Contributia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea culturii Române (de Ilie Onceanu)

Iulie 23, 2010


Soarta lui Maiorescu a   fost să rămână

actual și  astăzi, adică după   trei

sferturi de veac, și, din   nefericire, încă

pentru multă vreme….(E. Lovinescu, 1940)

Critic, teoretician literar și om politic român Titu Maiorescu (1840-1917) a fost profesor universitar de istorie, filosofie și logică la Iași și București, mentor al „Junimii”. Prin întreaga sa activitate T. M. A demonstrat o plurivalență a personalității sale. De accea în 1992 Cezar Baltag îl definește pe Maiorescu cu o metaforă revelatorie„verticalitatea culturii”[1] .

Maiorescu a fos în toată activitatea lui literară un estetician, susținător de principii fundamentale pentru dezvoltarea istorică a literaturii în contextual ei cultural. Activitatea literară: înființează activitatea literară junimea (1864), iar peste câțiva ani revista Convorbiri literare (1867) ambele menite să joace un rol covârșitor în cultura românească din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Maiorescu reconsidera statutul limbii române prin unificarea ortografiei în tipăriturile societății „Junimea”. Ai impresia că nimic nu convine mai bine spiritului lui Manolescu din acea epocă decât a fi „În contra direcției de astăzi”. Creația lui Manolescu începe cu alfabetul limbii române „ Despre scrierea limbii române”, după care reevaluează încercările poetice ale vremii „O cercetare critică asupra poezii române de la 1867”-lucrare scrisă cu intenția de a fixa cateva criterii ale aprecierii operei literare în vederea alcătuirii unei antologii. Un alt domeniu al luptei lui Maiorescu „…contra direcției de azi”este dreptul „Contra școalei Barnuțiu,1868”[2]prin resuscitarea memoriei de națiune care „nu poate fi un pretext sub care să se ascundă lenea și barbaria și ținta noastră în viitor nu este de a ne păstra numai limba și sângele, și teritoriul brut, fără altă aspirație mai nobilă…”. Maiorescu vorbește de „elementul impersonal” în  creația literară: Acela are vocațiune care în momentul lucării se uită pe sine”. Teoria formelor fără fond[3] este valabilă conjunctural, ca temă a procesului intentat de Maiorescu trecutului astfel: „Avem politica și știință, avem jurnale și academii, avem școli și literatură, avem muzee, conservatorii, avem teatru, avem chiar o constituție. Dar în realitae toate acestea sunt producțiuni moarte, pretenție fără fundament, stafii fără trup, iluzii fără adevăr,și astfel cultura claselor mai înalte ale românilor este nulă și fără valoare”.

Începuturile activității filosofice a lui Maiorescu[4] se desfășoară sub influența lui Johan Friedrich Herbart(1776-1841)[5] și a lui Feuerbach,Schopenhauer, J.St. Mill, H.Spencer și s-ar părea chiar Hegel. În 1861 publică în limba germană lucrarea Eigenes Philosophische in gemeinsfasslicher Form. În filosofie[6] rolul său este mai mult de natură didactică, cea mai importantă contribuție fiind manualul de logică de influență herbartiană(Logica), publicat în 1876 după notele prelegerilor ținute la facultate, în care Maiorescu prezintă un punct de vedere formal în logică[7]. A deschis un curs liber de istorie la Universitatea din Iași, după care unul de filosofie. Din 1884 este numit profesor la Universitatea din București unde predă logica și istoria filosofiei contemporane de la Kant încoace, până în 1909. Ar fi scris mult mai mult dar după cum marturisea în 1870, îl împiedica „greutatea firească de a explica pasiunile”. Meritul mare a lui Maiorescu în filozofia românească este însă acela de a fi știtut să-și aleagă studenții cu aptitudini filosofice cum au fost: Rădulescu Motru, P.P.Negulescu, S. Mehedinți, I. Popovici etc. Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

Maria Gaetana Agnesi (de Erhan Andrei)

Iunie 15, 2010

Oratio qua ostenditur artium liberalium
studia femineo sexu neutiquam abhorrere
„(M.Agnesi)

Maria Gaetana Agnesi ( 16 mai 1718, la Bolonia – d. 9 ianuarie 1799 Italia) a fost o femeie-matematician, lingvist şi filozof italiană. I se atribuie scrierea primei cărţi în care sunt tratate atât calculul diferenţial cât şi cel integral. Matematician și filozof italian, Maria Gaetana Agnesi a fost considerată ca fiind prima femeie din occident care a obținut o reputație în matematică. Agnesi a fost cel mai mare copil al unui înstărit negustor de mătase care a pus+o in legatura cu cei mai buni profesori ai timpului. Era un copil căruia deja de la vârsta de 9 ani i s-a atribuit supranumele de „Poliglotte ambulante” sau „Oracolul celor șapte limbi”: pentru că vorbea fluent: Latina, Greaca, Franceza, ebraica, și câteva limbi orientale. A studiat geometria, analiza și filosofia. La 32 ani, a ajuns prima matematiciana prof. univ. elogiata la Bologna. A studiat secțiunile conice, a studiat curba y 2 (2a – x) = a3 , numita „bucla lui Agnesi”, pe care o găsim astazi și sub formele: x2 y = 4a2 (2a – y) , sau x2 y = a2 (a – y) .
La vârsta de 20 de ani a scris „Propositiones philosophicae” („teoremele filozofiei”) o serie de eseuri filozofice și istorice de inspirație Newtoniană, bazate pe discuțiile avute cu cei care o vizitau la invitația tatălui ei, a fost publicată în 1738. Frecvent în scrierile ei se întâlnește tema educației femeii.
„Instituzioni analitiche ad uso della gioventù italiana” („institutii analitice pentru tinerii italieni-1748”), cea mai cunoscută lucrare a sa, în două mari volume a condiționat remarcabil o cuprinzătoare și sistematică tratare a algebrei și analizei, incluzând deasemenea și dezvoltarea integralelor și calculele diferențiale. Lucrarea cuprinde trei mari capitole: în primul capitol se regăsește problema cantităților finite, problemele elementare de tangență, minim, maxim și a punctelor de inflexiune. Cel de-al doilea capitol se referă la analiza cantităților infinite și a calculelor integrale. Al treilea capitol expune metoda inversă a tangentelor și a ecuațiilor diferențiale.
În această lucrare s-au găsit teme despre curba Agnesi, o curbă cubică cunoscută în Italia ca Versiera, care a fost confundată cu versicra („vrajitoare”) și tradusă în engleză ca: „Vrăjitoarea lui Agnesi„:

Aceasta a constituit o bază pentru lucrarile lui Euler, tradusă în limba engleză de Colson, prof. la Univ. din Cambridge și în limba franceză de către Autelmy, cu o notă de Bossut.
Agnesi a scris ecuaţia de pe această curbă în forma y = a * sqrt (a xx * * x) / x, deoarece ea a considerat axa x să fie axa verticală şi axa y care urmează să fie axa orizontală [Kennedy].. Cadrele de referinţă folosesc azi x pe orizontală şi verticală y, astfel încât o formă modernă a curbei este dată de ecuaţia carteziană yx 2 = a 2 (ay) sau y = a 3 / (x 2 + a 2). Este o condiţie a curbei, iniţial studiată de către Pierre de Fermat și Guido Grandi in 1703. Incepand cu un cerc fix, este ales un punct 0 pe cerc. . Pentru orice alt punct A de pe cerc, linia OA  este o secanta , Punctul M este diametral opus punctului 0. Linia OA intersectează tangenta lui M în punctul N. O linie paralelă cu OM prin punctual N și o linie perpendiculară a lui cu OM prin A intersectată de P. Cu cât punctual A este mai variat, calea spre P este numită witch (vrăjitoare). Curba este asimptotica liniei tangente a cercului prin punctul fix 0. Tangenta vrăjitoarei Agnesei în punctual parameterului p este: (p2+1)2y + 2px = a(3p2+1). „A fost numit versiera, un cuvânt derivat din „vertere” etimologul latin, însemnând „a transforma „, dar a fost, de asemenea, o abreviere pentru „avversiera” cuvântul italian, ceea ce înseamnă „soţia diavolului „[Osen, 45].  Citește restul acestei intrări »


EMIL CIORAN SAU APOFATISMUL MISTIC DE FRONTIERĂ

Mai 16, 2010

Lector Univ. Dr. VASILE CHIRA

Facultatea de Teologie „ Andrei Şaguna” Sibiu

Într-un interviu pe care l-a dat cu puţin timp înainte de a trece la cele eterne, teologul român Dumnitru Stăniloae, întrebat despre destinul spiritual al unor intelectuali români din diaspora, bântuiţi de morbul dubitaţiei, a făcut o afirmaţie care la prima vedere ar putea deruta o natură creştină epidermică fără o minimă comprehensiune a metabolismului spiritual atipic pe care îl presupune o devenire genială: ,, Ca să se mântuiască, Cioran trebuia să mai facă doar un A mare de tipar, atât de aproape a fost de Dumnezeu.”

Dacă Cioran se va mântui sau nu este o întrebare care transcende  subiectivele noastre judecăţi sublunare fie ele emise şi de o autoritate în domeniul teologic cum este cea a Părintelui Dumitru Stăniloae. E de la sine înţeles faptul că agnosticismul, nihilismul, scepticismul prestate în mod gratuit nu constituie specii ale apofatismului însă atunci când avem de-a face cu o căutare sinceră, ferventă, cu o hipersensibilitate mistică traversată de blocaje afective provocate de combustia răului şi a morţii, de sentimentul abscondităţii divine, dialogul cu divinitatea conţinut în acest travaliu metafizic se înscrie într-un registru cognitiv de alt ordin, erijându-se într-un apofatism pe care l-am putea numi, de frontieră.

Discursul nihilist împinge individul spre o bornă peratologică abisală, într-o zonă de graniţă ontologică a cărei proximitate îl obligă să se confrunte cu propria lipsă de temei. Evident această confruntare  poate constitui sursa unor noi invective la adresa Absolutului însă nu fără riscul visceralizării interogaţiilor, nu fără asumarea vidului existenţial întotdeauna generator de suferinţă, pentru că nimic în această lume nu e mai dureros decât coabitarea cu nonsensul, această formă de cancer a spiritului. Probabil nici un instrument de tortură nu striveşte mai tare egoul uman ca menghina neantului. Răul intracosmic, bolile, moartea, războaiele, hecatombele, catastrofele naturale şi nucleare sunt evidenţe care nu pot fi ignorate. Sfâşiat între cer şi pământ, omul îşi suportă existenţa, îşi suferă mai degrabă viaţa decât şi-o trăieşte. În ciuda încercărilor de teodicee care n-au lipsit în spaţiul teologic şi filosofic de la Augustin la Leibniz, sensul ultim al suferinţei ne scapă. În faţa strigătului de durere al fiinţei orice argument logic, raţional, teologic îşi probează caracterul de aproximativitate. Singurele soluţii de bun simţ în faţa suferinţei sunt tăcerea, asumarea misterului divin, răbdarea, bărbăţia şi speranţa în restaurarea eshatonică a fiinţei.

Pasaje precum: ,, În orice parte ai apuca nu dai decât de Dumnezeu” [1];ori ,,Toată viaţa l-am căutat pe Dumnezeu, dar am făcut totul pentru a nu-l găsi” [2]; ,,Totul fără Dumnezeu este neant, iar Dumnezeu este neantul pur” [3]; ,,Doamne fără tine sunt nebun şi cu tine înnebunesc”[4]; ,,Doamne eu nu spun că Tu nu eşti, eu spun că nu mai sunt”[5]; sau ,,Leucemia este grădina în care înfloreşte Dumnezeu”[6]; ,,Dumnezeu este chiar dacă nu este”[7](şi astfel de panseuri abundă în opera cioraniană) frizează de departe o vocaţie mistică ratată, o poziţionare antitetică faţă de transcendenţă, un demers apofatic cu intermitenţe meonice cauzate, pe de o parte de tendinţa de antropomorfizare a divinului, de nevoia imperioasă a fenomenalizării sacrului, dar şi de conştientizarea imposibilităţii unei astfel de metamorfoze senzitive a instanţei inteligibile. Dar pentru a face mai clare contrafeţele, supraspeciile apofatismului cioranian încercăm un foarte scurt incurs în istoria acestei metode de cunoaştere prin negaţie.

Dionisie Areopagitul, întemeietorul  apofatismului teologic leagă acest model cognitiv de caracterul de totalitate al Divinităţii. Despre Dumnezeu  trebuie să se afirme tot ceea se afirmă despre cele ce sunt. Dar pentru că predicatele afirmate sunt numai predicate prin analogie, despre Dumnezeu trebuie totodată şi să negăm toate cele ce sunt. Negaţia nu are nici un caracter discursiv sau pur logic deoarece suprimarea oricărei afirmaţii nu conduce în mod constrângător la neant, la absenţă, sau dacă conduce la absenţă atunci trebuie spus că acest caracter privativ al divinităţii este o aparenţă [8].

Negaţia  nu exprimă la Areopagitul pur şi simplu neantul ci o afirmaţie de o asemenea anvergură, atât de profund disanalogică cu tot ceea ce cunoaşte sensibilitatea şi intelectul ca afirmaţie încât ea nu mai poate fi exprimată decât negativ. Ceea ce desemnează negaţia apofatică nu este neantul ci o afirmaţie cu caracter infinit. O supraafirmaţie. De aceea Dumnezeu este deasupra nu numai a afirmaţiilor determinate ci şi deasupra negaţiilor.

Există evident o analogie între corpusul apofatic areopagitic şi logica budustă. Din punct de vedere istoric s-ar putea specula chiar o anumită influenţă care ar avea următorul traiect:

–          penetrarea influenţelor budiste în spaţiul elenistic în urma expediţiei lui Alexandru Macedon [9];

–          pătrunderea acestor influenţe budiste în interiorul neoplatonismului [10];

–          altă sursă istorică a apofatismului areopagitic ar fi legată chiar de platonism unde într-o secţiune a dialogului Parmenide, Unului i se retrag rând pe rând toate determinaţiile, retrăgândui-se în cele din urmă şi fiinţa;

De altfel, în istoria gândirii greceşti, apofatismul poate fi delimitat chiar de la Anaximandru care propune conceptul de apeiron (indeterminatul). Xenofan din Colofon cu teza lui asupra Unului se plasează de asemenea în cadrul unei cunoaşteri de tip apofatic. Dacă Unului i se trage pluralitatea, atunci în mod evident Unul devine într-o anumită măsură indeterminat. În sfârşit la Parmenide, dat fiind faptul că inteligibilităţii fiinţei îi sunt străine devenirea şi pluralitatea, putem vorbi de un apofatism eleat, dar cu o oarecare rezervă pentru că la filosoful din Elea este dominantă latura catafatică, aspect pe care îl vom regăsi şi în filosofia spinozistă. În Orient, apofatismul este prezent în India în imnul creaţiei din Rig Veda (Imnul X, 129), imn ce i-a servit ca sursă de creaţie şi lui Eminescu în Scrisoarea I. Un al element al apofatismului oriental este dat de prima expresie apofatică devenită formulă consacrată în India „ Neti- neti” prin care una din cele mai vechi Upanişade: Brhadaranyaka caracteriza spiritul (Puruşa).

Următoarea dezvoltare apofatică aparţine budismului care mai ales în etapa  lui matură reprezentată de Nagarjuna a echivalat Nirvana cu vacuitatea. Starea de vacuitate era obţinută prin meditaţie care avea ca scop disoluţia egoului pe care budismul îl caracteriza ca fiind un agregat carmic. Disoluţia acestui agregat carmic aducea după sine eliberarea din ciclurile samsarice. Nagarjuna însă nu s-a oprit la acest caracter de disoluţie al subiectivităţii. El a caracterizat starea de Nirvana prin coincidentia opossitorum, ajungând să susţină identitatea Nirvanei cu Samsara, cu ciclul iluzoriu al cauzalităţii.

Raportul de coincidentia opositorum, ca expresie a caracterului transcendent şi total al divinităţii, este prezent într-un mod magistral şi în Bagavagita, unde Krishna are atributul de a fi identic cu sine şi de a fi cauza oricărui ciclu ontologic.

Fără îndoială dezvoltările cele mai apropiate de apofatismul occidental rămân  cele ale Vedantei care odată cu varietatea advaită a Vedantei a susţinut transcendenţa şi izolarea totală a lui Brahman faţă de Maya. Cea mai radicală expresie a  acestei transcendenţe şi izolări a lui Brahman a dat-o Vedanta Shivaitā a lui Shankara care susţinea caracterul izolat al celui lipsit de dualitate, adică lipsa de contiguitate a lui Brahman cu Maya. Astfel iluzia, câmpul fenomenal era deposedat de orice conţinut real, el fiind rezultatul unei veritabile iluzii optice a spiritului, rezultată din ignoranţă.

În China, apofatismul este prezent în taoism, în Tao Te King, lucrarea fundamentală a acestei religii. Şi aici Tao, Principiul, echivalentul lui τό αρχή la greci, era lipsit de determinaţii, cumulând totodată determinaţii antinomice. Paradoxurile erau exprimate însă mai mult prin metafore decât prin concepte sau mecanisme logice, lucru care evident conferă textului o superioritate  în direcţia expresivităţii şi a forţei de comunicare. Sigur, mergând spre începuturile istoriei, forme arhaice de apofatism pot fi identificate în simbolismul abisului acvatic care precede orice cosmogonie mitică precum şi în motivul lui Deus otiosus care mitologic are o răspândire planetară. Citește restul acestei intrări »


Tăcerea morţii (dedicată memoriei prietenului Andrei Savciuc)

Noiembrie 12, 2009

Cărămizi de lacrimi zidite pe sângele tinereţiiAndrei Savciuc

Idealuri nobile, intenţii divine îngropate în lanţul morţii

Mister ce perturbează conştiinţa umană

Tineri clădiţi în galeriile albe ale întunericului

Bătrâni lăcrimând în patul neputinţei

Tăcerea înglobează trecutul spălat în sângele martirilor

Amintirea frumoasă a prieteniei zâmbeşte în lacrimile reci ale tăcerii

Frumuseţea amintirilor divine înglobează propria identitate în lupta Citește restul acestei intrări »


In memoriam, Andrei Savciuc

Noiembrie 11, 2009

Andrei SavciucÎn data de 7 noiembrie s-a stins din viaţă Secretarul General al Uniunii Naţionale a Tinerilor Basarabeni din România (UNTB), Andrei Savciuc, în urma unui tragic accident de pe şoseaua Bucureşti – Piteşti.

Andrei Savciuc a fost cel care a sprijinit şi promovat interesele basarabenilor în România. Andrei este reprezentantul unei noi generatii ce a venit să promoveze imaginea Republicii Moldova. El şi-a dedicat viaţa unui scop nobil – de a construi puntea de legătură dintre cele două maluri ale Prutului.

Tinerii moldoveni aduc sincere condoleanţe familiei şi prietenilor lui Andrei Savciuc, exprimandu-şi admiraţia faţă de personalitatea lui.  Andrei a fost un prieten care a ştiut să ne îmbărbăteze când a fost cazul, un fiu care a putut să fie mândria părinţilor, un om care a ştiut să iubească, un bărbat care a fost capabil să înfrunte cu demnitate obstacolele vieţii. El este, într-adevăr, un model demn de urmat şi un prieten a cărui pierdere doare. Iar durerea aceasta va sângera în timp, ca simbol al unei răni ce nu se cicatrizează.

Andrei a fost un aprig luptător şi militant al ideii de consolidare a tinerilor basarabeni ce-şi fac studiile în România, iar noi vrem cu tot dinadinsul să continuăm tradiţia pe care el a tins s-o implementeze în rândurile noastre.

La Sibiu, în data de 10 noiembrie, a avut loc un parastas la catedrala mitropolitană în memoria lui Andrei. Astăzi (11 noiembrie) prietenul nostru a fost condus de rudele şi prietenii apropiaţi pe ultimul drum, la cimitirul din satul de baştină al lui Andrei, Porumbeni (raionul Criuleni). La înmormântare au venit câteva sute de persoane, prieteni şi colegi din republică şi din Romania. În această seară, la ora 21.00 urmează să se organizeze acţiuni de comemorare în marele  centre universitare din Ţară. Cadre video de la înmormântare le puteţi urmări aici: http://www.jurnaltv.md/ro/news/28783/

Citește restul acestei intrări »


A trecut la cele veşnice Andrei Savciuc

Noiembrie 9, 2009

         Andrei SavciucAndrei Savciuc, unul dintre liderii studenţilor basarabeni din România, a murit în noaptea zilei de ieri, 7 noiembrie, în urma unui tragic accident rutier, care s-a produs pe str. Bucureşti – Piteşti. Un alt coleg de-al său a fost transportat de urgenţă la spital.

„Pasagerul din dreapta (Andrei Savciuc – n. red.) a murit pe loc, iar cel de pe bancheta din spate a fost transportat de urgenta la spital, în Bucuresti. Pompierii de la descarcerare au fost nevoiti să taie maşina ca să-l poată scoate afară”, mai precizează ştirileprotv.ro. Citește restul acestei intrări »