O NOAPTE FĂRĂ DUMNEZEU (de Vasile Chira)

Iunie 19, 2010

CUVÂNT CĂTRE CITITOR

În anul 1866, în gubernia Tambov, districtul Lebedinsk, satul Şovsk se naşte Semion Ivanovici Antonov, ţăranul rus cu numai două ierni de şcoală care avea să devină cel mai profund şi mai popular sfânt al secolului XX sub numele de Siluan Athonitul. Semion Ivanovici Antonov are un traiect existenţial sinuos: bea trei litrii de vodkă deodată, mănâncă într-o zi de Paşti cincizeci de ouă, cântă la acordeon, loveşte pe un tânăr cu pumnul în piept încat e pe punctul de a-i provoca moartea, cade în păcatul desfrâului cu o tânără din sat, este atras de viaţa monahală, pierde harul, se luptă cu demonii, doarme mai puţin de două ore pe noapte, i se arată Hristos în icoană, plânge pentru păcatele întregii umanităţi etc.

Irump în acest rus, cultivator al extremelor ontologice, forţele ancestrale ale celei mai pure forme de dionisiac slav. Foamea de spaţiu a ruşilor, tragismul existenţial, anarhia afectivă, saltul peratologic, experienţa abisului sunt ingredientele care alcătuiesc alchimia sufletească a lui Semion Ivanovici Antonov.

După satisfacerea stagiului militar ca soldat în batalionul de geniu al gărzii imperiale din Sankt Petersburg, la 26 de ani, se îndreaptă spre Muntele Athos fiind primit în comunitatea monastică rusească a Sfântului Pantelimon (Russikon), care numara în acea vreme nu mai puţin de două mii de vieţuitori. În cei patruzeci şi şase de ani de viaţă monahală are parte de bucurii pascale, de momente de extaz, dar şi de întristări profunde pricinuite de pierderea harului.

Aici îl va avea ca ucenic pe Arhimandritul Sofronie Saharov, absolvent al Şcolii Naţionale de Arte Frumoase din Moscova, adept al tehnicilor de meditaţie yoghine, artist plastic cu expoziţii în saloanele pariziene, care va contribui în mod decisiv la notorietatea mondială a Sfântului Siluan prin publicarea în 1952 la Paris a cărţii Stareţul Siluan. Viaţa- Invăţătură- Scrieri. (traducerea franceză a apărut abia în 1973).

În urma unor eforturi ascetice epuizante în care oscilează între Lumină şi Neant, descurajat, cere lui Dumnezeu o soluţie, o metodă de a putea depăşi mândria, păcat responsabil de atacurile demonice şi în definitiv de pierderea graţiei. Glasul divin nu     întârzie să-i răspundă: Ţine mintea în iad şi nu deznădăjdui. Această formulă de păstrare a stării eulabeice este văzută de comentatorii operei siluaneice ca un mesaj divin adresat lumii contemporane. Pe lângă sensurile ei psihologice, ascetice şi terapeutice, această      frază are şi un profund înţeles teologic care revelează condiţia chenotică a fiinţei umane, necesitatea insoţirii Omului transcendental (arhetipul hristic) în periplul doloric de la Ghetsimani la Golgota şi de la coborârea în iad la actul anastasic.

Sensibilitatea religioasă, conştiinţa propriei vini, dar şi a culpei universale, căinţa, mila faţă de cei din jur, deznădejdea consumată în proximitatea unui orizont eshatologic, paroxismul trăirilor fac din Semion Ivanovici Antonov o figură decupată din galeria personajelor dostoevskiene.

Mistica occidentală ca de altfel orice exerciţiu religios clasic avansează de la Absenţă la Prezenţă. Drama lui Siluan Athonitul e infinit mai mare deoarece el porneşte de la Prezenţă, ajungând în cele din urmă să se confrunte cu Absenţa. Condiţia umană nu e suportabilă decât prin escamotarea Absenţei şi a fricii de moarte. Neputinţa evidenţierii, a obiectivării empirice a Temeiului ontologic face ca fiinţa umană să fie strivită în spaţiul diastematic dintre Prezenţă si Absenţă. Avem opera cosmologică, avem fiinţa însă ne scapă sistematic Temeiul. Diogene Cinicul ar fi fost mult mai inspirat dacă în peregrinările lui cu lampa în plină zi pe drumurile Atenei căuta un zeu.

Lumea postmodernă a pierdut evidenţa creştină a Temeiului, dar nu are curajul să-şi asume această pierdere, ci o înlocuieşte cu varii surogate, de la fotbal la telefonul mobil şi de la muzică la shopping. Nu facem decât  să umplem tăcerea cu sunete, distanţa cu tehnicile de telecomunicaţii, fragilitatea corporală cu bodybuilding, uzura biologică cu lifting şi singurătatea cu realitatea virtuală.

Dacă civilizaţia contemporană declară, în continuitate nietzscheană, divinitatea defunctă, dacă provoacă şi proclamă Absenţa, încercând să scape de ea prin diverse substitute, Siluan Athonitul îşi asumă fiinţial această Absenţă şi devenind speologul ei, probează, experiază Prezenţa. Ceea ce mai impresionează la acest rus abisal este lipsa egoismului în rugăciune. El suferă şi se roagă pentru întreaga umanitate, sensibilitatea lui mergând până acolo încât se ruga şi plângea chiar şi pentru demoni.

Lectura lucrării lui Siluan Athonitul Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, cea mai simplă carte pe care am citit-o vreodată, a fost în măsură să-mi provoace contradicţii, seisme şi dizlocări spirituale comparabile cu cele pe care mi le-a mijlocit în ordine speculativă, în timpul studiilor de filosofie, Critica raţiunii pure sau Tractatus-ul lui Wittgenstein. Acesta este şi motivul pentru care m-am încumetat să scriu o astfel de dramă.

Sibiu, 12 iunie 2010                                                                                  Autorul Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

NICANOR ŞI SECUNDA (autor: Vasile Chira)

Iunie 15, 2010

TRAGEDIE ÎN 7 ACTE
CUVÂNT CĂTRE CITITOR

În anul 295 p. chr. (n) pe vremea protoaugustului Caius Aurelius Diocletianus (284-304) doi tineri miri creştini, Timotei şi Mavra, din Tebaida Egiptului sunt arestaţi şi duşi înaintea procuratorului Arianus care-i condamnă la moarte prin crucificare. Sunt răstigniţi faţă în faţă îmbărbătându-se reciproc până când, după o lungă agonie îşi dau duhurile pe cruce. Tragedia Nicanor şi Secunda porneşte de la acest eveniment antic şi vrea să fie, păstrând evident proporţiile estetice (nu şi cele ontologice) o replică creştină la opera shakespeareană Romeo şi Julieta. Protagoniştii tragediei noastre nu mor unul pentru celălalt mânaţi de capriciile unui instinct erotic orb, ci acceptă amândoi moartea pentru Hristos, iubirea lor imaculată, cu nimic mai profundă, îmbrăcând formele mistice ale unui memoriabil ,,amor Dei”. În acest fel nunta cosmică ce se sfârşeşte cu moartea martirică a celor doi miri se transformă într-o veritabilă hristogamie. Conţinutul ideatic al polemicilor dintre creştini şi păgâni, frecvente în această tragedie, este inspirat, în parte din lucrările unor apologeţi creştini: Iustin Martirul şi Filosoful (Apologiile şi Dialogul cu iudeul Tryfon), Clement Alexandrinul (Protrepticul), Tertulian (Apologeticul), Minucius Felix (Octavius), Ciprian (Către Donatus), Origen (Contra lui Celsus), Teofil al Antiohiei (Trei cărţi către Autolic), Atenagora Atenianul (Solie în favoarea creştinilor), din actele martirice sau literatura hagiografică (Martyrologium Romanum, Biblioteca hagiographică latina şi Biblioteca hagiographica graeca). Având în vedere faptul că pentru perioada la care ne referim (sfârşitul sec. III d. Hr.) nu avem o rânduială bine definită a Sfintei Liturghii şi nici un ritual consacrat care să valideze căsătoria din punct de vedere creştin, în virtutea unei autonomii artistice, în actul al patrulea, ne-am permis să preluăm texte liturgice atestate fie înainte fie după această perioadă. Astfel pentru euharistie am folosit elemente din Didahia celor 12 apostoli, Apologia I a Sf. Iustin Martirul şi Filosoful, Tradiţia Apostolică a lui Ipolit Romanul, Liturghia Clementină, şi din cele trei liturghii tradiţionale ale Bisericii Ortodoxe (Liturghia Sf. Ioan Gură de Aur, Liturghia Sf. Vasile cel Mare şi Liturghia darurilor mai înainte sfinţite numită şi a Sf. Grigorie Dialogul), iar pentru cununie din Codex Barberinus Graecus 336, Codex Coislinus 213 precum şi din actuala rânduială a tainei căsătoriei.
Replicile în limbile clasice (greacă şi latină) inserate în text precum şi traducerea lor în limba română, cu excepţia unor texte consacrate, citate biblice, formule liturgice, expresii, întrebări şi răspunsuri uzuale în dialogul martir-persecutor din cadrul proceselor, aparţin autorului.
VASILE CHIRA

P.S.
Autorul îşi exprimă dorinţa testamentară ca oricine va pune în scenă această tragedie să ţină seama de indicaţiile sale muzicale din folclorul maramureşean, din repertoriul clasic şi din muzica psaltică deoarece tonalităţile lor abisale i-au inspirat cele mai grave momente din piesă. Cu aceste excepţii, muzica şi decorul pot fi regândite în funcţie de sensibilitatea regi

Soţiei mele Malvina fără a cărei afecţiune n-aş fi scris această carte.

Citește restul acestei intrări »