Rugăciunea înainte de Sfânta Împărtășire a Mitropolitului Antonie de Suroj

Septembrie 20, 2015

Impartasirea Apostolilor sec. 15Doamne, mă înfățișez acum înaintea Ta, cu toată nedreptatea mea și îmbrăcat în harul Tău; Doamne, ca pe fiul rătăcit, ca pe oaia pierdută, caută-mă, iartă-mă și mă tămăduiește. Doamne, greșesc în tot ceasul în fața Ta. Nu am în mine bucuria întâlnirii tale; nu am strădanie în căutarea Ta. Doamne, cât de ușor îmi este în deșertăciunea vieții, în gândurile ușuratice. Doamne, cât de greu îmi este în tăcere și închinare, în rugăciune și singurătate să stau în fața Ta. Doamne, iartă-mă. Dacă Te-aș fi iubit, Te-aș căuta mereu, Te-aș râvni ziua și noaptea, m-aș bucura de orice clipă de singurătate pentru a fi cu Tine, dar nu este așa, Doamne.

Tu mi-ai dat viață, m-ai chemat să fiu prietenul Tău, ai venit pe pământ, devenind unul dintre noi, om, înrudit după trup cu noi; ai murit pe cruce, întâlnind în mâhnire moartea în grădina Ghetsimani; Doamne, și drept răspuns la toate acestea, nu pot să-Ți aduc mulțumirea ce m-ar sili să-mi schimb viața, să trăiesc cu Tine, pentru Tine, pentru lucrarea dragostei Tale. Dumnezeule, dacă Te-aș fi iubit, Te-aș fi căutat și Ți-aș fi slujit. Și iartă minciuna cuvintelor mele, când vorbesc despre viața mea. Doamne, înalță-mă ! Trupul meu este străpuns de harul împărtășirii Tale; toată viața mea este unită prin botez cu Tine; pe Duhul Tău Cel Sfânt mi L-ai trimis, cu darul mirungerii pecetluindu-mă. Doamne, ai spus Apostolilor Tăi că nimic nu ne poate rupe de la dragostea Ta. Dă-mi, Doamne, să mă trezesc din moartea păcatelor mele, din somn și stricăciune. Doamne, izbăvește-mă de uitare, de micimea sufletului, de nemulțumire, de nesimțire împietrită.

Doamne, păcătuiesc în fața Ta în fiecare ceas și prin purtarea mea față de aproapele meu. Oare nu Tu, Doamne, ai spus: „Ce veți face unuia dintre aceștia mici, Mie îmi veți face”. Doamne, Tu crezi în noi – nu pot să cred în aproapele meu; văd doar ce e afară, ce e la vedere. Știu, Doamne, că tu crezi lor, și rămân străin credinței Tale, nădejdii Tale nezdruncinate pentru noi; sunt străin și de dragoste. Doamne, iartă-mă. Cât de puțin iubesc, cât de puțini sunt acei pentru care inima mea e deschisă și cât este ea de zgârcită, cât de mult cer celor ce mă iubesc și cât de puțin dau: de la mine – nimic; iar pe mine – deloc.

Doamne, ne-ai pus pe fiecare să aducem cuvânt de mângâiere, cuvânt de întărire, cuvânt de bucurie, cuvânt de dreptate, cuvânt de credință și cuvânt de nădejde, și cuvântul dragostei Tale; și nu avem noi cuvintele acestea, nu am eu cuvintele acestea. Iar unde avem cuvinte, acolo nu este faptă; ele sunt goale, Doamne, ca arama sunătoare. Doamne, față de aproapele meu păcătuiesc neîncetat: cu minciuna, cu fățărnicia, cu răceala, cu uitarea, cu nedragostea. Păcătuiesc și material, păcătuiesc și sufletește, cu toate, Doamne. Și pe Tine, Doamne, Te lipsesc de aceea pentru care viața Ți-ai dat-o: pe păcătosul ce piere, pe oaia pierdută nu o caut, iar când ea vine la mine, o oropsesc, o judec și o osândesc.

Doamne, îmi ceri și mie, și de la fiecare aștepți să ne purtăm cu trupul nostru, mintea, inima și voința, cu toată firea noastră cu cucernicie, căci Tu ne-ai făcut, pentru că Tu ne-ai răscumpărat, căci trupul nostru se atinge de sfințenie în apele Botezului, în Pâinea și Vinul Împărtășaniei și în Trupul și Sângele Tău. Dumnezeule, am greșit împotriva trupului meu și prin neatenție și aprindere. Am păcătuit împotriva minții mele prin întunecare, împătimire, împrăștiere. Prin strâmbătate am greșit împotriva inimii mele, fără a o curăța; Doamne, n-am să văd slava Ta prin întunecimea mea; nu va răspunde ea cuvântului Tău, nu se va cutremura de apropierea Ta; Dumnezeule, nu va învia când Te atingi de inima mea – este moartă, împietrită, înghețată. Doamne, omor omul din mine, pe care l-ai făurit pentru viața cea veșnică; iartă-mă și mă miluiește.

Și noi, Biserica lui Hristos, obștea adunată în numele Tău, Doamne, aici – oare nu suntem noi păcătoși în fața Ta ? Oare oamenii pot auzi adevărul, pot vedea dreptatea, pot întâlni dragostea și compătimirea și mila și blândețea și înfrânarea și îndelunga-răbdare și credința în mijlocul nostru ? Dumnezeule, pe Tine Te judecăm după noi, iartă-ne, Doamne. Din pricina noastră este batjocorit numele Tău. Iartă-ne, Doamne. Iartă Biserica Ta, care a uitat cuvântul vieții și a încetat să mai trăiască. Doamne, suflă cu Duhul Tău Cel Sfânt, cutremură adâncurile noastre, înnoiește-ne pe noi, Doamne, cu putere Ta; dacă e nevoie – cu frica Ta; dacă se poate – cu dragostea Ta.

Doamne, asemenea Apostolilor Iacov și Ioan ne spui: „Sunteți oare gata să beți Paharul Meu și să vă botezați cu Botezul cu care M-am botezat Eu?” Dă-ne, Doamne, să răspundem ca și aceștia: „Suntem gata, Doamne, să ne împărtășim cu Crucea Ta, să bem Paharul Tău, să ne cufundăm în groaza prin care ai trecut Tu, spre mântuirea sufletului nostru și mântuirea aproapelui.” Doamne, primește-ne pe cei ce ne pocăim, mântuiește-ne pe noi.

Preasfântă Născătoare de Dumnezeu, înalță atotputernica, sfânta Ta rugăciune către Fiul Tău și Dumnezeul nostru, ca să mântuiască prin Tine sufletele noastre. Stăpână, Tu ai crezut lui Dumnezeu și prin Tine s-au împlinit toate cele făgăduite de El; roagă-L pe Hristos să ne înnoiască în măsura noastră. Fie Voia Lui în noi, ca fără minciună, din adâncurile vieții și ale sufletului, să putem rosti rugăciunea Lui, să ne rugăm către Tatăl nostru cu adevărat, fiind cu adevărat fiii și fiicele Sale. Amin.


Despre participarea credincioşilor la Sfânta Euharistie (document oficial aprobat de B.O.Ru)

Mai 4, 2015

Documentul a fost aprobat la Adunarea Arhierească a Bisericii Ortodoxe Ruse, care a avut loc pe 2-3 februarie 2015 în Catedrala Hristos Mântuitorul din Moscovimpartasirea-apostolilor-1a.

***Euharistia este Taina principală a Bisericii, stabilită de Domnul Iisus Hristos în ajunul patimilor Sale mântuitoare, morţii pe cruce şi învierii Sale. Participarea la Sfânta Euharistie şi împărtăşirea cu Trupul şi Sângele lui Hristos sunt o poruncă a Mântuitorului, dată prin ucenicii Săi tuturor creştinilor: „Luaţi, mâncaţi, acesta este trupul Meu” şi „beţi dintru acesta toţi, că acesta este Sângele Meu, al Legii celei noi” (Mt. 26, 26-28). Biserica însăşi este Trupul lui Hristos, astfel că Taina Trupului şi a Sângelui lui Hristos reprezintă în mod văzut natura mistică a Bisericii, formând comunitatea bisericească.

Viaţa duhovnicească a creştinului ortodox este lipsită de sens fără împărtăşirea cu Sfintele Taine. Împărtăşindu-se cu Sfintele Daruri, credincioşii se sfinţesc prin puterea Duhului Sfânt şi se unesc cu Mântuitorul Hristos şi unii cu alţii, formând astfel un singur Trup al lui Hristos.

Taina Euharistiei necesită o pregătire deosebită. În Biserică însuşi timpul – fie acesta timpul vieţii omeneşti sau istoria întregii omeniri – reprezintă aşteptarea şi pregătirea pentru întâlnirea cu Hristos, iar întregul ritm al vieţii liturgice reprezintă aşteptarea şi pregătirea pentru Dumnezeiasca Liturghie şi, respectiv, pentru împărtăşire.

  Citește restul acestei intrări »


Înţelesul pregătirii (de Pr. Alexander Schmemann)

Februarie 10, 2011

 

Timp de cateva secole Biserica a practicat aproape exclusiv Botezul infantil. Este foartc semnificativ, de aceea, că din punct de vedcre liturgic Taina a pastrat totuşi forma şi structura pe care o avea când majoritatea celor botezaţi erau adulţi. Acest fapt este evident în mod special în ritualurile pregătitoarc, care în carţile noastre liurgice actuate sunt grupate sub titlul: Rugăciuni la facerea catehumenulul sau a celui chemat la Botez [1].

Această slujbă, destul de restrânsă astăzi, este ultimul element care a supravieţuit din lunga pregătire pentru Botez – pregătire care în trecut, depinzând de diverse tradiţii locale, dura între unul şi trei ani. Candidaţii la Botez, numiţi catehumeni, erau introduşi progrcsiv în viaţa Bisericii prin ritualuri speciale ca­re includcau exorcisme, rugăciuni, tâlcuiri ale Sfintei Scripturi etc. Această pregaiire implica întreaga comunitate, care astfel se pregătea ea însăşi pentru pri­mirea noilor membri. Şi din această pregătire dublă – a catchumenului şi a Bisericii s-a dezvoltat perioa­da liturgică prepascală pe care astăzi o numim Postul Mare[2]. Era timpul pregătirii fînale şi intensive pentru „noaptea stanţă”[3], al cărei apogeu era mai exact „iluminarea”celor care veneau la Hristos şi căutau salva­re şi o nouă viaţă în El.

Care este sensul acestei pregătiri? Întrebarea este importantă pentru că predominanţa de astăzi a Bote­zului infantil pare să transforme unele dintre aceste ritualuri pregătitoare în anacronisme irelevante. Dar importanţa evidentă pe care o aveau pentru Biseri­ca primară şi pe care încă o deţin în tradiţia liturgi­că precum şi păstrarea de către Biserică a structurii „adulte” a Botezului arată în mod clar că, din punc­tul de vedere al Bisericii, această pregătire este parte integrantă din slujba baptismală. Astfel că trebuie să începem explicarea Botezului răspunzând la aceasta întrebare.

Trebuie să înţelegem mai întâi că toată această pre­gătire este un aspect constant şi esenţial al cultului Bisericii ca întreg. Este imposibil să intrăm în duhul slujbei, să înţelegem sensul ci şi să participăm cu adevărat la ea fără să înţelegem mai întâi că este con­struită în principal pe un ritm dublu al pregătirii şi al împlinirii şi că acest ritm este esenţial pentru slujba Bisericii, pentru că arată şi împlineşte cu adevărat na­tura şi funcţia dublă a Bisericii înseşi[4].

Pe de o parte Biserica însăşi este pregătire: ea ne „pregăteşte” pentru viaţa veşnică. Astfel, misiunea ei este să ne transforme întreaga viaţă într-o pregătire. Prin predica, învăţătura şi rugăciunea sa, ne arată ne­contenit că „valoarea” ultimă care conferă sens şi di­recţie vieţii noastre este la „sfârşit”, „va să vină”, es­te nădăjduită, aşteptată, anticipată. Şi fără această di­mensiune fundamentală a „pregătirii” pur şi simplu nu există creştinism şi nici Biserică. Astfel slujba Bi­sericii este întotdeauna în mod principal o pregătire: indică şi tinde mereu dincolo de sine, dincolo de pre­zent, iar misiunea ei este să ne facă să intrăm în acea pregătire şi astfel să ne transformăm viaţa prin lega­rea ei de împlinirea în Împărăţia Lui Dumnezeu.

Pe de altă parte însă, Biserica este de asemenea tu mod esenţial împlinire. Evenimentele care i-au dat naştere şi care constituie izvorul credinţei şi vieţii ei au avut deja loc. Hristos a venit. În El omul a fost în­dumnezeit şi s-a ridicat la cer. Duhul Slant a venit şi venirea Sa a inaugurat împărăţia lui Dumnezeu. Ha­rul a fost dat şi Biserica este cu adevărat „cerul pe pă­mânt”, pentru că în ca avem acces la masa lui Hristos din Împărăţia Lui. Am primit Duhul Sfânt şi putem participa, aici şi acum la viaţa nouă şi putem fi în co­muniune cu Dumnezeu. Citește restul acestei intrări »


Spre redescoperirea Botezului (de Pr.Alexander Schmemann)*

Ianuarie 22, 2011

 

În trecut, în timpul „perioadei de aur” a Liturghi­ei creştine, Taina Botezului era săvârşită în noaptea pascală, ca parte componentă din prăznuirea anuală a Paştelui[2]. Chiar şi astăzi, mult după ce legătura dintre cele două slujbe a fost ruptă, ritualurile baptisma-le şi slujba pascală păstrează încă o pecete de neşters a conexiunii şi a interdependenţei lor iniţiale[3]. Totuşi mulţi creştini nu sunt conştienţi de aceasta. Mulţi nu ştiu că slujba Paştelui este în primul rând o Liturghie baptismală; că, atunci când aud în ajunul Paştelui ci­tirea biblică despre trecerea prin Marea Roşie sau despre cei trei tineri în cuptor sau despre Iona în pân­tecele chitului, ascultă cele mai vechi „paradigme” ale Botezului şi participă la marea priveghere baptis­mală. Ei nu ştiu că bucuria care iluminează noaptea sfântă, când răsună vestirea măreaţă „Hristos a înviat!”, este bucuria celor care „în Hristos s-au botezat, în Hristos s-au îmbrăcat”, care erau „îngropaţi cu El prin Botez în moarte, pentru ca, precum Hristos a în­viat din morţi prin slava Tatălui”, tot aşa ei să meargă „întru înnoirea vieţii” (Rom. 6, 4). Mulţi creştini nu au învăţat că Paştele ca sărbătoare liturgică şi Postul Mare ca pregătire liturgică pentru Paşte s-au dezvol­tat iniţial din săvârşirea Botezului; că Pascha [Paşte­le], „sărbătoarea sărbătorilor”, este cu adevărat îm­plinirea Botezului şi că Botezul este cu adevărat o taină pascală.

Ştiind toate acestea înseamnă mai mult decât a în­văţa un capitol interesant de arheologie liturgică. Es­te de fapt singura cale către o înţelegere mai amplă a Botezului, a semnificaţiilor sale în viaţa Bisericii şi în viaţa noastră în calitate de creştini. Şi de această în­ţelegere mai amplă a tainei fundamentale a credinţei şi a vieţii creştine avem astăzi nevoie, mai mult de­cât orice.

De ce? Pentru că, spunând foarte simplu, Botezul este absent din viaţa noastră. Desigur, este încă ac­ceptat de către toţi ca o necesitate evidentă. Nu este combătut, nici chiar pus la îndoială. Este săvârşit în permanenţă în bisericile noastre. Este, cu alte cuvin­te, „luat ca atare”. În ciuda acestui fapt, îndrăznesc să spun că într-un sens foarte concret el rămâne absent şi că această „absenţă” este astăzi cauza multor trage­dii din Biserică.

Botezul este, mai întâi, absent din Liturghia Bise­ricii, dacă prin Liturghie înţelegem ceea ce termenul leitourgia a însemnat întotdeauna: un act integral în care întreaga Biserică, adică întreaga comunitate, es­te implicată, la care realmente participă. Nu este oa­re adevărat că, din punct de vedere liturgic, Botezul a devenit astăzi o celebrare familială privată, săvârşi­ta de regulă în afara cultului integral al Bisericii, mai exact în afara leitourgiei? Nu este adevărat că cineva poate merge regulat la Biserică ani de zile fără să par­ticipe la niciun Botez, fără să cunoască măcar cum es­te acesta săvârşit?

Fiind astfel absent din Liturghie, Botezul este ab­sent, fireşte, din spiritualitatea noastră. Un creştin din vechime ştia, de exemplu, că Paştele în fiecare an este o prăznuire a propriului său Botez, a propriei sale intrări în şi participări la viaţa lui Hristos celui învi­at. Ştia că învierea lui Hristos era din nou arătată şi reafirmată în acest act al regenerării şi renaşterii prin care noii membri erau integraţi „întru înnoirea vie­ţii”. Creştinul de astăzi însă nu se mai pune nici pe el, nici Biserica în legătură cu Botezul. Ştie, desigur, că a fost botezat şi că acel Botez este o condiţie necesară pentru apartenenţa sa la Biserică. Dar această cunoş­tinţă rămâne abstractă. Nu este legată de Biserică în calitate de comunitate a celor care au murit cu Hristos şi cărora le-a fost dată o nouă viaţă în El. Spiritualita­tea sa nu mai este astfel baptismală, precum era cea a creştinilor de la început. Botezul pentru el a încetat să mai fie o realitate permanentă şi o experienţă care îi iluminează întreaga viaţă, un izvor nesecat de bucurie şi speranţă. Este menţionat undeva pe certificatul de Botez, dar cu siguranţă nu în memoria sa de creştin. Iar el nu mai trăieşte Paştele şi Cincizecimea, Crăciu­nul şi Bobotează [Epifania], şi de fapt întreaga Litur­ghie a Bisericii, în legătura lor directă cu Botezul, ca realităţi ale căror semnificaţie şi eficacitate în Biseri­că sunt împlinite în şi prin Botez. În sfârşit, încetând să mai hrănească spiritualitatea creştină, Botezul şi-a pierdut în mod evident puterea să modeleze concepţia creştină despre lume, adică atitudinile noastre de principiu, motivaţiile şi hotărâ­rile. Nu există astăzi nicio „filosofie de viaţă” creştină care să cuprindă totalitatea existenţei noastre, atât fa­milia, cât şi profesia, istoria, cât şi societatea, mora­la, cât şi fapta. Pur şi simplu nu e nicio diferenţă între „valorile” şi „idealurile” acceptate în cadrul comuni şi altele din afară. Un creştin astăzi poa­te fi un „membru de nădejde al parohiei”, în timp ce trăieşte după standarde şi filosofii de viaţă care nu au nimic de-a face cu credinţa creştină, dacă nu chiar îi sunt opuse făţiş.

Un creştin din trecut ştia nu numai la nivel intelec­tual, dar şi cu întreaga sa fiinţă, că prin Botez a fost pus într-o relaţie radical nouă cu toate aspectele vieţii şi chiar cu „lumea” însăşi; că a primit, odată cu cre­dinţa, o concepţie radical nouă despre viaţă. Botezul era pentru el punctul de plecare şi, de asemenea, te­melia „filosofiei de viaţă” creştine, a unei permanente direcţionări care îl conducea cu fermitate de-a lungul întregii sale existenţe, oferindu-i răspunsuri la toate întrebările sau rezolvându-i toate problemele.

Această temelie este încă aici cu noi. Botezul se săvârşeşte. Dar a încetat să fie înţeles ca uşa care duce spre o nouă viaţă şi ca puterea de a lupta pentru păs­trarea şi dezvoltarea în noi a acestei noi vieţi. Citește restul acestei intrări »


IV.Euharistia şi problemele sociale ale societăţii moderne (de Serghei Bulgakov)

Ianuarie 7, 2011

continuare *

Domnul S-a înălţat la cer cu preaslâvitul Său trup şi şade de-a dreapta Tatălui. Dar în acelaşi timp, El însuşi şi pentru Sine însuşi a creat şi pentru pământ un trup, în Euharistie, în care şi locuieşte. Iar prezenţa Sa în Sfintele Daruri (praesentia realis), trebuie tălmăcită ca un fapt extern – adică de stabilitate într-un punct definit înăuntrul spaţiului şi timpului – dar ca putere de viaţă, care lucrează şi sălăşluieşte în noi nu static, ci amarnic. Trupul lui Hristos s-a realizat astfel pe pământ în umanitatea sa, iar puterea care ajută în direcţia aceasta este prezenţa euharistică a lui Hristos în lume – Potirul de viaţă dătător. Această concepţie poate găsi confirmare dogmatică şi în alte consideraţii teologice, dar care au însemnătate numai ca ipoteze teologice (theologumene). Când Hristos a fost împuns cu suliţa pe cruce, a curs sânge şi apă din coasta Lui cea împunsă cu suliţa (Ioan XIX, 34). Faptul acesta a rămas şi s-a statornicit în lume ca un dar al umanităţii pământeşti a lui Hristos. Acest dar preţios făcut de Hristos pământului nostru constituie în acelaşi timp şi o legătură cu El. Şi deşi această legătură se deosebeşte de cea Euharistică, totuşi ea ne uneşte cu El. În mod nevăzut Hristos locuieşte pe pământ şi lucrează în omenire. El suferă şi Se răstigneşte cu omenirea: flămânzeşte, însetoşează şi e în închisoare (Matei XXV, 3536) pentru împlinirea misiunii Sale. Această viziune spirituală a fost exprimată de către poetul rus Tiutcev în bine cunoscutele versuri:

„Obosit de povara Crucii,

Împăratul ceresc, sub înfăţişare de rob,

Rătăceşte peste tine pământule mamă, împărţindu-ţi binecuvântări…”

Aceeaşi concepţie ne-o înfăţişează şi Dostoievski în foarte cunoscuta sa Legendă Marelui Inchizitor. Însă această asociere dintre Hristos şi lume reprezintă, în acelaşi timp, şi calea spre instaurarea Împărăţiei Sale pe pământ- misiuea Sa Împărătească. Istoria omenirii e ca un tablou al acestei instaurari, care va lua forma desăvârşită prin lupta dintre bine şi rău – bestia şi dragonul – cu puterea lui Hristos şi care se va sfârşi cu biruinţa lui Hristos. Această istorie pământească a lui Hristos se descoperă în Apocalipsă în imagini tainice şi simbolice; şi prin sine ea însăşi e o apocalipsă, care culminează cu pogorârea Cetăţii cereşti, Noului Ierusalim, pe pământ. Într-un sens oarecare suntem conduşi să interpretăm în amănunţime simbolurile particulare ale Apocalipsei, dar nu putem admite ca aparţinându-le decât sensul comun: cetatea lui Dumnezeu e zidită înăuntrul istoriei prin sforţările acelora care sunt servitorii credincioşi ai Împăratului Hristos. Cu toate acestea, împărăţia lui Dumnezeu nu se capătă cu tândăleala, ci cu lupta (şi oamenii de luptă o iau cu năvala). Dacă biserica îşi deschide inima în rugăciune în curentul de viaţă a întregii lumi, dacă Hristos însuşi conduce pe credinciosul Său în lupta cu puterile lui Antihrist, e din cauză că propria noastră luptă pentru biserică şi pentru puterea ei biruitoare în lume trebuie să cuprindă în sine întreaga viaţă şi nu trebuie să pună oprire pe nimic. Citește restul acestei intrări »


III. Euharistia şi problemele sociale ale societăţii moderne (de Serghei Bulgakov)

Decembrie 23, 2010

(continuare[1])

Pentru înţelegerea mai deplină a acestei laturi a dumnezeieştii Euharistii vom lua în considerare, acum, cuvântarea de despărţire a Domnului, de la Cina cea de Taina. Vorbirea aceasta ni s-a păstrat numai în Evanghelia Sfântului Ioan. În acelaşi timp mai cunoaştem că el este singurul dintre Evanghelişti, care înregistrează instituirea de fapt a Euharistiei, despre care tratează toate celelalte Evanghelii.

Dar potrivit obiceiului său general, Sfântul Ioan amplifică naraţiunile care se ocupă cu instituirea Euharistiei, prin cuvântul de despărţire al Domnului. Cuvântarea aceasta ne dă o tâlcuire autentic dumnezeiască în privinţa întregului înţeles al acestui mesaj şi al testamentului său de rugăciune, profeţie şi chezăşie. Ea este, astfel vorbind, o dumnezeiască teologie Euharistică. Şi tratează, înainte de orice, despre venirea Duhului Mângâietorul care va învăţa despre toate lucrurile şi va spune pe cele ce vor să vină. Iar mai departe grăieşte despre dragostea, în virtutea căreia creştinii trebuie să rămână uniţi ca şi persoanele Sfintei Treimi: „Eu sunt în Tatăl şi Tatăl în Mine” (Ioan XVII, 21), „ca şi ei să fie una”. În sfârşit, El se raportează la lucrurile pe care creştinii sunt chemaţi să le săvârşească, lucruri mai mari decât cele pe care Iisus lea făcut „fiindcă Eu merg la Tatăl” (Ioan XIV, 28).

Aici, înaintea ochilor spirituali ai ucenicilor, se deschid orizonturi fără limită pentru întregul neam al lui Hristos. Exact înainte ca ucenicii să fi auzit acestea, ei se împărtăşiseră cu trupul şi sângele Lui şi, prin aceasta, se uniseră cu Hristos. Prin urmare, Hristosul care acum le vorbeşte ca învăţătorul lor şi Hristosul Euharistie cu care ei în adevăr se împărtăşiseră, este unul şi acelaşi Hristos. Astfel încât cuvântarea de despărţire este, vorbind astfel, chiar glasul Sfintei Împărtăşanii în cei ce se împărtăşesc; este graiul cuvântului din Euharistie care răsună constant în inima euharistică. De asemenea, această cuvântare de despărţire este cea mai dulce grăire ce sa exprimat vreodată în graiul omenesc. Ea culminează în aşa-numita rugăciune arhierească, unde se grăieşte despre slava şi viaţa veşnică. Iar această rugăciune sună: „Ei nu sunt din lume, precum nici Eu nu sunt din lume. Sfinţeşte-i pe ei întru adevărul Tău; cuvântul Tău este adevăr. Precum M-ai trimis pe Mine în lume şi Eu iam trimis pe ei în lume” (Ioan XVII, 16-18). Această binecuvântare în rugăciune Marele Arhiereu o aşază pe umanitatea Sa, când, sfinţind pe ucenici pentru slujirea Adevărului Său, îi trimite în lume, aşa precum şi El a fost trimis de Tatăl Său. Marele Arhiereu parcă deschide porţile Templului ale Camerei celei de sus înaintea ucenicilor Săi chemândui să ia parte, cu toată lumea, la bogăţiile pe care ei deja leau primit la dumnezeiasca Euharistie. Mântuitorul lasă ucenicilor Săi o viaţă euharistică, adică le dă inspiraţia euharistică şi prin aceasta comuniunea cu lumea. Cuvântarea de despărţire a lui Hristos, ca teologie dumnezeiesc euharistică, cuprinde în ea germenul viitorului text liturgic, în care se descoperă variatele lui aspecte.

De aceea, caracteristica cea mai comună a Liturghiei, ca rit al dumnezeieştii Euharistii, e calitatea ei universalistă: „pentru toţi şi pentru toate”. Această universalitate dobândeşte aici un înţeles dublu: de o parte, priveşte pe toţi întreaga lume şi întreaga omenire; de altă parte, pe toate adică, pe toate ale vieţii, afară de păcat.

Acest element universal nu exclude, ci include personalismul; iar caracterul universal al Euharistiei nu exclude rugăciunea adoptată atât pentru oarecare persoane vii sau moarte – cât şi pentru nevoile specific omeneşti. Fapt important asupra căruia merită să insistăm, este acela, că nu există nici scârbă şi nici neatenţie pentru viaţa omenească şi, cu atât mai puţin,  nici un fel de dispreţ pentru această viaţă. Citește restul acestei intrări »


II.Euharistia şi problemele sociale ale societăţii moderne (de Serghei Bulgakov)

Decembrie 21, 2010

(continuare[1])

 

În concordanţă cu adevărata lui creaţie, omul este nu numai o fiinţă individuală, ci şi un progenitor. În contrast cu îngerii, care reprezintă între ei o multitudine concordantă, un „sobor” (concilia), umanitatea este o multitudine, un genius. Omenirea este legată prin comună descendenţă de un strămoş, de Adam cel întâi zidit, şi posedă o natură în comun. În acest sens, omenirea este  zidită după chipul Sfintei Treimi, în care cele trei ipostase posedă o singură natură şi se împărtăşeşte (înăuntrul ei) de o viaţă comună. Dogma creştină fundamentală despre Cădere şi Răscumpărare e unită cu acest fapt. Potrivit învăţăturii bisericii, în  persoana lui Adam cel întâi zidit, toată omenirea e stricată prin păcatul originar; pentru că în el „toţi au păcătuit” (Rom.V, 12). Dar în persoana noului Adam, Hristos, toată firea omenească este reintegrată. „Şi precum în Adam toţi mor, aşa şi în Hristos: toţi vor învia” (I Cor. X V, 22) şi din acest motiv o logos sarx egheneto. Întruparea lui Hristos, faptul că El a devenit om, implică, [faptul] că El a luat firea omenească în întregime; e întregul şi completul Adam. Prin natura Sa omenească, Hristos a posedat o individualitate umană concretă; a fost o persoană definită. Acesta a fost Iisus din Nazaret, fiul „după cum se credea” (Lc. III, 23) al lui Iosif şi al Măriei. El a avut strămoşenie definită şi rudenie definită; a trăit într-un loc definit; a aparţinut unei epoci istorice definite şi a vorbit o limbă definită- aramaica. Dacă El n-ar fi posedat o individualitate definită, adevărata Lui umanitate n-ar fi putut fi autentică. Dacă El ar fi fost lipsit de individualitate, în acel caz ar  fi  trebuit să  se  deosebească  de  oricare  alt  om  în caracterele acestea particulare. Dar  simultan cu devenirea  ca om definit – Iisus,  Fiul lui David –  Hristos a fost şi un tot-om, un tot individual, El a cuprins în firea Sa omenească întreaga umanitate – toată plinătatea firii lui Adam; şi toate feţele Lui ipostatice, asemenea ca primul Adam, cuprindeau în sine, potenţial, toată individualitatea omenirii viitoare. Numai făcându-Se  un tot-om, a putut Hristos să răscumpere întreaga omenire şi să devină noul ei progenitor, noul Adam, ridicând, cu Sine, o nouă generaţie de fii ai lui Dumnezeu. În Răscumpărare umanitatea lui Adam devine umanitatea lui Hristos. Ea reprezintă o multiunitate vie, care are o singură viaţă în Hristos; dar în acelaşi timp ea e o multitudine de imagini ipostatice absolut reale, împreunate  în  această  unitate  de  viaţă.

Această  omenire  multiuna, ca un  tot, este Trupul lui Hristos, ce constă din  mai  multe  mădulare, unite, oarecum, prin viaţa lor în Hristos. Ca o  multiplicitate de individualităţi ea este o sobornosti vie; adică, ca o existenţă armonioasă  în care simultan existenţa  separată  a fiecăruia, ca  şi a tuturor la o laltă este o  realitate completă. Asemănând  biserica cu un trup,  Apostolul Pavel ne arată simultan  şi viaţa comună în trup şi multiplicitatea membrelor lui, precum şi legătura vie care exista între aceste mădulare. „Astfel, Dumnezeu a pus în trup  aceste  mădulare, pe  fiecare din  ele… dacă toate  ar fi un singur  mădular, unde  ar fi  trupul? Ci acum sunt multe mădulare, însă un  singur trup” (I Cor. XII, 18-20). „Şi daca un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună; şi dacă un mădular este cinstit, toate mădularele se  bucură  înainte. Iar  voi sunteţi trupul lui Hristos  şi mădulare (fiecare)în parte” (I Cor. XII, 26-27). Dragostea e mortarul multiunităţii.

Dragostea face unitatea bisericii. Unitatea bisericească este regula interioară pentru viaţa omenirii creştine: uniţi în Duhul lui Dumnezeu dragostea sporeşte în unitate. O atare sporire este cea descrisă de Apostol- noi suntem datori ca, prin dragostea adevărată, „să sporim întru toate, pentru El, care este Capul-Hristos. Din El, tot trupul bine alcătuit şi bine încheiat, prin toate legăturile care îi dau tărie, îşi săvârşeşte creşterea, potrivit lucrării măsurate fiecăruia din mădulare şi se zideşte întru dragoste” (Efes.IV, 15-16.)

Sobornosti a bisericii, adică unirea în dragoste – e Trupul lui Hristos complet, cuprinzând în acelaşi timp în sine însuşi principiul conducător şi ideal pentru frăţia omenirii. În simplicitatea şi copilărescul ei, s-a descoperit modest, lumii întâi în viaţa primitivă a bisericii, atunci când creştinii, proaspăt convertiţi, au trăit în comuniune religioasă şi în unitatea dragostei. „Iar toţi cei ce credeau erau laolaltă şi aveau toate de obşte. Şi-şi vindeau moşiile şi averile şi le împărţeau tuturor, după cum avea nevoie fiecare. Şi în fiecare zi cu stăruinţă şi într-un cuget, erau în templu şi frângeau pâinea prin case şi-şi luau hrana cu bucurie şi cu inimă nevinovată. Lăudând pe Dumnezeu şi fiind bine văzuţi de tot poporul” (Fapte II, 44-47). Citește restul acestei intrări »