Biserica şi Bisericile (Mitropolitul Ilarion Alfeyev)[1]

bisericaSimbolul de credinţă niceo-constantinopolitan vorbeşte despre o singură Biserică, o Biserică una. Or, în lume, există o mulţime de confesiuni creştine care se numesc Biserici. De cele mai multe ori, aceste confesiuni nu au nici o legătură între ele, iar uneori, chiar se duşmănesc unele pe altele. Este astfel distrusă unitatea Bisericii ? Iar Biserica, care era odinioară doar una, nu s-a fărâmiţat ea în diverse denumiri care au făcut-o să-şi piardă unitatea ?

Înainte de toate, trebuie să spunem că în lumina ecleziologiei ortodoxe, Biserica este, prin natura sa, de nedespărţit şi aşa va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Rupturile şi schismele, care au fost consecinţe ale ereziilor, nu înseamnă că Biserica a fost fragmentată, ci că ereticii s-au despărţit de organismul unic al Bisericii, pierzând astfel orice legătură cu ea. Cum am văzut asta mai sus, o erezie se caracterizează prin faptul că se opune în mod conştient învăţăturii comun acceptate a Bisericii.

Teoria numită a „ramurilor”, potrivit căreia toate denumirile creştine existente reprezintă ramuri ale unui singur arbore, este străină de Ortodoxie. Unitatea Bisericii este condiţionată de unitatea Euharistică; nu poate exista în absenţa comuniunii euharistice. „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, uneşte-ne unii cu alţii, întru împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt”, se roagă preotul în timpul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare.

Calitatea de membru al Bisericii se exprimă nu numai prin unitatea de credinţă din plan dogmatic, ci şi în unitatea Euharistiei. Este ceea ce precizează arhiepiscopul Ilarion Troiţki:

„Calitatea de membru al Bisericii este condiţionată de unirea cu ea. Nici nu s-ar putea altfel, fiindcă Biserica nu este o şcoală filozofică. Ea este omenirea cea nouă, organismul cel binecuvântat şi nou al iubirii. Hristos Însuşi a comparat unitatea ucenicilor Săi cu unitatea trunchiului şi a ramurilor lui. Doi copaci separaţi, despărţiţi unul de altul (…) nu pot fi în legătură organică unul cu celălalt. Duhul Sfânt este pentru Biserică ceea ce sufletul este pentru trup […]. Sufletul nu însufleţeşte mădularul tăiat al unui trup, după cum seva dătătoare de viaţă nu se scurge în ramurile tăiate (…). Ramura tăiată se usucă.”[2]

Grupurile de creştini care au ales o erezie contrară mărturisirii credinţei comune a Bisericii reprezintă astfel de ramuri tăiate.

Să însemne aceasta în mod obligatoriu că ortodocşii ar trebui să considere toate confesiunile creştine neortodoxe ca fiind eretice sau ramuri tăiate din trunchi? Pentru unii teologi, chiar aşa stau lucrurile. Exclusivismul lor este împărtăşit de câteva Biserici care, fiind despărţite de Bisericile Ortodoxe canonice, se consideră singurele moştenitoare autentice ale Ortodoxie. Pentru numeroşi teologi care aparţin acestor grupări, toate confesiunile occidentale, care s-au despărţit de Biserică, sunt lipsite de mântuire. Unii dintre ei merg încă şi mai departe, declarând că nu numai confesiunile neortodoxe, dar şi majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale s-au rupt de unitatea Trupului:

„Hristos nu a creat această proliferare şi varietate de Biserici care există astăzi în lume […] Hristos a întemeiat o singură Biserică, Biserica Ortodoxă […]. Toţi cei care pretind că alcătuiesc «Biserica Ortodoxă» sunt departe de a reprezenta în mod real Biserica ortodoxă şi nu sunt altceva decât o imitaţie iscusită, o poleială făcută să inducă în eroare oameni creduli sau prea încrezători, incapabili să discearnă maşinaţii perverse […]. Nu asistăm noi oare în prezent la o apostazie a lui Hristos, din ce în ce mai mare ? Şi aceasta  se întâmplă nu numai printre heterodocşi, ci şi în interiorul Ortodoxiei însăşi, redusă la o simplă impostură.”[3]

Acest tip de ecleziologie i-a făcut pe cei care o împărtăşesc să provoace o schismă în cadrul Bisericii Ortodoxe. Ei au pierdut comuniunea cu Bisericile-mamă şi au dat naştere la noi grupuri ecleziastice care-şi au propria ierarhie. Pasajul citat dovedeşte o psihologie aproape sectară caracteriză de ura împotriva celorlalte Biserici creştine, întreţinută de sentimentul unei dreptăţi exclusive şi al infailibilităţii sale. Nu este surprinzător că acelaşi autor afirmă, în continuare: „Să ne acuze de tot ce vor dori, chiar de sectarism şi de schismă, nu ne deranjează cu nimic […]. Toate aceste pseudo-Biserici şi unitatea ecumenică sunt o amăgire inventată de oameni care L-au apostaziat pe Hristos şi care nu sunt, în ochii noştri, decât nişte oameni de nimic”.

Puncte de vedere extremiste pot fi întâlnite şi la unii teologi din cadrul Bisericilor Ortodoxe locale, chiar dacă poziţia oficială a acestor Biserici este, în general, mult mai deschisă faţă de celelalte confesiuni creştine. La ora actuală, majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale participă, în diverse moduri, la mişcarea pentru unitatea creştină (mişcarea ecumenică) şi întreţin legături cu creştinii de alte confesiuni, mai ales cu cele care au o ecleziologie identică sau apropiată de cea ortodoxă, precum Biserica Catolică şi Bisericile Orientale (precalcedoniene). Mari teologi ortodocşi ai acestui veac (precum părinţii Serghei Bulgakov, G. Florovsky, Alexandre Schmemann, John Meyendorff, Mitropolitul Antonie de Suroj, Episcopul Kallistos de Diokleia şi mulţi alţii) au fost capabili să demareze participarea Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenică pornind de la o poziţie teologică fermă.  Nu menţionăm decât un simplu citat al Mitropolitului Antonie care, respingând părerea potrivit căreia în afara Bisericii Ortodoxe nu poate exista nici har divin, nici Taine, nici preoţie, scrie următoarele:

„Cred că istoria Bisericii şi teologia ei sunt incompatibile cu această concluzie simplistă şi comodă, căci ea înlătură toate ezitările, toate problemele cărora trebuie să li se aducă o rezolvare demnă de Dumnezeu […]. Ce trebuie să facem cu cei care au împărtăşit o credinţă greşită sau au acceptat o falsă teologie, dar care au trăit şi au murit pentru Hristos ? Şi ce să mai spunem despre mărturisitorii Domnului, mucenici, acei catolici, protestanţi sau de altă confesiune care au trăit doar pentru a transmite credinţa lor în Mântuitorul şi celor care o ignorau, care au dus o viaţă plină de fapte duhovniceşti şi au primit mucenicia ? Nu vor fi ei recunoscuţi decât de Hristos în veşnicie şi respinşi de urmaşii Lui pe pământ ?”[4]

Poziţia Mitropolitului Antonie în această privinţă nu este deloc una singulară. În veacul trecut, Sfântul Filaret al Moscovei spunea: „Nu îndrăznesc să spun că o Biserică care-L mărturiseşte pe Iisus ca fiind Hristos se găseşte în rătăcire”. Un alt ierarh rus, Mitropolitul Platon (Gorodeţki) al Kievului, ar afirma că „barierele noastre pământeşti nu urcă până la cer”. Barierele dintre diferite confesiuni au fost ridicate adesea nu din pricina diferenţelor dogmatice, ci din motive politice. Timpul a trecut, motivele politice s-au estompat, trecând în plan secund, însă animozităţile persistă.

Biserica primară trata ereticii cu fermitate: canoanele Bisericii interziceau orice formă de participare la Euharistie, iar credincioşilor le interziceau să se roage împreună cu ei. Cu toate acestea, trebuie să ne amintim că ereziile din primele veacuri ale creştinismului (arianismul, sabelianismul, monofizismul eutihian) respingeau înseşi bazele credinţei creştine: dumnezeirea lui Hristos, egalitatea persoanelor Sfintei Treimi, deplinătatea naturilor divină şi umană ale lui Hristos. Nu putem spune acelaşi lucru despre majoritatea confesiunilor creştine din zilele noastre, deoarece ele admit dogmele fundamentale ale Bisericii. Ortodocşii trebuie să facă deci diferenţa între ne-ortodoxie şi erezie. Sfântul Filaret al Moscovei considera că a pune catolicismul şi arianismul pe acelaşi plan „este în acelaşi timp riguros şi steril”[5]. Şi mai steril ar fi să aplicăm creştinilor neortodocşi din zilele noastre deciziile sinoadelor ecumenice cu privire la excomunicarea ereticilor.

Ortodocşii riguroşi care-şi critică fraţii pentru deschiderea lor faţă de alte confesiuni creştine şi vorbesc despre „erezia ecumenistă” se justifică adesea prin invocarea „Sfinţilor Părinţi”. Aceştia, spun ei, erau teologi foarte stricţi şi riguroşi care nu autorizau niciodată vreun contact cu ereticii. Or, dacă citim cu atenţie scrierile Sfinţilor Părinţi, observăm că unii dintre ei aveau vederi mult mai largi cu privire la reconcilierea dintre Biserică şi cei care se despărţiseră de ea din motive teologice. Câţiva mari teologi ai Bisericii vechi erau adepţii principiului „minimum dogmatic” pentru realizarea acestei reconcilieri, un minimum care nu presupunea un acord total cu privire fiecare formulare dogmatică. Sfântul Vasile cel Mare, eminent apărător în vremea sa al credinţei niceene, era ataşat de dumnezeirea Duhului Sfânt. Totuşi, din cauza mediului înconjurător arian în care trăia (majoritatea episcopilor din eparhia sa fiind arieni), nu a afirmat niciodată în mod deschis dumnezeirea Duhului Sfânt. În opinia sa, reconcilierea dintre arieni şi ortodocşi se putea face cu condiţia de a stabili ca bază comună credinţa niceeană şi de a mărturisi că Duhul Sfânt nu este o creatură:

„Deocamdată să nu le cerem nimic mai mult, ci să propunem fraţilor care vor să se unească cu noi să recunoască simbolul stabilit la sinodul din Niceea, iar dacă primesc acest lucru, să le cerem doar atâta: să nu spună despre Duhul Sfânt că ar fi o creatură. Mai mult decât atâta vă rugăm să nu le cereţi, pentru că sunt convins că în urma contactelor îndelungate şi a strădaniilor paşnice, orice ar mai fi nevoie, pentru clarificarea lucrurilor, ne va dărui Dumnezeu”[6].

Sfântul Vasile cel Mare înţelegea perfect faptul că anumite Biserici şi grupuri teologice diverse se pot afla în etape de dezvoltare teologică diferite; ceea ce pentru unii era perfect acceptabil, altora li se părea cu totul de neacceptat. Bisericile pot primi la momentul potrivit anumite formulări dogmatice care mai înainte le erau străine de tradiţia lor. Pentru Sfântul Vasile cel Mare, mai importantă decât unificarea limbajului teologic era realizarea unităţii Bisericii, prin aplicarea principiului iconomiei:

„cel mai bun lucru care ar trebui făcut este reunificarea bisericuţelor care s-au dezbinat una de alta de atâta vreme. Şi această unire s-ar putea face numai dacă vom acţiona în aşa fel încât să nu mai provocăm noi zguduiri sufleteşti.”

Un alt Părinte al Bisericii din aceeaşi perioadă, Sfântul Grigorie de Nazianz, dovedea o deschidere la fel de mare în această privinţă. În cuvântarea dedicată Sfântului Atanasie cel Mare, Sfântul Grigorie Teologul vorbeşte despre eforturile acestuia de a reconcilia diferitele facţiuni teologice şi de a obţine o înţelegere între grecii orientali şi latinii occidentali cu privire la aspectele treimice. În legătură cu acest aspect, Sfântul Grigorie propune câteva idei importante referitoare la neînţelegerile dogmatice şi schismele dintre diferitele grupări ale Bisericii universale:

„…Într-adevăr, din masa unui lichid nu se separă numai cantitatea conţinută în căuşul mâinii care a scos-o, ci şi cea rămasă în jurul mâinii, udând-o, şi care i se prelinge printre degete; tot aşa, nu numai tot ce este necredincios se îndepărtează de noi, ci şi elita evlaviei; şi nu numai din pricina unor dogme secundare şi neglijabile – ceea ce ar fi, într-adevăr, mai puţin straniu – ci şi din cauza unor cuvinte care sunt doar simple sinonime. Într-adevăr, în conformitate cu doctrina ortodoxă, vorbim despre o singură «esenţă» şi trei «ipostasuri»; prima formulă exprimă natura dumnezeirii, iar a doua, însuşirile fiecăreia dintre cele trei Persoane. Şi latinii înţeleg lucrurile ca noi, deşi limba lor posedă mijloace de exprimare prea limitate şi un vocabular prea sărac pentru a le permite să facă diferenţa între ipostas şi esenţă. Din acest motiv, limba lor înlocuieşte ipostasuri cu «persoane», pentru a evita să admită trei esenţe. Şi ce se întâmplă ? Culme a ridicolului sau mai degrabă a lamentabilului ! Această neînsemnată chestiune lexicală a fost receptată ca o divergenţă de credinţă ! […] Astfel de incidente neplăcute apar foarte des: spiritul de şicană provoacă un incident neplăcut şi riscăm să vedem marginile pământului ridicându-se unele împotriva altora asemenea silabelor din cuvinte. Acest lucru l-a văzut şi l-a înţeles fericitul nostru sfânt Atanasie, care era cu adevărat un om a lui Dumnezeu şi mare povăţuitor de suflete. El a crezut că nu trebuia să accepte împărţirea atât de absurdă şi de stupidă a Cuvântului şi că trebuia să îndrepte el însuşi răul creat. Cum a procedat ? Cu blândeţe şi cu bunătatea sa obişnuită, a invitat cele două părţi, a examinat în detaliu sensul fiecărei expresii şi după ce a constatat că sunt cu toţii de acord asupra celor mai mici divergenţe doctrinare, lăsând la o parte chestiunile legate de cuvinte, i-a împăcat asupra fondului.”[7]

Conţinutul acestui text vizează diferenţele de limbaj dogmatic dintre teologii latini şi greci. În Răsăritul elenistic, domnea încă o mare incertitudine cu privire la sensul cuvântului „ipostas”: unii îl folosesc ca pe un termen generic, sinonim cu „esenţa” (ousia), alţii, inclusiv marii Părinţii Capodocieni, preferau să-i atribuie sensul de „existenţă personală”, sinonim cu „persoană” (prosopon). În limba latină, atât hypostasis, cât şi prosopon au fost traduse prin persoana, şi acesta a fost motivul pentru care esenţa argumentelor treimice ale Răsăritului nu a fost înţeleasă de latini. În plus, există deja o divergenţă de abordare a Tainei Sfintei Treimi în Răsărit şi în Apus. Această divergenţă devine evidentă atunci când comparăm doctrinele trinitare a doi teologi din veacul al III-lea, Origen şi Tertulian. Ea devine încă şi mai evidentă la sfârşitul veacului al IV-lea, odată cu lucrarea De Trinitate a Fericitului Augustin, în care punctul de pornire al teologiei treimice nu este reprezentat de „monarhia” Tatălui, ca în Răsărit, ci de unitatea de „natură”, divină; cele trei Persoane (personae) ale Sfintei Treimi au un mod de acţiune şi de voinţă şi acţionează ca un principiu unic (unum principium)[8] . Potrivit Fericitului Augustin, Tatăl şi Fiul sunt un principiu în relaţie cu Duhul Sfânt, care este „darul lor comun” şi iubirea pe care o revarsă în sufletele noastre. Această doctrină trinitară a contribuit la dezvoltarea ulterioară a doctrinei latine despre Sfânta Treime şi a avut drept consecinţă doctrina referitoare la dubla purcedere a Duhului Sfânt, adică de la Tatăl şi de la Fiul. Această doctrină, Filioque, a fost introdusă în Crezul de la Niceea şi a reprezentat unul dintre motivele schismei dintre Răsărit şi Apus  la mijlocul veacului al XI-lea. Schisma reală s-a declanşat în perioada aceea, însă diferenţele de teologie şi terminologie treimică dintre Răsărit şi Apus deveniseră evidente încă din veacul al IV-lea pentru unii dintre teologii mai subtili, precum Sfântul Atanasie.

În textul citat mai sus, Sfântul Grigore afirmă mai multe idei importante. În primul rând, el subliniază faptul că diferenţele din terminologia dogmatică nu presupun în mod obligatoriu un dezacord cu privire la înţelegerea dogmelor înseşi. Nu toate argumentele referitoare la aspectele dogmatice propuse de diverse Biserici exprimă divergenţele de credinţă: multe dintre ele sunt numai „o ceartă pe silabă”, între cuvinte. Istoria Bisericii abundă de cazuri în care mărturisirea de credinţă a unei Biserici locale, tradusă într-o altă limbă şi interpretată în contextul unei alte tradiţii teologice, a fost interpretată greşit, considerată eretică şi respinsă de o altă Biserică. Multe schisme au luat naştere astfel, dintre care unele au putut fi remediate, însă altele nu au fost vindecate niciodată, nici măcar până în zilele noastre.

Nu mai puţin lipsită de importanţă este a doua idee a Sfântului Grigore Teologul: există „dogme (doctrine) de mai mică importanţă”, în legătură cu care unele neînţelegeri pot fi tolerate. Astfel de dogme pot fi pur şi simplu  „lăsate de o parte”, trecute cu vederea, în numele unităţii Bisericii.

A treia idee a Sfântului Grigore se referă la faptul că nu numai „cei necredincioşi”, ci şi „cei mai evlavioşi” se pot despărţi de Biserică, din motive diverse, cum ar fi înţelegerea diferită a unei dogme „de mai mică importanţă”. Se pot considera atunci că aceşti oameni rămân într-o anumită măsură în interiorul Bisericii, chiar dacă sunt despărţiţi în mod formal de ea. Din această perspectivă, creştinii care s-au despărţit de Biserică nu trebuie puşi pe acelaşi plan cu ereticii, o schismă putând fi uneori rezultatul unei neînţelegeri. Un teolog contemporan, care compară tradiţiile dogmatice a două Biserici despărţite, trebuie să fie capabil să facă deosebirea între ceea ce reprezintă o erezie incompatibilă cu învăţătura Bisericii, ceea ce nu este decât un mic dezacord cu privire la o „dogmă de mai mică importanţă” care poate fi „lăsată de o parte” (trecută cu vederea), şi ceea ce este doar o mică „ceartă pe silabe”, rezultată dintr-un nonsens sau o înţelegere.

Dacă am aplica cuvintele spuse de Sfinţii Grigore şi Vasile în epoca lor la situaţia din vremurile noastre, am constata cu surprindere că ei au fost de fapt mult mai „liberali” decât cei mai convinşi „ecumenişti” din zilele noastre. Nici Sfântul Vasile cel Mare nu vedea dezacordul cu privire la chestiunea dumnezeirii Sfântului Duh drept un obstacol în calea împăcării Bisericilor; nici nu pretindea că cei care nu-L mărturiseau pe Sfântul Duh ca Dumnezeu se găsesc în afara Bisericii. În plus, conform unei practici generalizate în veacul al IV-lea şi aprobate cu siguranţă de Sfântul Vasile cel Mare, pentru a fi primiţi în Biserică, arienii trebuia doar să se pocăiască, şi nu erau supuşi Tainei Botezului sau a Mirungerii. În zilele noastre, unii ortodocşi spun că romano-catolicii, fiind „eretici” se găsesc în afara Bisericii şi ar trebui deci să fie botezaţi din nou, atunci când sunt primiţi în Biserică (acest lucru se practică în mod obişnuit în unele comunităţi ortodoxe, mai cu seamă la Muntele Athos). Însă nici catolicii, nici protestanţii nu s-ar îndoi de dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, aşa cu au făcut-o arienii, sau de dumnezeirea Duhului Sfânt, aşa cu o făceau majoritatea teologilor şi episcopilor din veacul al IV-lea. Chestiunea purcederii Duhului Sfânt nu are, cu siguranţă, aceeaşi însemnătate ca aceea a dumnezeirii Sale. A-i considera pe catolici şi pe protestanţii din zilele noastre ca aparţinând unor „pseudo-Biserici” sau ca pe nişte „necredincioşi şi oameni de nimic” este total străin de duhul vechilor Părinţi ai Bisericii, precum Sfântul Vasile cel Mare sau Sfântul Grigore Teologul. Felul în care ei arătau înţelegerea faţă de diviziunile dintre Biserici era mult mai dinamic şi mai larg, mai puţin rigid şi unilateral. Numeroase dezbinări dintre Biserici s-ar putea rezolva dacă teologii din zilele noastre, adoptând metoda Sfântului Grigore de Nazianz, ar fi în stare să propună o definiţie clară pentru erezie, făcând diferenţa între ea şi o neînţelegere cu privire la „dogmele de mică importanţă” şi o „ceartă pe silabe”.

Atunci când abordează problema dificilă a împărţirii creştinismului, ortodocşii îşi pot aminti că numai Dumnezeu cunoaşte limitele Bisericii. După cum spunea Fericitul Augustin, „mulţi dintre cei ce se consideră ca fiind străini de Biserică cei care se cred mădulare ale Bisericii vor fi, vai, socotiţi ca fiindu-i străini”. A afirma că numai în Biserica Ortodoxă există harul lui Dumnezeu ar însemna să îngrădim atotputernicia lui Dumnezeu, să-L închidem într-un perimetru în afara căruia nu ar avea dreptul să acţioneze. Fidelitatea faţă de Biserica Ortodoxă şi de învăţătura sa dogmatică nu trebuie să se transforme niciodată în triumfalism ortodox lipsit de bună-cuviinţă, care să considere celelalte Biserici creştine ca pe nişte „necredincioase lipsite de valoare”, create de „maşinaţiile viclene” ale oamenilor, şi că lumea întreagă, cu nouăzeci la sută din omenire, este sortită pierzaniei.

[1] Fragment din cartea Taina Credinţei, Introducere în teologia dogmatică ortodoxă,  Ilarion Alfeyev, Mitropolit de Volokolamsk, Ed. Doxologia, Iaşi, 2014, pag. 196-207.

[2] Arhiepiscopul Ilarion Troiţki, Nu există creştinism în afara Bisericii, Montreal, 1986, pp. 79-81 (în limba rusă).

[3] Arhiepiscopul Averchie (Tauşev),  Modernitatea în lumina Cuvântului lui Dumnezeu, Jordanville, 1976, pp. 371-374 (în limba rusă).

[4] Mitropolitul Antonie (Bloom) de Suroj, Convorbiri despre credinţă şi îndoială

[5] Mitropolitul Filaret al Moscovei, citat de G. Florovski, Căile teologiei ruse. Paris, 1937 (în limba rusă)

[6] Sfântul Vasile cel Mare, “Epistola 113”, în Scrieri, partea a treia, traducere, introducere, note şi indici de pr. prof. dr. Constantin Corniţescu şi de pr. prof. dr. Teodor Bodogae, Bucureşti, Editura Institutului Biblic şi de Misiune a Bisericii Ortodoxe Române.

[7] Gregoire de Nazianze. Discours 21. SC 270, Paris, Cerf. 1980.

[8] Augustin De Trinitate

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: