimic… Statul Român cu politica lui a făcut şi face ca preoţii ortodocşi basarabeni să fie arătaţi de toată lumea ca separatişti, regionalişti, lipsiţi de patriotism şi împovăraţi şi pătaţi de toate păcatele şi toate slăbiciunile şi neajunsurile” (Pr. Dumitru Popescu-Moşoaia)[16].

Chestiunea privind administrarea averilor Bisericii basarabene a fost soluţionată formal în decursul Sesiunii Sfântului Sinod din iunie 1924, prin care bunurile au fost transferate de sub administrarea Uniunii Clericilor Ortodocşi sub cea a „Euforiei locale”. Euforia era alcătuită din câte doi delegaţi, din fiecare eparhie (un cleric şi un mirean), numiţi de chiriarhi[17]. Într-un final Arhiepiscopiei Chişinăului îi reveneau următoarele instituţii: 1) Clădirea Seminarului Teologic (bloc vechi); 2) Hotelul „Suisse”; 3) Fabrica de lumânări; 4) Vinăria Eparhială (două vii); 5) Casa Eparhială (două clădiri); 6) Voscobilnea; 7) Liceul eparhial de fete. Averile rămase au revenit celorlalte două eparhii din Basarabia.

Tensiunile au continuat, chiar dacă Sfântul Sinod considera problema „soluţionată”. Astfel, în cadrul lucrărilor Congresului Eparhial al Arhiepiscopiei Chişinăului (8-18 februarie 1925), prin procesul-verbal nr. 26 se adoptă următoarea hotărâre: „Eforia în statusquo şi trecerea averilor bisericeşti şi a clerului sub administrarea Eforiei nu satisface Congresul. Forul care va administra averile să fie controlat de reprezentanţii congreselor generale. Congresul protestează contra oricăror măsuri în chestiunea de administrare a averilor, care nu vor fi în conformitate cu această  dorinţă – mai ales că această dorinţă are baza în Decretul Regal şi în istoria Bisericii Basarabene”[18]. Abia în 1939 s-a realizat o departajare precisă şi „definitivă” pe eparhii, în condiţiile în care fiecare dintre ele îşi putea gospodări singură partea[19].

Basarabenii au opus rezistenţă procesului de unificare a tuturor eparhiilor din cuprinsul României, pe motivul că nu le erau respectate drepturile şi nu se ţinea cont de viziunile lor. Criticile la adresa procesului de unire au fost foarte dure. Se pare că nemulţumirile moldovenilor au fost de natura amestecării factorului politic în chestiunea rezolvării problemelor eclesiale, precum rezultă într-un articol publicat în revista „Luminătorul”: „Din anteproiectul pentru unificarea Bisericii se vede că această reformă are în vedere nu atât interesele Bisericii, cât cele politice şi în această direcţie se merge chiar până a se confunda sau a contopi interesele Bisericii cu cele ale statului”[20].

În cadrul procesului de unificare, basarabenii, prin intermediul Uniunii Clericilor Ortodocşi, scriau Sfântului Sinod şi Ministerului Culteror: „Jugul de frate e mai greu de suportat decât jugul străin”, atrăgând atenţia asupra faptului că „…dacă aceasta este calea pe care o aşterneţi pentru unificarea bisericească, atunci vă declarăm că unificarea poate o veţi face, însă nu o vom face”[21]. Visarion Puiu recunoştea că „precum în Basarabia, aşa şi în celelalte provincii româneşti redate de Dumnezeu patriei-mamă România în 1918, politicienii acelei vremi n-au urmărit nici n-au ajutat cu toată intensitatea chestiunea unificării naţionale folosind în chip deosebit biserica, deoarece însuşi Sinodul era numai aparent unificat, ardelenii menţinându-şi rânduielile lor bisericeşti-administrative, iar basarabenii dorind a-i imita”.[22]


[1] Ţurcanu Ion, Un părinte spiritual al Basarabiei, în Mitropolitul Gurie. Misiunea de credinţă…, pag. 59.

[2] Mitropolitul Gurie Grosu s-a născut la 1 ianuarie 1877 în comuna Nimoreni, judeţul Lăpuşna (Basarabia). A urmat şcoala de la Mănăstirea Curchi, apoi şi-a continuat studiile la Seminarul Teologic din Chişinău şi la Academia Teologică de la Kiev. În 1902 este tuns în monahism la Mănăstirea Noul Neamţ (Chiţcani) din Basarabia, schimbându-i-se numele din Gheorghe în Gurie. Ulterior este numit misionar-predicator al eparhiei basarabene. În 1909 este ridicat la gradul de arhimandrit. Arhiepiscopul Serafim Ciceagov l-a declarat pe arhimandrit „capul separatiştilor” basarabeni şi la 16 decembrie 1909 l-a exilat la Mănăstirea Spaso-Avramiev din gubernia Smolensk, Rusia.

[3] Cartea Pastorală din 14 iunie 1918, în Cugetul nr. 1-2/1995, pag. 65.

[4] Agrigoroaiei Ion, Palade Gheorghe, op. cit, pag. 74.

[5] Comitetul de ediţie, Neorânduieli în Biserică, în Luminătorul, nr. 7/1920, pag. 64.

[6] Proces-verbal al Congresului de rând al cercului protopopiei al oraşului Chişinău din 5/18 – 10/23 iunie 1920,  în Luminătorul, iulie/1920, pag. 38.

[7] Ibidem, pag. 40.

[8] Act cu privire la întărirea I.P.S. Gurie ca Arhiepiscop titular al eparhiei Chişinăului şi Hotinului şi a P.S. Dionisie ca Vicar al Arhiepiscopiei, în Luminătorul, nr. 1/1921, pag. 1.

[9] Gurie, Mitropolit al Basarabiei, op. cit., pag. 42.

[10] Brusanowski Paul, Autonomie şi Constituţionalism în dezbaterile privind unificarea Bisericii Ortodoxe Române (1919-1925), Ed. Presa Universitară Clujeană, 2007, pag. 346.

[11] Ţurcanu Ion, Un părinte spiritual al Basarabiei, în Mitropolitul Gurie. Misiunea de credinţă…, op. cit., pag.  67.

[12] Melnic Serghei, op. cit., pag. 153.

[13] Brusanowski Paul, op. cit., pag. 312.

[14] Gurie, Mitropolit al Basarabiei, Procesul şi apărarea mea, op. cit., pag. 29.

[15] Ibidem, pag. 273.

[16] Ibidem, pag. 18.

[17] Buzilă Boris, op. cit., pag. 280.

[18] Lucrările Congresului Eparhial al Arhiepiscopiei Chişinăului, sesiunea anului 1925, februarie 9-18, în Luminătorul, nr. 9/1925, pag. 22.

[19] Buzilă Boris, op. cit., pag. 281.

[20] Preot P. Gheorghian, Cum s-a crezut unificarea şi cum apare ea, în Luminătorul, nr. 4/1925, pag. 48.

[21] Ţurcanu Ion, Un părinte spiritual al Basarabiei, în Mitropolitul Gurie. Misiunea de credinţă…, op. cit., pag.  60.

[22] Puiu Visarion, Documente, Sibiu, 2005, pag. 137.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: