Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (de Erhan Andrei)

Martie 24, 2011

„Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea de rituri.[1]

1.”Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public cât şi în particular prin cult şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţământ.

2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingeri libertăţii sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa.

3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de lege şi necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice ori a moralei sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.

4. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor, în conformitate cu propriile convingeri.” [2]

1.„Statele părţi vor respecta dreptul copilului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie”.

2. Statele părţi vor respecta dreptul şi obligaţia părinţilor sau, după caz, ale reprezentanţilor legali ai copilului, de a-l orienta pe acesta în exercitarea dreptului sus menţionat, de o manieră care să corespundă dezvoltării capacităţilor sale.

3. Libertatea fiecăruia de a-şi manifesta religia sau convingerile poate fi supusă numai restricţiilor care sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare pentru protecţia securităţii publice, a ordinii publice, a sănătăţii şi moralei publice sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.” [3]

Libertatea de gândire, conştiinţă, religie este un drept absolut Această libertate semnifică că nu se poate pătrunde în forul interior al persoanei. Acest drept cuprinde trei elemente:

  • dreptul de a avea convingeri;
  • dreptul de a nu avea convingeri,
  • dreptul de a schimba convingerea.

Termenul de convingere acoperă diferite domenii ale gândirii şi credinţei ca: filosofia, concepţiile politice, credinţele. Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie nu înseamnă că aceasta permite sustragerea de la obligaţiile legale.

Pentru Isaiah Berlin există 2 sensuri (politice) ale conceptului de libertate[4]:

Libertatea negativa – este acea forma de exprimare a libertaţii în care orice interferenţă cu libertaţile semenilor este de natura sa restrângă libertatea unui individ.

Nu se poate miza pe atitudinea de moment a individului, el trebuie sa respecte anumite reguli formale care au doar un caracter instrumental, în sensul ca se aşteaptă ca ele sa fie de folos unor indivizi încă necunoscuţi, pentru scopurile în care aceşti oameni vor socoti de cuviinţă să le întrebuinteze şi în imprejurari ce nu pot fi prevazute în detalii. Aşadar aceste reguli trebuie să fie prestabilite şi, în mod fundamental, cunoscute de către toată lumea. Sunt un fel de reguli ale jocului care trebuie respectate de catre toţi participanţii pentru a fi asigurată buna desfăşurare a acestuia. Ele nu sunt de natura restrictivă din moment ce sunt acceptate şi însuşite de către toată lumea. În aceste limite stabilite, orice acţiune este posibilă a fi desfăşurata în propriul interes.

În concluzie, libertatea negativă este acea libertate raţional posibil a fi exprimată în cadrul unei societăţi guvernată de un stat de drept, care intervine în limitele unor reguli prestabilite numai acolo unde libertatea individuala este încălcată, şi în care fiecare individ îşi exprimă propria libertate până la limita la care aceasta lezează libertatea altui individ.

Libertatea pozitivă este un concept cu un înţeles mai abstract. Stricto senso, „ea derivă din dorinţa fiecarui individ de a fi propriul stăpân”. Este rezultatul egoismului spiritului uman care vrea sa-şi satisfacă propriul interes, fara a fi impiedicat de ceva sau cineva în acest sens. Placerea de a te simţi perfect stăpân în ceea ce priveşte propria-ţi persoana, de a nu fi sclavul dorinţelor nimanui, de a lua decizii numai în funcţie de propriile dorinţe şi nevoi, cam acesta ar fi idealul oricărui adept al libertaţii totale.

Daca aceste alegeri sunt bune sau rele pentru propria persoană, aceasta nu poate decide decât el însuşi, nimeni nu are dreptul să intervină brutal în viaţa individului pentru a o comanda, programa şi dirija. Fiecare este îndreptaţit să acţioneze asupra propriei persoane aşa cum doreşte şi cum îi dictează conştiinţa, nevoile, capriciile sau hazardul. Atata timp cât acţiunile sale nu prejudiciaza alţi membri ai societaţii, normele nu pot fi impuse.

În cazul în care anumite fapte sau acţiuni săvârşite de către persoane responsabile nu aduc neajunsuri decât celor care le-au săvârşit, atunci nu poate fi apelată drept contraargument decât „îndatorirea către noi înşine”. Se poate vorbi despre autorespect şi autoevaluare, acestea însă nu sunt obligatorii din punct de vedere social, politic, economic, intervenţia societaţii pentru a-l aduce pe individ pe calea cea bună nefiind îndreptaţită în acest caz. Societatea poate să se dezică de consecinţele acţiunii respectivului, să-şi deroge orice fel de responsabilitate, să-l izoleze şi să-l evite, prevenindu-i totodata pe cei neavizaţi de comportamentul nociv al semenului lor. Asupra individului în cauză nu trebuie să se intervină coercitiv ci doar pedagogic, atrăgându-i-se atenţia asupra efectelor negative. Ca fiinţa raţională, am propriul meu sistem de valori în perimetrul căruia acţionez, propriile standarde pe care vreau să le depaşesc, propriile obiective şi idealuri pe care încerc să le ating. Nu pot accepta să renunţ la ele pentru ca aşa îmi cere societatea. Mă manifest aşa cum îmi sugerează propria conştiinţă şi nu o forţă exterioară. Nu sunt o rotiţă într-un angrenaj, obligată să facă anumite mişcări, altfel riscând a fi înlocuită. Libertatea individuală pozitivă nu poate fi confundată cu libertatea intregului angrenaj. De fapt, aici se nasc cele mai multe conflicte între cele două aspecte ale conceptului de libertate, libertate negativă şi libertate pozitivă, pentru ca anumite decizii aparţinând în mod tradiţional sferei libertaţii pozitive pot să aibă efecte negative asupra celorlalţi. În concluzie, linia de demarcaţie între cele două tipuri de libertate, dacă există, atunci este foarte fragilă, existând cazuri în care una este negată sau anihilata de cealaltă. Găsirea acestei linii a preocupat multe minţi. Filozofi de seama lui Rousseau, Kant, Fische sau ganditori şi creatori de teorie economică cum ar fi Adam Smith, David Ricardo, J.S. Mill, Fr. von Hayek , L. von Mises sau M. Friedman, pentru a menţiona doar câţiva din lunga lista ce ar putea fi enumerată în acest sens, s-au simţit derutaţi când şi-au pus o asemenea problemă. A trai liber înseamnă a te supune raţiunii proprii. Dar, dacă sunt raţional, atunci trebuie să admit ca şi ceilalţi vor dori să traiască după propria voinţă. Ceea ce-mi doresc eu poate constitui obiectul dorinţei oricui. Frontiera între dorinţele mele şi cele ale semenilor trebuie trasată. Raţiunea în numele căreia traiesc îmi impune acest lucru. Cum este posibil să trasez această graniţă făra a-mi încălca propriile valori? Raspunsul este foarte simplu şi nu poate veni decât din direcţie liberală: făcând apel la raţiune. „Un stat raţional (adică liber) este acel stat care va fi guvernat de legi cu care oamenii raţionali ar fi, în mod nesilit, de acord, pe care ei înşişi le-ar promulga dacă ar fi întrebaţi ce anume doresc”.

Libertatea de conştiinţă

Diferite drepturi consacrate de către sistemul Curţii europene a Drepturilor Omului implică problema pluralismului care caracterizează societatea democratică europeană: se are în vedere dreptul la alegeri libere (articolul 3 din Protocolul nr. 1), al libertăţii de exprimare (articolul 10), al libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie (articolul 9), al libertăţii de întrunire şi asociere (articolul 11). Ele de altfel sunt strâns legate în jurisprudenţa europeană. Controlul european asupra respectării acestor drepturi ocupă în realitate puţin spaţiu în obligaţiunile pozitive. Ţinand cont de însăşi structura drepturilor în cauză, şi făcând abstracţie pentru moment de dreptul la alegeri libere, contenciosul încălcării lor este esenţialmente un contencios al restricţiilor impuse de către Stat exercitării lor. Şi dacă asemenea obligaţiuni există – deoarece totuşi cazul este de aşa natură – ele răman a fi excepţionale şi nu cunosc nivelul de sistematizare pe care îl regăsim în cadrul articolelor studiate mai sus (articolele 2, 3, 4 şi 8).

În Constituţia României, libertatea conştiinţei este consacrată în articolul 29, cuprinzând

şase articole. Primele două alineate cuprind dispoziţii cu caracter general: interdicţia de a îngrădi sub orice formă „libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase”, asfel încât „nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale”(alin. (1)) şi garantarea libertăţii conştiinţei, manifestarea acesteia fiind permisă numai în spirit de toleranţă şi de respect reciproc (alin. (2)).                                               Reprezentările religioase sînt reprezentări colective, exprimînd realităţi colective ; riturile sînt moduri de acţiune care iau naştere doar în sînul grupurilor reunite şi care sunt destinate a suscita, a întreţine sau reface anumite stări mentale ale grupului. Dar atunci, categoriile fiind de origine religioasă, rezultă că ele trebuie să ţină de natura comună a tuturor faptelor religioase : şi ele trebuie să fie lucruri sociale, produse ale gîndirii colective. «Nu înseamnă oare că zeul şi societatea sînt una ? Cum ar fi  putut să devină figura acestei quasi-divinităţi emblema grupului, dacă grupul şi divinitatea ar fi două realităţi distincte ?»[5] Astfel, forţele pe care oamenii le capătă din religie au o bază reală. Ele provin de la singura realitate care le este superioară ca indivizi, societatea. În raportul dintre indivizi şi grup se produce un proces de idealizare care permite transfigurarea societăţii în ceva divin : «O societate are tot ce trebuie pentru a trezi în spirite, prin acţiunea pe care o exercită asupra lor, senzaţia de divin; căci ea este pentru membrii ei ceea ce zeul este pentru credincioşii săi»[6] . Religia e un lucru eminamente social. Actualmente, Înalta jurisdicţie europeană încă nu s-a pronunţat asupra punctului de a şti dacă articolul 9 din Convenţie, care protejează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie împotriva ingerinţelor din partea Statului, conţine şi obligaţiuni positive pentru Stat. Totuşi ea a avut această ocazie. Astfel, spre exemplu, în cauza Vergos c. Greciei[7] , în care autorităţilor naţionale li se reproşa in mod special că nu au delimitat un spaţiu pentru construirea unei case de rugăciuni. Dar ea, de fiecare dată, a preferat să califice ca ingerinţă ceea ce putea fi considerat ca o carenţă. În acelaşi timp, ar trebui să admitem în mod logic că problematica desfăşurată în privinţa articolului 10 este transportabilă la acest caz, în ceea ce priveşte în special atentatele la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie din partea unei persoane private, spre exemplu, în cadrul profesional. Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Pornografia[1] (de Pr. Prof. John Breck)

Iulie 10, 2010

Fenomenul constituie o afacere uriașă în S.U.A, iar eforturile de a-l controla au avut puțin succes. Una din problemele este dificultatea de a defini pornografia cu exactitate. Imaginile sexuale sunt privite diferit în fiecare civilizație. Francezii de pildă, sunt de acord  cu nuditatea parțială sau chiar totală la T.V. și pe plajă, dar cei mai mulți ar fi ofensați de senzualitatea ieftină ce constituie hrana obișnuită a tinerilor americani. Totuși, sunt anumite intenții generale în privința subiectului („îl recunoaștem când îl vedem”) care ne permit să facem câteva distincții și să sugerăm unele soluții.

Facem o primă deosebire între pornografia totală („hardcore”) și cea ușoară („soft-core”). Prima, incluzând imagini sadomasochiste și pedofile, duce la exploatare și la abuzul cel mai grav. Datorită urmărilor destructive, părinții, educatorii și întreaga societate ar trebui să facă eforturi  mari pentru a lupta împotriva acestora. Pornografia „hard-core” este o năpastă pe care nici o societate civilizată nu ar trebui să o tolereze. Răspândirea sa și enorma influență economică în această țară tind să confirme, din păcate, morbida observație a lui Georges Clemenceau, că S.U.A. este singura națiune din istorie care trece de la barbarism la decadență fără a traversa o perioadă de civilizație.

Pentru o trecere fugară în revistă a impactului pornografiei „hard-core” asupra etosului american, este de ajuns să ne aruncăm o privire asupra subiectului din 10 februarie 1997 al Revistei U.S. News & World Report. Lângă imaginea unui cunoscut star porno, citim pe copertă  că „America este pe departe principalul producător de filme porno în lume, cu o incredibilă rată de 150 de titluri noi pe săptămână”. Urmează o statistică: „Un club striptease profitabil câștigă 5 milioane de dolari pe an; starurile porno de primă mărime câștigă 20000 $/săptămână dansând. Aproximativ 8 miliarde de dolari au fost cheltuiți anul trecut în afacerile porno”; numărul închirierilor de casete video „hard-core” a crescut de la 75 milioane în 1985 la 665 milioane în 1996, la preț de peste 8 miliarde de dolari etc.; reportajul începe cu prezentarea producătorului de filme porno aflat în top, a cărui companie se numește sugestiv Evil Angel Videos. Se arată apoi că industria respectivă a redus femeia la un obiect dezumanizat al obsesiilor altora. Este o cronică remarcabilă despre depravarea pe care mulți cititori o întâmpină, probabil, cu un zâmbet și cu o ridicare din umeri. Iar exploararea continuă implacabil.

Pornografia „soft-core” e atât de răspândită încât cu greu o mai putem recunoaște. De la cataloagele Victoria’s Secret, la revistele și filmele mai explicite, pornografia „soft-core” umple casele noastre, locurile de muncă dar și școlile. Și aici trebuie precizat dacă relațiile sexuale explicite într-o scenă „R” sunt „hard” sau „soft”? Dar oare mai contează până la urmă ? Problema este ce efecte are obsesia publicului pentru sex și saturarea mass-mediei cu astfel de imagini? Ce se întâmplă cu mințile și sentimentele celor care privesc telenovele zilnic, sau talk-show-uri cu subiecte sexuale? Ce impresie își fac copiii noștri când vad sex și violență în desene animate de sâmbătă dimineața. Potrivit majorității cercetătorilor, încă nu există o dovadă clară a faptului că pornografia duce la creșterea criminalității sexuale. Totuși, prevalența acestuia în casele celor care săvârșesc viol, abuz infantil sau alte fapte violente legate de sex, sprijină teoria că pornografia stimulează comportamentele deviate. Este indiscutabil faptul că îi rănește și îi denegrează pe cei pe care îi înfățișează, fie ei bărbați, femei sau copii. De asemenea, golește cel mai intim comportament uman de orice sens al iubirii, fidelității ori responsabilității și, în același timp, relativizează sexul prin accentul pus pe imagine, o fantezie care prin definiție nu are substanță,  realitate. Astfel, ea degradează și depersonalizează sexualitatea într-un mod abuziv. Dată fiind această influență, este greu să înțelegem cum există voci care cer ca pornografia, mai ales cea „hard-core”, să fie protejată prin Primul Amendament. Citește restul acestei intrări »


Conştiinţa morală (CM): dubiul moral şi patologiile sale (scrupulozitatea, laxismul, fariseismul) de Erhan Andrei

Iulie 6, 2010

Prin natura sa esențialitatea nu recurge la explicație cât la imperativele necesității ce se impun a fi satisfăcute. Legat de această necesitate toate eforturile noastre se complac în simple recursuri  a căror importanță se supune unui proces de inducție extrinsecă. Între cei doi poli ai nevoii, prioritatea de cele mai multe ori ar trebui sa revină celei interioreflexive, celei a cărei elemente ar fi suficient de estimative pentru a crea profilul robot a celui care se proiectează. Practica cotidiană a valorilor  la care pseudoaderăm are un cu totul și totul alt demers de manifestare în ce privește acestă contrabalansare valorică. Uneori individului i se cere într-un mod mai mult sau mai puțin latent  o raționalizare  axiologică a cărei obiect  scapă necesităților. Se presupune probabil că nu întotdeauna ceea ce se vrea are suport arhetipal în palmaresul necesităților noastre ontologice. În acestă goană trepidant-indusă puținul timp care-i mai rămâne exponentului ființial nu-i este suficient decât pentru a-și plânge  golul interior pe care-l resimte. Bine, că reacțiile în fața unor astfel de constatări sunt cât se poate de diverse sau și complexe. Acuzele oscilează între autoblamări fie sub forma regretelor, revoltelor, rutinei, nonsensului, inaccesibilității finalității, nevrozei, dezvoltării compulsiunilor catharctice, sau resemnări a căror rațiune ne-o justificăm prin existența unor scopuri ascunse  dincolo de aparențe, și în cazul acestei de-a doua atitudini de cele mai multe ori dezvoltă o acută și lucidă conștientizare a propriilor limite în perceperea, înțelegerea și resemnificarea evenimentelor fie dimpotrivă o indiferență, o încredere oarbă providențială care ajunge să degenereze într-o  totală absolvire de culpabilitate și prin urmare responsabilitate atât personală cât și colectivă.

Impresionantă acestă contrapondere între nedreptatea și nonsensul de proporții cosmice și vina, nevrednicia personală sau chiar naivitatea obsesivă. Rețete proscrise sau dozaje cvasiexacte privind acest scenariu din câte știu eu nu există dar peste tot se cere și se pretinde discernământ: un fel de instrument prin care se cântărește realitatea cât mai obiectiv posibil (dacă-i așa ceva poate fi măcar întrucâtva posibil) și se estimează efectele ei în sine cât și pentru sine. Ca și în cazul oricărui instrument această busolă spirituală are dezavantajul de a te sustrage din posesia certitudinilor instigându-te la prudență pe învolburata cale a vieții în care singura certitudine este mai degrabă – incertitudinea.

Discernământul te mai și provoacă la luciditate în sensul conștientizării rațiunii care te animă să realizezi ceva. A discerne este echivalent cu a deosebi, a pune în balanță, doar în ceea ce ne privește, adică e ceva mai mult particular dar nu subiectiv (în sensul că ar fi ontologic legată de subiect). Atenție deci, un bun ca atare poate fi recomandat în anumite cantități în funcție de caz, problema lui „ce îmi trebuie” și „în ce cantitate” diferă însă de la individ la individ, în virtutea frumoasei noastre condamnări la unicitate[1]. La fel este și cu judecata ( în sensul unui proces activ care nu se reduce doar la evaluare, ci mai necesită : analiză, sinteză, introspecție, corelare, și evident înțelegere adică accesul la conținutul ideativ interior al celui în cauză (lucru posibil doar parțial, deși când judecăm avem pretenții de exhaustivitate). Secolul 20 ne-a decondiționat într-o oarecare măsură de exigențele moralizante ale conștiinței și nu mă refer aici doar la Burns[2], Ellis[3], Meggle, Marks, Wolpe şi Lazarus[4], Maulstby etc., dar și la tendința de împropriere a modului oriental de gândire (principiului terțului inclus) total străin de maniera logico-occidentală de a privi lucrurile.

În această ordine de idei consider fariseismul o emblemă a autosuficienței[5], o preocupare excesivă pentru modul cum ne percep alţii[6] în detrimental  consecvenței cu sine. O acceptare de complezență a unor roluri prescrise cu care nu fac feed-back ori orgoliul bolnăvicios a imaginii de sine nu se circumscrie deloc în gama premizelor  morale[7]. Cuvintele eu sunt sunt cuvinte cu tărie care odată însoțite de ceva indiferent ce n-ai pretinde se întorc sa-ți pretindă. Ș-apoi să nu uităm că păcatele cu gândul sunt mult mai periculoase decât cele cu fapta, prin efectul lor de boomerang, căci odată săvârșit păcatul cu fapta poate fi expus ca pe tavă criticii publice ajungi fara sa vrei să fii absolvit de culpă prin dezaprobarea pe care ți-o arată cei din jur, însă în cazul păcatului cu gândul e cu totul altceva, fapta nefiind decât la nivelul intenției nu-i accesibilă privirilor sociale și ajungi astfel într-un sfârșit să-ți pretinzi că nici n-ai fi săvârșit-o, unde mai pui cazurile când trebuie să și minți pentru a ți-o ascunde cât mai temeinic sau sa-i condamni  pe ceilalți pentru același păcat. Probabil a ținut prea mult acest fenomen numit fariseismul să valideze fapta mai degrabă prin efecte decât prin cauze. În titlul acestui eseul este prezentat ca o patologie a dubiului moral, dar oare dubiul sau certitudinea a fost atu-ul fariseismului?  Firile care problematizează, care se îndoiesc (raportez verbul la etimologia grecească a termenului „antropos”(cel care privește în sus) reformulează prin propria existență un atribut intrinsec al vieții: mișcarea. Deci o mișcare fără vectori de direcție denotă o stagnare, o autosuficiență[8]. Citește restul acestei intrări »


Libertate şi responsabilitatea morală (de rusnac mircea)

Iulie 5, 2010

Libertatea reprezintă mărul discordiei asupra căruia niciodată nu s-a găsit o definiţie largă, unanim acceptată de teologi, sociologi, jurişti şi politicieni. Aceasta datorându-se tendinţelor de a construi o libertate după măsura proiecţiei noastre, care diferă de la un individ la altul. Conform Dex-ului, libertatea reprezintă „posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință; posibilitatea de acțiune conștientă a oamenilor în condițiile cunoașterii (și stăpânirii) legilor de dezvoltare a naturii și a societății”[1]. Această definiţie pune un şir de întrebări asupra cărora se nasc dispute majore şi anume: în ce măsură acţionează fiinţa umană după propria voinţă; unde intervine limisul între libertate şi detenţiune, care e punctul forte pe care îl poate atinge fiinţa umană în libertate?

Dacă analizăm lucrurile prin prisma creştinismului ajungem la concluzia că umanitatea nu este în stare să atingă libertatea în mod deplin (principiu pe care îl posedă doar Dumnezeu ca fiinţă atotputernică), însă omul fiind după chipul şi asemănarea Lui tinde, ca o proprietate ontologică, spre obţinerea aceastei asemănări prin dobândirea libertăţii, a dragostei etc. Totuşi, atât timp cât omenirea e incapabilă de a deţine deplin libertatea, mai este ea liberă ? Trebuie să ai suficient curaj pentru a da un răspuns categoric în acest sens. Problema intervine în fixarea cu exactitate a graniţelor libertăţii. Din moment ce avem puterea de a acţiona deja avem puterea libertăţii, dar prin faptul că nu putem acţiona deplin după măsura dorinţelor noastre, această libertate menţionată mai sus poartă un caracter rudimentar. E o problemă tulburătoare cea a sensului religios al aptitudinilor, al darurilor omeneşti[2]. Dar chiar şi în acţiunile noastre, libertatea poartă un caracter deficitar din moment ce depindem de atâţea factori de ordin social, psihologic, etc. Dumnezeu este cel care se autodetermină, nedepinzând de nici o cauză, în timp ce noi depindem direct sau indirect de o mulțime de factori. Pentru a prezenta un exemplu concret voi înfăţişa doar câteva exemple ale cauzelor care determină persoanele spre sinucidere (ce prezintă un act liber al voinţei, în aparenţă):

–          influenţele din mediul social al unui copil pot crea „vulnerabilitate la comportament sinucigaş”. În 91% din cazurile tipice de sinucidere şi tentativă de sinucidere, mediile familiale examinate erau clasificate ori instabile, ori haotice[3].

–          întâlnim sinuciderea îndeosebi pe linie familială. În timp ce factorii psihologici sunt semnificativi, studiile recente au confirmat „dincolo de orice îndoială, că există factori genetici în sinucidere” care pot sta în spatele istorie familiei despre comportamentul autodistrugător[4].

–          între sinucidere şi slăbirea neurotransmiţătorilor şi este un fapt bine cunoscut că bolile precum cea a lui Parkinson şi tulburările neurologice similare, care afectează ganglionii de bază, sunt urmarea scăderii cantităţii de dopamină şi depresia rezultantă este adesea marcată de starea de spirit atât de oscilantă încât pacientul cedează în faţa a ceea ce înseamnă „stimulent” sau „impuls” sinucigaş.[5] Citește restul acestei intrări »