Raporturile dintre populaţia autohtonă a Basarabiei şi minorităţile confesionale în prima jumătate a secolului al XIX-lea*

(partea a II-a) de Dr. Conf. Ion GUMENÂI

Pentru a putea stabili dacă populaţia autohtonă a fost implicată în procesele ce se desfăşurau în interiorul acestor comunităţi sau au fost atrase de către doctrina religioasă a acestora ne vom permite să cităm şi să analizăm o serie de documente. Pentru staroveri, de exemplu, o informaţie documentară din octombrie 1818 menţionează plângerea împotriva lui Maxim Morozov înaintată de către soţia sa Evdochia. Dicasteria Duhovnicească Eparhială din Chişinău a trebuit să judece acuzaţia Evdochiei cum că, printr‑un şiretlic, a fost păcălită să se cunune în ritul lipovenesc, iar acum prin bătăi soţul o obliga să frecventeze lăcaşul de cult lipovenesc din Chişinău. Drept răspuns, Maxim Morozov a arătat că este într‑adevăr starover, că are 37 de ani şi că s-a născut în afara hotarelor Imperiului Rus, în localitatea

Dunaevţa, fiind fiul lui Maxim şi Maria Morozova din acel sat, ce acum sunt morţi şi care de asemenea erau lipoveni. A fost botezat şi uns cu mir de către preotul lipovean Vasilie, numele de familie a acestuia nu-l mai reţine, fiindu-i naş de botez Ermolai Dineevici, locuitor al aceleiaşi localităţi, tot lipovean. În 1814 a părăsit împreună cu alţi locuitori satul şi trecând în Imperiul Rus s-a stabilit în oraşul Chişinău, primind supuşenia rusă, despre care pot confirma locuitorii oraşului Ismail: lipovenii Ivan Sopleacov, Savelii Covalev şi Grigorii Smirnov. Aici s-a căsătorit cu Evdochia, despre care nu ştia că este ortodoxă, deoarece o vedea destul de des la serviciile religioase ale lipovenilor, şi atunci când i-a propus să se căsătorească, respectiva nu s-a opus, ascunzând apartenenţa sa confesională. Neînţelegerile din familie au apărut, însă, din cauză că soţia sa l-a părăsit de trei ori fugind cu bărbaţi necăsătoriţi, ba mai mult chiar a încercat să-l otrăvească. Ca martor al faptului că Evdochia s-a căsătorit benevol cu el, Maxim Morozov îi aduce pe toţi reprezentanţii obştii malorosieneşti şi velicorosieneşti din Chişinău, iar pentru celelalte fapte mărturisite pe locuitorul de credinţă ortodoxă Macarii Vasiliev şi din partea staroverilor pe rudele soţiei sale: Nichita Orlov, Mefodii Tocarev, Ivan Semenov, Mihei Tcacev şi Filact Şarovarov[1].

      Într‑un alt caz, la 31 august 1848 arhiepiscopul Ghedeon al Poldavei informa instanţele superioare despre activitatea starostelui M. Beleaev, care era acuzat de faptul că efectuează tainele religioase pentru lipovenii din Ismail şi pentru cei veniţi din alte locuri, încercând în acelaşi timp să convertească o serie de locuitori, cum ar fi orăşeanul Rucovişnicov. Acesta din urmă a locuit un timp în Cremenciuc. Angajandu-se în 1833 la negustorii din această localitate. Din 1841 a trecut în serviciul negustorului Andrei Lapin, pe care, peste un an, l-a anunţat despre dorinţa sa de a pleca şi de a se căsători. A. Lapin i-a propus să se căsătorească cu ruda sa Evdochia iar Rucovişnicov a căzut de acord. Mergând la Ismail, ei au fost cununaţi de către preotul lipovean Iacov Rogozinschii, pentru care preotul şi starostele M. Beleaev au fost arestaţi[2].

     Cel mai elocvent, ne vorbesc despre originea etnică a molocanilor şi despre căile de pătrundere în Basarabia a acestora protocoalele şedinţelor Guvernului oblastiei Basarabiei. De exemplu, în şedinţa din 5 august 1826, s-a discutat, în baza raportului poliţiei din 3 august acelaşi an, cu nr. 745, chestiunea fugarilor găsiţi la Iaşi, locuitori ai oraşului Chişinău, molocani sau duhoborţi (în original: молоканы они же духоборцы ‑ n.n.). În raport, se preciza că:

Vasilii Golubov, cu vârsta de 29 de ani, s-a născut în oraşul Moscova, fiind fiul lui Dimitrie şi al Nataliei, locuitori ai acelui oraş, care deja au murit şi care erau molocani. A plecat de acolo, în timpul devastării Moscovei de către francezi, cu tatăl său şi cu fratele mai mic, Leon. În baza adeverinţei avută de tatăl său, au venit direct în oraşul Ackerman, unde au trăit nu mai mult de un an. După aceea, tatăl său s‑a întors înapoi la Moscova, iar el s‑a stabilit în oraşul Chişinău cu fratele său. Înregistrat aici de către Duma orăşenească ca locuitor al oraşului, a plătit dările de stat până la momentul de

faţă. De mic copil a fost în credinţa molocanilor, credinţă pe care o împărtăşeşte conform obiceiului: la biserică nu vine, posturile nu le respectă conform obiceiului ortodox, nu se închină la icoane, nu îşi face cruce, nu doreşte să se alăture credinţei creştin ortodoxe. Are ca proprietate doar un cal cu căruţă şi îmbrăcămintea trebuincioasă[3]. Soţia acestuia, Vasilisa Golubeva, în vârsta de 24 de ani, s-a născut în oraşul Ackerman, avandu-i ca părinţi pe Zaharii şi Caterina, care şi ei erau decedaţi. Din cate a auzit ea, ei au venit din oraşul Moscova, fiind conscrişi ca locuitori ai oraşului. S-a căsătorit acum opt ani în urmă şi respectă toate obiceiurile ca si soţul ei. Când s-a căsătorit, a fost cununată cu actualul soţ de către locuitorul oraşului Bender, Zaharev, despre care nu ştie dacă mai este in viaţă, cununia constând numai din citirea de către Zaharev a rugăciunilor[4].

     Privitor la Andrei Strogov, se menţiona că avea vârsta de 27 de ani, fiind născut în oraşul Moscova, în familia lui Savin şi Marina. Din Moscova a fost luat de către tatăl său şi dus la Nicolaev, unde a locuit timp de doi ani, apoi au trecut la Ismail, localitate în care au trăit nu mai mult de patru ani. După aceasta, tatăl său a trecut peste Dunăre iar el a plecat la Odesa, de unde, după aproximativ patru ani, s-a stabilit în localitatea Hânceşti. Aici a trăit un an, după care s-a

căsătorit, la Bender, cu o orfană pe numele Ana, ce locuia la bătrânul Parfion Leontievici, ambii din rândurile molocanilor. După doi ani, ei s-au stabilit la Chişinău, fiind înscrişi în rândurile populaţiei de către Duma orăşenească. El respectă obiceiurile molocanilor şi nu doreşte să treacă la religia ortodoxă[5]. Soţia acestuia, Ana, în vârstă de 25 de ani, nu cunoaşte locul naşterii sale, însă ştie că pe tatăl ei îl chema Petru, iar pe mama sa, Marfa. După moartea mamei sale,

tatăl ei a plecat peste Dunăre, ea rămânând în Izmail, sub tutela lui Cuzima Coliţov, împreună cu care a trecut în oraşul Ackerman, angajându-se ca servitoare şi ţiitoare de copii (bonă) în familia unui grec. Împreună cu familia grecului s-a strămutat la Bender, unde l-a întâlnit pe Andrei Strogov, s-a căsătorit şi a plecat cu dansul. La Bender, ea a locuit la molocanul Parfion Leontievici, pană când s-a căsătorit cu Andrei Strogov[6].

    Practic, lucruri asemănătoare se menţionează şi despre Iacov Cralov, Piotr Bocaciov, Leon Golubev şi Fiodor Cralov, toţi născuţi în familii de molocani în oraşul Moscova şi plecaţi de acolo în timpul invadării acestui oraş de către trupele lui Napoleon. Trecând prin mai multe localităţi, unde au avut perioade scurte de şedere, către anul 1826 toţi cei menţionaţi se stabiliseră cu locul de trai la Chişinău[7].

       Despre scopeţi, informaţii aflăm din rapoartele de carantine şi din extrasele rapoartelor judecătoriilor ţinutului. Astfel, într‑o scrisoare din 16 august 1835 a Carantinei din Sculeni, sunt menţionate o serie de date ce ne interesează. Unul dintre cei reţinuţi în carantină era Pancrat Epihin, de origine socială ţăran, provenit din Gubernia Riazani, uezdul Ranenbauman, satul Picova, fiind castrat cu 5 ani în urmă de către locuitorul satului de baştină Efim Hlapcov, ostaş în rezervă. Un altul, Achinfei Laşcov, din gubernia Moscova, uezdul Bogorodsc, din satul Ciolcova a moşieresei Jerebţova, a fost castrat şase ani în urmă, în gubernia Reazani în localitatea Cambelisa, de ostaşul în rezervă Tihon Zveaghin. Al treilea, Cuzima Lipatov era din gubernia Tula, uezdul Vagovsc, din satul Pruticov aparţinand căpitanului Boicov, fiind şi el castrat in 1812 în satul Gorodinţa de ţăranul Boris Ericem. Sunt amintiţi apoi Evghenii Tolochichin, Gurii Govorov şi Andrei Berleaev, toţi provenind din gubernia Reazani, uezdul Ranenbaum, din satele Cotorovca, Dubovaia, Golovinscina, castraţi cu ani in urmă in diferite circumstanţe[8].

       Date interesante ne prezintă şi raportul judecătoriei din Orhei din 20 decembrie 1835. În el, este menţionat Nicolai Şalimov, care, în timpul interogatoriului, a arătat că este din gubernia Olrov, uezdul Maloarhanghelsk, satul Malae Ploty, şi că a fost castrat de către locuitorul aceluiaşi sat, Hariton Afanasiev, fiind convins de acesta că numai astfel îşi va găsi salvarea sufletului. Fratele lui, Afanasie Şalimov a fost şi el castrat cu 13 ani în urmă de către un măcelar sub pretextul că a fost muşcat de un şarpe şi numai aşa i se putea salva viaţa. În afară de aceşti doi fraţi, în raport mai sunt amintiţi şi ţăranii – Marchel Golovin, Sidor Ilin, Feodosii Cotelev, proveniţi din aceiaşi gubernie şi uezd şi care

au fost castraţi, după cum arată respectivii, fiindcă prin aceasta li s-a promis salvarea sufletului şi iertarea de păcate[9]24.

      Evident că printre cazurile de acest gen se întâlnesc şi unele ieșite din comun. Din extrasele interogatoriului luat lui Grigorie Volodeev în 1835, aflăm că acesta, în vârstă de 28 de ani, este creştin şi merge la spovedanie în fiecare an la biserică. El nu a fost niciodată urmărit penal şi este născut în gubernia Cursc, satul Volodeevca. În 1828, în baza paşaportului primit, a ajuns în Silistra. Aici a intrat într‑o casă necunoscută unde se afla şi o fată, dorind ca împreună să-şi petreacă timpul liber. La scurt timp după aceasta, însă, în casă au intrat trei turci, care, iniţial, au certat‑o pe proprietara casei iar, după aceia, s-au năpustit asupra lui şi l-au castrat. Şi‑a venit în fire într‑un loc necunoscut fără să aibă asupra sa nici paşaport şi nici bani. Pentru confirmarea apartenenţei sale la religia ortodoxă, acesta apela la confirmările pe care le puteau da atât locuitorii din satul natal, cât şi persoanele la care s-a angajat[10].

       În astfel de cazuri, practic, este cu neputinţă de a stabili de partea cui este adevărul. Fragmentele citate mai sus ne demonstrează foarte elocvent faptul că actorii implicaţi în toate mişcările, schimbările, convertirile din interiorul acestor comunităţi religioase erau de fapt tot reprezentanţi ai diferitor curente desprinse din sânul Bisericii Ortodoxe Ruse, în marea lor majoritate persoane de origine slavă. Acest lucru poate fi demonstrat şi prin intermediul analizei onomastice a membrilor acestor colectivităţi religioase, analiză în urma căreia nu se pot depista nume româneşti, toate acestea fiind de origine slavă. Faptul că populaţia românească autohtonă manifesta un dezinteres total faţă de alte curente şi culte religioase poate fi dedus şi din răspunsul dat de către Arhiepiscopul Antonie cu referire la crearea în Basarabia de Frăţii Ortodoxe, ce aveau drept scop combaterea învăţăturilor religioase greşite. În scrisoarea din 30 ianuarie 1870, adresată instanţelor superioare a Sfântului Sinod, Arhiepiscopul Antonie menţiona că blagocinii (protopopii), prin înfiinţarea frăţiilor în eparhie, nu vor aduce schimbări esenţiale, deoarece, în primul rând, chiar dacă în unele parohii sunt şi rascolnici, aceştia locuiesc izolat şi separat, neavând practic nici o legătură cu populaţia autohtonă. Pentru o mare parte a moldovenilor limba rusă este necunoscută, tot aşa cum şi pentru rascolnici este limba

moldovenească, din care cauză între ortodocşi şi rascolnici discuţiile religioase nu sunt posibile. În al doilea rând, datorită aşezării Basarabiei în apropiere de Fantana Albă (sat din actuala regiune Cernăuţi, Ucraina, ce a fost in secolul al XIX‑lea centrul spiritual al credincioşilor de rit vechi), comunităţile rascolnicilor au avut şi ei pseudo‑preoţi, din care cauză refuză serviciile preoţimii ortodoxe ce intră cu ei în contact, afirmând că nu au nevoie de ajutorul acestora. De aceea, ajutorul din afară (sub forma frăţiilor ortodoxe) pentru convertirea rascolnicilor nu vor avea rezultatul scontat. În concluzie, pericolul reprezentat de lipoveni în convertirea ortodocşilor din eparhia Chişinăului nu există, deoarece nu este cunoscut încă nici un caz ca cineva din localnici să se fi convertit la religia rascolnicilor[11].

              De fapt, această ultimă constatare este valabilă nu numai pentru lipoveni, dar şi pentru alte culte, după cum reiese şi din cercetarea documentelor avute la dispoziţie, din care rezultă clar că nu a fost nici un caz de trecere din rândul populaţiei autohtone de la ortodoxie la altă religie, fiind semnale doar unele „migrări” ale populaţiei de origine slavă[12].

        Analiza informaţiei documentare prezentată mai sus ne permite să tragem o serie de concluzii cu referire la problema supusă discuţiei noastre. Astfel, se poate constata că, odată cu anexarea teritoriului dintre Nistru şi Prut la Imperiul Rus, a avut loc o modificare nu numai a spectrului etnic, dar şi a celui religios. Modificarea şi diversificarea confesiunilor religioase nu a fost întâmplătoare, ci a făcut parte din politica administraţiei ţariste ce a urmărit diminuarea elementului romanesc autohton şi constituirea unei pături loiale intereselor imperiale. Numai în acest mod se poate explica atitudinea autorităţilor ruseşti, favorabilă, pe anumite segmente de timp, unor comunităţi etnico‑confesionale, ultimele tratate ca piese administrativ‑politice necesare atingerii unor scopuri trasate pentru Basarabia de către autorităţile centrale. Din analiza materialului documentar existent a rezultat că Sankt‑Petersburgul nu şi-a atins, din acest punct de vedere, ţintele propuse. Activitatea comunităţilor religioase netradiţionale (neortodoxe) au avut doar un caracter izolat, populaţia românească autohtonă nefiind atrasă de aceste confesiuni, iar creşterea lor s‑a datorat exclusiv infuziei din exterior.

      Datele existente ne demonstrează că raporturile dintre populaţia autohtonă locală şi minorităţile religioase au fost de natură socială şi economică, neangajându-se la un impact de ordin religios ‑ spiritual, credinţa ortodoxă continuând să fie unul din factorii determinanţi ai populaţiei romaneşti din Basarabia.


* fragment din cartea „La frontierile civilizaţiilor. Basarabia în context geopolitic, economic, cultural şi religios”, Ed. Partener, Galaţi, 2011.

[1] ANRM, fond 205, dosar nr. 2.181, ff. 6‑8

[2] Ibidem, fond 2, inv. I, dosar nr. 5.126, f. 8.

[3] Ibidem, fond 6, inv. I, dosar nr. 75, ff. 283‑283v.

[4] Ibidem, ff. 283v‑284.

[5] Ibidem, ff. 284v‑285

[6] Ibidem, ff. 285v

[7] Ibidem, ff. 286‑291.

[8] Idem, fond 6, inv. II, dosar nr. 865, ff. 27‑30v

[9] Ibidem, ff. 62‑65

[10]. Ibidem, ff. 14‑16

[11] Краткий исторический очерк противо – раскольнической миссии в Кишиневской епархии с 1813 по 1910 года, în „Труды Бессарабского Церковного историко – археологического общества”, 3‑й выпуск, Епархиальная Типография, Кишинев, 1910.

[12] Cf. ANRM, fond 205 (Cancelaria Dicasteriei Duhovniceşti a Eparhiei Chişinăului) şi 208 (Cancelaria Consistoriului Duhovnicesc a Eparhiei Chişinăului).

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: