III. Arhiepiscopia Chişinăului în perioada interbelică (1918-1940)

Iulie 1, 2011

fragment din teza de licenţă: “Biserica Ortodoxă din Basarabia în perioada interbelică ” (pag. 23-37)

Conducător ştiinţific: Conf. Dr. Paul Brusanowski

Absolvent: Rusnac Mircea

Un rol deosebit l-a atribuit Gurie Grosu activităţilor misionare. El a sprijinit în mod direct societăţi misionare precum „Frăţimea Naşterii lui Hristos”, al cărui preşedinte era din 1919. Societatea respectivă edita cărţi, reviste, organiza conferinţe, ţinea lecţii cu caracter catehetic-misionar. S-au remarcat în mod deosebit misionarii acestei societăţi: Pr. Serghie Bejan, Constantin Popovici, Ioan Andronic, Leon Trofimov etc.

Conform Legii de organizare a Bisericii Române din 1925, societăţile misionare erau coordonate de Societatea Culturală a Consiliului Eparhial. Astfel, pe lângă fiecare episcopie se deschid cercuri de misionari care au sarcina de a combate cultele neoprotestante, precum şi de a convinge credincioşii să accepte reforma calendaristică. Se estimează că în Basarabia la anul 1930 erau aproximativ 19.000 de neoprotestanţi, dintre care circa 15.000 de baptişti. Al doilea cult neoprotestant ca mărime îl reprezentau adventiştii cu 1.540 de adepţi. Alte minorităţi neoprotestante erau: creştini după Evanghelie – 619, molocani – 986, milenarişti – 751. De asemenea, menţionăm prezenţa a 20.500 de creştini de rit vechi (rascolnici), majoritatea din ei fiind de origine rusă. Biserica Evanghelică Luterană avea 78.000 de adepţi, iar creştinii armeni – 1700. Majoritatea cultelor neoprotestante activau ilegal în România, cu mici excepţii. Astfel, „asociaţiile adventiste de ziua a şaptea şi cele baptiste se vor bucura de toate drepturile, libertăţile pe care Constituţia le acordă asociaţiunilor în genere”[1]. Ar fi cazul să menţionăm că din cele 4 congrese misionare pe ţară, 2 s-au desfăşurat la Chişinău. Primul congres a avut loc la Arad în 1928, al doilea şi al patrulea la Chişinău – în 1929 şi respectiv 1933. Cel de-al treilea congres s-a desfăşurat la Cernăuţi în 1930.

În Arhiepiscopia Chişinăului activau şi alte societăţi misionare, precum „Oastea Domnului” şi „Societatea Predicatorilor”, condusă de Preotul Leon Trofimov, profesor la Catedra de Omiletică de la Seminarul din Chişinău. Un alt centru misionar a fost constituit în 1929 la Chişinău în cinstea Mitropolitului Gurie sub conducerea preotului Vladimir Burjanovschi. O activitate deosebită a desfăşurat şi Societatea „Prietenii Misiunilor” condusă de Pr. Antim Nicov (Nica) cu scopul de a forma legături şi a colabora cu societăţile misionare din Alaska şi Extremul Orient.

Alte societăţi misionare din cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului erau: „Frăţimea Naşterii lui Hristos”, „Frăţimea Profesorilor de Religie”, „Societatea Mormântul Domnului”, „Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române”. Biserica din Basarabia a susţinut intens căminele culturale, care activau sub auspiciile diferitor asociaţii de cultură, cum ar fi: „Astra Basarabeană”[2], „Făclia”, „Straja Ţării” etc., care aveau drept scop promovarea valorilor culturii româneşti. În aceste asociaţii de cultură activau un şir de personalităţi din clerul basarabean, dintre care menţionăm: Episcopul Dionisie Erhan, Episcopul Visarion Puiu, Preotul Serghie Bejan etc. S-au organizat cămine culturale în judeţele Hotin – 81, Soroca – 100, Bălţi – 108, Orhei – 72, Lăpuşna – 100, Tighina – 61, Cahul – 29, Cetatea Albă – 56, Ismail – 46[3].

Se estimează că în ceea ce priveşte numărul căminelor culturale din Basarabia, acesta era mai mare decât cel al instituţiilor similare din alte zone ale României. Un rol deosebit l-a acordat Arhiepiscopia Chişinăului activităţilor filantropice. Încă în 1920 Congresul General Preoţesc adoptă hotărârea ca „în fiecare eparhie să existe negreşit câte o societate preoţească cu scop cultural filantropic, de apropiere şi de solidaritate şi de scoatere în evidenţă a valorilor preoţeşti. Societatea va avea câte o ramificaţie în fiecare judeţ”[4]. Pe parcursul perioadei interbelice au apărut mai multe cărţi cu caracter misionar. În 1939 apare la Chişinău „Psihologia sectelor religioase” de Alexandru Scvoznicov. Se traduce din limba rusă cartea „Metodica Misionară” (de A.M. Calnev). Tot la Chişinău apare „Biblioteca Misionarului Ortodox”, precum şi „Biblioteca creştinului drepcredincios”.

Aceste societăţi aveau scopul de a menţine o solidaritate în rândul clerului basarabean, a îngriji de persoanele în etate, a acorda asistenţă bolnavilor. Un accent deosebit se punea pe latura cultural-educativă. Societăţile în cauză aveau obiectivul de a edita broşuri şi reviste cu conţinut religios la preţuri mici. Uniunea Clericilor Ortodocşi din Basarabia a reuşit să implementeze mai multe proiecte cu caracter social, dintre care cel mai important a fost construcţia unui azil pentru preoţi şi cântăreţi în valoare de 1.016.775 lei. Uniunea poseda mai multe instituţii filantropice constituite încă în perioada ţaristă: casa de ajutor reciproc a preoţimii, orfelinatul preoţimii ortodoxe, cantina populară a catedralei din Chişinău, Azilul Covaldji etc. Pentru întreţinerea acestor instituţii era necesar suportul financiar al clericilor din uniunea respectivă. O altă organizaţie filantropică a fost „Frăţimea Sf. Trei Ierarhi”, fondată în 1880 de Pr. Vasile Parhomovici. Ea este reînfiinţată în 1921 de Vasile Florov. Prin susţinerea masivă a foştilor absolvenţi ai Seminarului din Chişinău, ea realizase mai multe acţiuni filantropice.

Un eveniment de mare importanţă pentru Arhiepiscopia Chişinăului a fost ridicarea acesteia la statutul de Mitropolie în 1925. Ideea înfiinţării unei mitropolii la Chişinău a animat clerul şi clasa politică autohtonă încă în 1917. În cadrul Congresului Preoţilor din Basarabia din 19-20 aprilie 1917 sub preşedinţia Pr. Alexandru Baltaga se adoptă hotărârea cu privire la înfiinţarea unei Mitropolii, în frunte cu un ierarh de neam român. Prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, votată la 24 martie 1925 în Senat şi promulgată la 6 mai, se legitima hotărârea Sfântului Sinod din 15 noiembrie 1923 cu privire la ridicarea Arhiepiscopiei Chişinăului la rang de Mitropolie.

Mitropolia Basarabiei cuprindea 2 eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe-Ismail. Mitropolia încadra 646 de biserici, 571 de parohii şi 679 de preoţi (conform statisticilor din 1922[5]). Episcopia Hotinului şi Bălţilor va reveni Mitropoliei Bucovinei în 1925, în pofida protestelor înverşunate ale Arhiepiscopiei Chişinăului. De facto, însă, înfiinţarea Mitropoliei a fost posibilă abia în 1928, odată cu ridicarea Arhiepiscopului Gurie la rangul de Mitropolit al Basarabiei. Evenimentul s-a tergiversat atât de mult, întrucât s-a dorit ca el să coincidă cu aniversarea a 10-a de la Unirea din 1918. Acesta mai curând reprezenta un pretext, în nici un caz un motiv real.

Evenimentul constituirii Mitropoliei Basarabiei nu s-a bucurat de sprijinul unor sinodali, în special din partea Mitropoliei Moldovei, care, probabil, sperau ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie parte componentă a Mitropoliei de la Iaşi. În acest caz nu a fost manifestată nici susţinerea din partea Episcopului de Hotin şi Bălţi, Visarion Puiu, unul dintre cei mai înverşunaţi oponenţi ai constituirii Mitropoliei Basarabiei. Iată ce declara Preasfinţia Sa la 10 martie 1925 în Senatul României: „S-a făcut o greşeală când, după Unirea Basarabiei cu ţara-mumă, în 1918, s-a adoptat şi s-a păstrat titulatura de arhiepiscop; o altă greşeală se face dacă se va intitula acest scaun mitropolie….”. „Ca episcop într-o eparhie basarabeană afirm că nu este nici o raţiune serioasă de ordin politic sau administrativ-bisericesc să se creeze această Mitropolie.”[6]

Înscăunarea Î.P.S. Gurie a fost primită cu multă răceală de sinodali, dovadă fiind faptul că la înscăunare nu a fost prezent Patriarhul Miron şi nici Mitropolitul Pimen Georgescu. Visarion Puiu a lipsit la rândul lui, trimiţând doar delegaţi. Dintre sinodalii din alte eparhii au fost prezenţi Ep. Lucian al Romanului şi Ep. Justinian al Cetăţii Albe-Ismail. Atitudinea respectivă relevă dispreţul pe care îl manifesta o parte din sinodali şi clasa politică nu atât faţă de Mitropolia Basarabiei, cât mai curând faţă de înaintestătătorul ei.

La 26 aprilie 1928, Gurie Grosu este învestit în funcţia de Mitropolit al Basarabiei. Va avea ocazia să se bucure şi de declaraţii elogioase la întronizarea sa, în care erau evidenţiate, cu o notă sentimentalistă, eforturile depuse în mişcarea naţională. Principele Nicolae al României declara în cadrul acestui eveniment: „Această înălţare a Înalt Prea Sfinţiei Tale la vrednicia de Mitropolit să o socotim ca o răsplată dumnezeiască pentru munca luminării prin Biserică a neamului românesc din Basarabia, într-o vreme când ochii noştri priveau nemângâiaţi peste Prut, iar nădejdile noastre le credeam numai visuri îndepărtate. Pe atunci noi, cei din România liberă, citeam cu ochii înlăcrimaţi, că Ieromonahul Gurie Grosu, ameninţat de stăpânire străină, umblă din sat în sat, ca sub aripa bisericii să răspândească cuvântul duhovnicesc în limba strămoşească alungată din slujba bisericească, cântând la un loc cu poporul şi împărţindu-i cărticica sa[7], care era întâiul abecedar românesc din Basarabia[8]”.

Cu ocazia instalării în funcţia de Mitropolit, Gurie Grosu primeşte în dar cunoscuta sa camilafcă albă din partea Societăţii Doamnelor Ortodoxe, fiind făcută după modelul celeia pe care a purtat-o primul Arhiepiscop al Chişinului, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Acest lucru a stârnit discuţii în rândul sinodalilor, întrucât doar Gurie Grosu purta o astfel de camilafcă dintre ierarhii români. Pentru a linişti spiritele, ierarhul basarabean hotărăşte să dăruiască fiecărui mitropolit câte o camilafcă albă, însă nici unul din ei nu a purtat-o.

Presiunile sinodalilor şi ale clasei politice vor continua, într-un final soldându-se cu demiterea lui Gurie Grosu. Prima etapă a conflictului a început în 1934, când Mitropolitul Gurie face anumite schimbări de protopopi şi îl destituie pe un preot bătrân, inapt să slujească. Aceste acte au fost contestate de către deputatul eparhial Dumitru Topciu. Gurie Grosu era învinuit pe deasupra de către acesta că exploata averile Arhiepiscopiei, referindu-se în mod special la administrarea unei păduri de 500 ha din satele Rădeni şi Bumbăta. De asemenea, Mitropolitul era învinuit că a împrumutat bani de la M-rea Hârbovăţ pe numele fratelui său, Pr. Andrei Grosu, al cărui girant devenise. Problemele se complică atunci când Gurie Grosu dizolvă în 1936 Secţia Administrativă a Consiliului Eparhial, motivând că membrii acesteia nu-şi fac datoria. Decizia  a fost contestată de către Ministerul Cultelor. Fără a idealiza personalitatea Mitropolitului Gurie Grosu, trebuie să recunoaştem că demiterea sa în 1936, în mare parte, a purtat un caracter politic. Ulterior, în 1941, el a fost reabilitat, Sfântul Sinod absolvindu-l de orice vină, la insistenţa Mareşalului I. Antonescu, însă nu a fost repus în vechea funcţie pe care a ocupat-o.

Gurie Grosu a evitat pe parcursul activităţii sale să întreţină legături apropiate cu clasa politică. Probabil că acest lucru a determinat lipsa unei protecţii din partea cercurilor guvernamentale. Nici măcar politicienii basarabeni nu l-au sprijinit, fiind cunoscute relaţiile tensionate ce le avea cu liberalii, în special cu Ion Inculeţ, Ministru al Basarabiei şi Ministru de Interne. Deşi este evident exagerată, merită să expunem opinia lui Dumitru Popescu-Moşoaia, profesor la acea vreme la Facultatea de Teologie din Chişinău: „Politica a înţeles şi a făcut ca nici un mitropolit, nici un episcop, nici un preot şi chiar nici un paraclisier să nu poată fi ales sau numit în afară de politică”[9].

În perioada interbelică, Mitropolitul Gurie, totuşi, a sprijinit, în anumite cazuri, unele grupări politice, precum mişcarea legionară. Probabil că acest lucru a şi generat nemulţumirile masive, ţinând cont şi de faptul că în perioada dată relaţiile dintre guvernanţi şi legionari erau extrem de tensionate. În noiembrie 1933, studenţii de la Facultatea de Teologie din Chişinău, împreună cu membrii mişcării „Garda de Fier”, participă la Catedrala din Chişinău la un parastas în memoria legionarilor Stelian Teodorescu şi Constantin Niţă, asasinaţi în acel an la Iaşi şi Constanţa. După încheierea parastasului, liderii legionari au ţinut discursuri în faţa mulţumii adunate. În iulie 1925, însuşi Mitropolitul Gurie împreună cu consilierii săi participă la o tabără de muncă din comuna Buga (jud. Lăpuşna) organizată de legionari. Mitropolitul avea să spună atunci: „Binecuvântez munca legionarilor şi rog pe Atotputernicul să călăuzească toată suflarea românească spre idealul urmărit de voi, legionarii, care aţi apucat pe drumul cel adevărat, drumul naţionalismului constructiv”[10]. Corneliu Zelea Codreanu a fost un aprig susţinător în procesul întentat lui Gurie Grosu. Iată scrisoarea adresată Mitropolitului basarabean de către liderul legionar la data de 13 noiembrie 1936:

„Înalt Prea Sfinţia Voastră!

Am urmărit de aproape cele ce vi s-au întâmplat. Pentru considerente care se vor vedea mai târziu, eu şi tot tineretul legionar sunt alături de Înalt Prea Sfinţia Voastră. Loviturile pe care le primiţi de la o lume masonizată, iudaizantă şi cu incomparabil mai mari păcăte decât acelea pe care vi le atribuie, suportaţi-le cu credinţă creştină în învierea adevărului. De la oastea tinerească veţi avea satisfacţii care vă vor răsplăti toate durerile de azi”[11]. Citește restul acestei intrări »

Anunțuri