Rugăciunea Tatăl Nostru expusă de G.W.F Hegel

Noiembrie 22, 2015

rugaciune[1]„Atunci când vă rugați, vedeți să nu se petreacă câtuși de puțin în maniera ipocriților, care în biserici stau în genunchi, iar pe stradă își împreună mâinile, ori își supără vecinul cu cântecele lor; și aceasta pentru a fi văzuți de oameni; evident, ruga lor este cu totul nerodnică. Ruga voastră însă, fie ea sub cerul liber sau în camera voastră, să fie o înălțare a cugetului [Gemüt] vostru deasupra scopurilor mărunte, pe care și le propun adesea oamenii, precum și deasupra poftelor ce îi mână încolo și încoace; ea trebuie să se împlinească prin gândul la Cel Sfânt, gând care să vă amintească de legea gravată în inima voastră și să vă umple de considerație pentru ea, cea care rămâne inviolabilă în fața oricărei vrăji a poftelor. Nu puneți esența rugăciunii într-un mare număr de cuvinte, asemenea celor superstițioși, care își închipuie că dobândesc astfel favoarea lui Dumnezeu sau că ar putea avea vreo putere asupra Lui și a planului înțelepciunii Sale eterne. Să nu vă asemănați lor în aceasta! Tatăl vostru știe de ce aveți trebuință chiar mai înainte ca să cereți voi de la El: astfel, nevoi ale naturii, dorințe pornite din pofte, nu pot să constituie un obiect al rugăciunii voastre; căci cum ați putea ști voi dacă satisfacerea acestora este scop al planului moral al Prea-Sfântului? Spiritul rugăciunii voastre să fie astfel încât, însuflețiți de gândul vostru către Divinitate, el să vă facă să luați în fața acesteia hotărârea fermă de a vă consacra întreaga comportare în viață numai virtuții.

Acest spirit al rugăciunii s-ar putea exprima cumva în cuvinte astfel: Părinte al oamenilor, Cel căruia toate cerurile îi sunt supuse, Tu, Cel Unic, fii imaginea [idealul] ce plutește în fața ochilor noștri și de care noi să ne dăm silința să ne apropiem; fie ca într-o zi să vină împărăția Ta, în care toate ființele raționale să facă din lege singura regulă a acțiunilor lor. Acestei idei îi vor fi subordonate, puțin câte puțin, toate înclinațiile, chiar și strigătele naturii! Având sentimentul imperfecțiunii noastre, în raport cu sfânta Ta voință, cum am putea noi oare să ne arogăm rolul de judecători severi sau chiar vindicativi ai fraților noștri? Mai bine să lucrăm doar asupra noastră înșine astfel încât să ne facem inima mai bună, să înnobilăm mobilurile acțiunilor noastre și să purificăm din ce în ce mai mult sentimentele noastre de orice rău, pentru a deveni mai asemănători Ție, a cărui sfințenie și mântuire sunt infinite.”

[1] Fragment din cartea Viața lui Iisus de G.W.F Hegel, Ed. Paideia, 1994, pag. 34-36.


2011 in review

Ianuarie 1, 2012

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Syndey Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 13,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 5 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.


THE METAMORPHOSES OF THE SOTERIOLOGICAL ARCHETYPE

Martie 4, 2011

by Vasile Chira

In 1909 Jung was invited together with Freud to give a series of lectures at the Clark University of Worcester, Massachusetts. He told the father of psychoanalysis about one of his strange dreams, dream of whose interpretation and, obviously, assumption led at length to the split between the younger Jung and Sigmund Freud. Jung had dreamed that he was living on the top level of an old, but elegantly decorated house. Amazed by the fact that he is the owner of such a house, he comes down to examine the ground floor. Here, the things look even older. Then, casting a look at the floor, he discovers a hook in one of the stone slabs. Giving it a pull, the slabs rises, and some stone stairs show before his eyes, leading the way to the depths.  Climbing down those steps, he enters a cave dug in the rock. Down, in the dust, he sees bones and potsherd and, among them, two human skulls half disintegrated by the weather1.

The house was an analogue of the soul. The top floor room stood for his conscious life. The ground floor was his personal unconscious mind, and the basement – the collective unconscious. Upon this vision, Carl Gustav Jung built his original psychological system, whose importance in the psychic field was the equivalent to the discovery of the quanta in physics or to the decipherment of the human genome in genetics.

The collective unconscious is made up of “identical psychic structures”, inborn neuropsychic nuclei, which Jung calls archetypes.  These represent nothing else but the ancient heritage of humanity. If Sigmund Freud discovers2 the subjective personal unconscious, Jung talks about a suprapersonal layer, inventorying the fundamental experiences of the human being. Archetypes are responsible for the mythologems, thoughts, images, ideas, and similar emotions, irrespective of race, culture, epoch, geography, social situation or faith.

The objectivity of the collective unconscious is the more so as in its structure there are elements never activated at the individual conscious level, unlike the personal unconscious, whose contents were at one time made conscious by the individual. Jung identifies several such “primordial images” of the collective unconscious: anima, animus, persona (the social archetype), the shadow, the child and the divine virgin archetype, the Self archetype, and the mother archetype, etc.

Some of the religious founders (Buddha and Jesus) are regarded by Gustav Jung symbols of the Self archetypes. We fully agree to this thesis, but we consider that Jung would have been even more inspired if, besides associating the names of some founders of religions with the symbol of the Self, he had seen in their lives and their doctrines  metamorphoses, reiterances and the bringing up-to-date of  another archetype: the soter archetype. That is precisely the archetype (unidentified and therefore only tangentially theorized by Jung) we will deal with in the present study.

The promise made by God in Eden, after the fall of the primordial couple: “I shall put enmity between you and the woman, and between your offspring and hers; it will bruise your head and you will strike its heel” (Genesis 3: 15), the protogospel, as it is named by theologians, concurs with the moment of  enunciating, disseminating the soteriological archetype in a human being’s mind, archetype that throughout history displays polymorphism: Ma’At principle, and deification of Pharaohs with the Egyptians, Zoroaster’s domination over Angro-Mainyu and restoration of Creation through Saoshiant with the Iranians, Messianic ideal with the Jews, Prometheus, Orphism, Pythagorism, immortality of the soul and Platonic theory of the transcendence of the idea of “good” with the Greeks,  Buddha’s concept of release, the Christian soteriological message, the revelation of Muhammad on the Hira Mountain, etc., as we find these things related in the great books of spirituality: The Egyptian Books of the Dead, Avesta, Thora, Tripitaka, The New Testament, the Koran.

Although firm as an element of the unconscious, the soteriological archetype, like other archetypes, has changed its content down through history. From the archaic soteriological scenarios (Persian, Chinese or Indian) going through supreme epiphany, realised in the Person of Jesus Christ, till Muhammad, the soteriological archetype has gone through a series of complementary metamorphoses and, after all, necessary. The soteriological archetype is manifesting itself coherently in the lives and the doctrinal principles of great founders of religions (soters): Zoroaster, Confucius, Lao-tse, Mani, Buddha, Moses, Jesus or Muhammad, and veiled in diverse mythological productions.3

The similarities between the life and activity of Jesus Christ and the existential routes of the other soters are yet obvious through every archetypal structure, the seed of the Logos is updated, thrown into the inmost depths of the human mind, because what else does the archetype represent than an original mark of the divinity? In other words, the soteriological archetype is a reminiscence of the primordial revelation, a reflection of the divine intentionality, imprinted upon the abysmal structures of the collective unconscious.

The divine child (Apollo, Hermes etc.), the divine virgin (Artemis, Persephone, Demeter, etc.), the virgin birth, the astronomical signs (the star), the spiritual precocity, the withdrawal to the desert, the severe ascetic regime, confronting the forces of evil (Abriham, Mara, the Devil), the preaching, the resurrection (Marduk, Adonis, Osiris, Mithras) are archetypal realities common to the various pre-Christian mythologems, a part of them existing in the history of the soteriological Christian act. This evidence does not affect the credibility of the Christian ontology. For His soteriological message to be recognized and perceived, God, in the case of His appearance in time, through Jesus Christ as a person of The Holy Trinity, could have chosen to go with an existing archetypal scheme.

A comparative study between the lives and the doctrines of the major founders of religions would render evident such a soteriological algorithm. We will do this at another time. We shall limit ourselves here to presenting some biographic elements common to and Buddha and Jesus Christ.

The birth of Buddha was announced by a white elephant that had penetrated into the right thigh of Queen Maya, thus producing the immaculate conception of Prince Gautama.4 The birth of Jesus Christ, announced by the angel Gabriel, who assures Virgin Mary that which is conceived in her womb is of the Holy Ghost5 and so “sine ulla viri operatione”.6 The founder of Buddhism is born during a trip in the Lambini forest.7 Jesus of Nazareth is born in a cave in Bethlehem after a journey that Joseph and Mary had made during the census requested by Caesar Augustus.8 Four kings come to sit at the head of Buddha’s bed.9 Three wise men worship Jesus.10 Shortly after the birth of Prince Gautama, the Brahman monk Asita comes to the baby, flying from the Himalaya Mountain and foretells the following: “this is the child who will become Buddha, the guide to immortality, freedom and light.”11 To Jesus comes the holy-man Simeon who utters the words: “Now exempt Thy servant, O Lord, according to Thy word in peace, as my eyes saw Thy salvation which Thou hast prepared before the face of all peoples, the light to the Gentiles and the glory of thy people Israel”.12 At the age of 12 Buddha is lost and found under a tree, preaching to some wise Brahmins.13 At the same age, Jesus is lost and found by his parents in the temple, preaching to teachers.14 Returning from the wilderness, Buddha is greeted by a woman exclaiming: “Happy mother, happy father, happy woman you belong to”. The enlightened one replies: “Blessed are only those who are in Nirvana”.15 After returning from the desert and at the beginning of his public activity, a woman approaches Jesus with the words: “Blessed is the womb that bore you and the breasts at which you nursed!” Christ rejoins: “Blessed are those who hear the word of God and keep it”.16 Buddha withdraws into the wilderness, where he faces Mara, an evil entity whose components are evil and death: In the face of these temptations, Buddha gives the following reply: “I know well that another kingdom is given to me, but I do not strive for a worldly kingdom, I will become the Buddha, and everyone will jubilate”.17 Jesus responds to the tempter: “In My back, Satan, for it is written: the Lord thy God I worship and serve Him only He”.18

Both after Buddha’s and Jesus Christ’s preaching, a succession of conversions take place. Before his death, Buddha says: “Nothing is lasting”.19 Christ prays to Father for those who crucified Him: “Father, forgive them because they do not know what they are doing”.20 After death, Buddha’s body emanates light.  Christ’s tomb is also bathed in light.

Regarding the existence of these biographical parallels between Buddha and Jesus, three assumptions were put forward:

1. The biography of Jesus imitates the moments of Buddha’s life, who was born approximately five centuries before;

2. Neither of the two biographies has any historical foundation;21

3 The biography of Buddha is inspired from the life of Jesus. Citește restul acestei intrări »


2010 in review

Ianuarie 2, 2011

The stats helper monkeys at WordPress.com mulled over how this blog did in 2010, and here’s a high level summary of its overall blog health:

Healthy blog!

The Blog-Health-o-Meter™ reads Wow.

Crunchy numbers

Featured image

A Boeing 747-400 passenger jet can hold 416 passengers. This blog was viewed about 12,000 times in 2010. That’s about 29 full 747s.

In 2010, there were 38 new posts, growing the total archive of this blog to 70 posts. There were 100 pictures uploaded, taking up a total of 13mb. That’s about 2 pictures per week.

The busiest day of the year was February 24th with 301 views. The most popular post that day was Masturbarea, cauze şi efecte (Pr.Prof. Basil Zion).

Where did they come from?

The top referring sites in 2010 were facebook.com, blogosfera.md, ro.wordpress.com, search.conduit.com, and blogosferaortodoxa.blogspot.com.

Some visitors came searching, mostly for heidegger, andrei savciuc, titu maiorescu, lonely, and orthopraxia.

Attractions in 2010

These are the posts and pages that got the most views in 2010.

1

Masturbarea, cauze şi efecte (Pr.Prof. Basil Zion) October 2009
11 comments

2

Heidegger and the Yearnings for a Hermeneutics of «B/being»: between Phenomenology and Existentialism December 2009
4 comments

3

O viziune asupra homosexualității (de rusnac mircea) January 2010
8 comments

4

Contributia lui Titu Maiorescu la dezvoltarea culturii Române (de Ilie Onceanu) July 2010

5

„Forme de expresie a tainelor Inconştientului” de Adrian Nuta (psiholog, psihoterapeut) August 2010
2 comments Citește restul acestei intrări »


Ortodoxia și Statul (de Pr. Serghei Bulgakov)

Septembrie 29, 2010

 

 

Raporturile dintre Biserică și Stat s-au schimbat mult în funcție de epocă. Statul păgân era, în ochii Bisericii primare, bestia purtând diadema cu nume profanatoare. Sentimentul Bisericii față de stat era intransigent, eshatologic:”căci chipul acestei lumi trece” și curând totul se va sfârși. Tranziția de la eshatologism la istorism este deja însemnată în Epistolele Sf. Pavel, mai ales în capitolul 13 al epistolei către Romani, unde, în fața puterii lui Neron, apostolul proclamă acest principiu: „Nu este stăpânire fără numai de la Dumnezeu” și unde el admite valoarea pozitivă a Statului în raport cu căile istorice ale Împărăției lui Dumnezeu. Totuși, raporturile dintre Biserică și Stat rămaseră numai exterioare, atâta vreme cât statul roman a fost păgân. Dar când această putere, în persoana împăratului Constantin, s-a înclinat în fața crucii, situația s-a schimbat: Biserica s-a apropiat de Stat și a luat asupra ei răspunderea destinelor acestuia. Această apropiere se traduce prin situația împăratului în Biserică. Când el devine un suveran creștin, Biserica răspândește asupra lui darurile sale, prin mijlocirea ungerii; și ea l-a iubit pe cel Uns, nu numai ca pe șeful Statului, dar ca pe cel ce poartă un harism special, harismul domniei; ca pe logodnicul Bisericii, care are chipul lui Hristos însuși. Împăratul primește un loc special în ierarhie. Este greu să se determine exact acest loc, căci situația imperială avea mai multe înțelesuri: pe de o parte împăratul era venerat ca purtător al unui harism special; pe de altă parte el reprezenta în Biserică poporul, elementul laic, națiunea aleasă, „sacerdoțiul regal”; și în fine, ca deținător al puterii, el era primul slujitor al Bisericii: în persoana lui, Statul s-a încoronat cu crucea. Constantin cel Mare se definește el însuși ca fiind „episcop din afară”. El dădea aici numelui de episcop înțelesul de administrator, supraveghetor al afacerilor financiare și administrative ale comunității, care îi era propriu în timpul apostolilor. Influența împăratului în Biserică se măsura de fapt cu puterea lui. Grație situației sale de „episcop din afară”, el putea să exercite o mare influență asupra Bisericii; el convoca și prezida sinoadele ecumenice, ceea ce n-a provocat niciodată obiecții nici în Orient, nici în Occident. Raporturile dintre Biserică și Stat erau stabilite, în principiu, după tipul „simfoniei”, adică al acordului mutual și al independenței celor două părți. Statul recunoștea legea bisericească drept regulă interioară, Biserica se considera ca supusă Statului. Nu era acesta un cezaro-papism, în care supremația bisericească ar fi aparținut împăratului. Cezaro-papismul n-a fost niciodată decât un abuz; niciodată n-a fost recunoscut dogmatic, nici canonic. Raporturile „simfonice” dintre Biserică și Stat duceau la aceea că împăratul conducea tot domeniul vieții și al legislației bisericești, în marginile administrației lui de Stat. Dar, dacă această „simfonie” se întâmpla să fie tulburată de un dezacord, dacă împărații încercau să impună Bisericii direcții dogmatice, care câteodată erau erezii (arianism, iconoclasm), atunci Biserica se găsea persecutată și adevărata natură a raporturilor ei cu Statul se arată din nou; căci niciodată cezaro-papismul n-a fost o dogmă. Cu toate acestea, Biserica punea mult preț pe alianța ei cu Statul, cu atât mai mult cu cât acesta servea Biserica și cu cât existența unui șef încoronat al lumii ortodoxe întregi – a împăratului ortodox – era socotită ca un atribut esențial al Bisericii. Împăratul era simbolul cuceririi lumii prin cruce; el era „arhitectul” împărăției lui Dumnezeu pe pământ. În momentul căderii Bizanțului, împăratul ortodox avea deja un succesor în persoana țarului rus, care încinsese coroana bizantină și care era considerat drept continuatorul direct al imperiului ortodox. În Rusia, în epoca modernă, concepul de țar nu mai era atât de simplu și atât de logic cum fusese la Bizanț. Începând cu Petru cel Mare, această noțiune se complică cu elemente luterane despre supremația monarhului în Biserică și acest principiu, fals și inadmisibil pentru Biserică, a pătruns – deși cu anumite restricții necesare – în legile fundamanentale ale Statului; dar el n-a fost proclamat niciodată ca lege a Bisericii. Anumite elemente de cezaro-papism nu interveneau aici decât ca abuzuri, ca și transformarea Bisericii într-un departament administrativ, în „departament al confesiunii ortodoxe”. Cu toate aceste abuzuri, ideea împăratuluiortodox și locul lui în Biserică rămâneau ceea ce erau altădată și n-aveau nimic comun cu un papism personificat în împărat (cezaro-papism). Biserica ortodoxă voia să influențeze pe cât posibil asupra puterii Statului, dar dinăuntru și nu din afară. Teoria romană a celor două săbii, după care papa instituie pe monarhi prin consacrare și-i depune prin excomunicare – după care deci el este distribuitorul suprem al oricărei puteri publice – n-a existat niciodată în Ortodoxie. Citește restul acestei intrări »


Demersul terapeutic-ortodox în procesul despătimirii. (Pr.Petru Suciu)

Noiembrie 3, 2009

Demersul terapeutic-ortodox în procesul despătimirii.

Capitol extras din lucrarea de licenta a parintelui Petru Suciu intitulată: Metode psihoterapeutice în Pateric.

Noţiunea de boală psihică din perspectiva teologiei ortodoxe

1.   Noţiunea

Sfânta Scriptură nu uzitează acest termen. Acest lucru se datorează limbajului folosit de Scriptură şi nu necunoaşterii termenului. Foloseşte în schimb termenul de nebun, termen general cu sferă mult mai largă decât cel de bolnav psihic. Astfel termenul de nebun apare de 76 de ori în versiune sinodală a Sfintei Scripturi.

Iată câteva locuri din Sfânta Scriptură unde se aminteşte cuvântul nebun:

„Şi s-a prefăcut nebun înaintea ochilor lui, făcând năzdrăvănii şi scriind pe uşi; mergea în mâini şi lăsa să-i curgă balele pe barbă.”

(I Regi 21,13)

„Atunci a zis Achiş robilor săi: „Nu vedeţi că este un om nebun?
La ce l-aţi adus la mine?”
(I Regi 21,14)

„Am văzut pe nebun prinzând rădăcină şi pe loc am blestemat sălaşul lui.”
(Iov 5, 3)

„Zis-a cel nebun în inima sa: „Nu este Dumnezeu!” Stricatu-s-au oamenii şi urâţi s-au făcut întru îndeletnicirile lor. Nu este cel ce face bunătate, nu este până la unul.”
(Psalmi 13, 1)

„Zis-a cel nebun întru inima sa: „Nu este Dumnezeu!”.”
(Psalmi 52,1)

„Fiul înţelept înveseleşte pe tatăl său, iar cel nebun este supărarea maicii lui.”
(Pilde 10, 1)

„Mai degrabă să întâlneşti o ursoaică lipsită de puii ei
decât un nebun în nebunia lui.”
(Pilde 17, 12) Citește restul acestei intrări »


Un destin misionar: Oliver Clement

Februarie 17, 2009

     Un destin misionar: Oliver Clement (semnat de Ştefan Mărculeţ)

     Ortodoxia din Occident a rămas din 15 ianuarie 2009 fără unul dintre cei mai mari teologi pe care i-a avut. Chemarea sa la Ortodoxie, despre care a vorbit în dese rânduri, vocaţia sa de propovăduitor al valorilor ortodoxe într-o Europă tot mai lipsită de spiritualitate, militarea pentru libertatea Ortodoxiei în ţările comuniste, activitatea didactică, lucrările sale ne vorbesc despre cine a fost teologul, istoricul şi omul de cultură Olivier Clément.

    Olivier Clément s-a născut pe 17 noiembrie 1921, în Aniane, Franţa, într-o familie cu rădăcini protestante, dar şi cu membri catolici. Cu toate acestea, contextul social din timpul copilăriei şi adolescenţei sale nu i-au permis accesul la educaţia religioasă. A crescut într-un mediu profund influenţat de un ateism militant, conform căruia Dumnezeu nu ar fi altceva decât o invenţie a omenirii, Hristos – un mit, iar moartea – un neant. Nebotezat, cu un interes cum rar se găseşte pentru cunoaştere, tânărul Olivier Clément a citit Biblia, care l-a fascinat şi i-a devenit lectura preferată, alături de poeziile lui Rainer Maria Rilke. După cum el însuşi a mărturisit mai târziu, lectura textelor sacre i-a trezit pofta de a cunoaşte misterul divin, dar i-a adus şi frământările fireşti ale omului care descoperă pe Dumnezeu.

   După al Doilea Război Mondial, Olivier Clément a devenit student la Universitatea din Montpellier. Aici a fost îndrumat în activitatea ştiinţifică de renumiţii profesori Henri-Irénée Marrou, Marc Bloch şi Alphonse Dupront. Aceştia l-au scufundat pe Clément în apele adânci şi tulburi ale antropologiei religiilor. În această perioadă a citit pentru prima oară Sfinţii Părinţi, care l-au impresionat. Nu a contenit să studieze pe Kierkegaard, Newman ori Heidegger, iar cărţile lui Dostoievski şi Berdiaev i-au făcut cunoştinţă cu spiritualitatea ortodoxă rusă. Întâlnirea cu teologii ruşi Evdokimov şi Lossky, emigraţi în Occident din Rusia comunistă, a fost pentru Clément primul pas în universul fascinant al misticii ortodoxe. Cartea „Teologia mistică a Bisericii de Răsărit“ a teologului Vladimir Lossky i-a oferit lui Olivier Clément posibilitatea să descopere frumuseţea misterului absolut din teologia ortodoxă, cel al Sfintei Treimi.

    La 30 de ani, Olivier Clément s-a botezat, devenind creştin-ortodox. Aceasta după lecturi şi meditaţii asupra teologiei mistice a lui Lossky, care i-a schimbat fiinţa, chip al Sfintei Treimi, după cum însuşi mentorul său rus arată în cartea amintită. La acestea s-a adăugat un episod despre care Clément amintea adesea. A găsit într-un anticariat din Paris o frumoasă icoană, un triptic cu Mântuitorul, Fecioara Maria şi Sfântul Ioan Botezătorul. Icoana şi-a găsit repede loc în casă şi din acel moment rugăciunile nu au contenit. „La un moment dat, Dumnezeu a venit să mă caute, iar eu L-am primit. Am pus în paranteză tot ce ştiam despre religii şi I-am încredinţat existenţa mea. Am hotărât să devin creştin, dar creştin-ortodox, influenţat de Lossky şi de Părinţi, pe care acesta îi preda cu o mare claritate“, mărturisea adesea Olivier Clément studenţilor, prietenilor sau jurnaliştilor, dar fără să omită trecutul său.

     La început profesor la Liceul „Louis-le-Grand“ din Paris, Olivier Clément şi-a desăvârşit carierea de teolog şi istoric la Institutul „St. Serge“ din oraşul Senei. Aici a predat 40 de ani Istoria Bisericii, timp în care a scris o serie de lucrări de specialitate, dar şi de spiritualitate. Prin vocaţia sa, prin cunoştinţele sale teologice, a reuşit să se impună în Franţa ca una dintre principalele voci ale Ortodoxiei. Mai mult decât atât, a reuşit, prin implicarea sa în dialogul dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, să „facă cunoscute Ortodoxia Orientală în Franţa şi mesajul Occidentului în Biserica de Răsărit“, cum mărturisea Jean-François Colosimo, profesor şi coleg cu Clément la Institutul „St. Serge“ din Paris. Consultant al Comisiei interepiscopale ortodoxe din Franţa, dar şi membru al Comisiei de dialog teologic ortodox-catolic şi al reuniunilor ortodox-protestante, Olivier Clément a publicat în 1970 dialogurile sale cu Patriarhul Atenagoras, cel care, împreună cu papa Paul VI, a adus reconcilierea Vestului cu Estul. Organizaţia „Frăţia Ortodoxă“ din Europa Occidentală îşi datorează existenţa, în bună parte, teologului francez.

    Relaţiile sale cu Bisericile Ortodoxe din întreaga lume l-au făcut cunoscut pe Clément în întreaga Ortodoxie. A fost prieten cu Patriarhul Antiohiei, Ignatie Hazim, iar în România s-a bucurat de o apreciere deosebită, mai ales pentru faptul că a susţinut Biserica Ortodoxă asuprită de comunişti, iar după Revoluţia din 1989, a fost permanent conştient de valorile Ortodoxiei dintr-o ţară latină, deschisă spre dialog ecumenic. Sunt cunoscute aprecierea şi legătura pe care le-a avut cu părintele Dumitru Stăniloae. A rămas celebru prin articolul din ziarul „Le Monde“ din 1993, în care critica deriva populistă şi naţionalistă a Bisericii Ortodoxe Ruse, proaspăt ieşită de sub ghiarele Imperiului sovietic. Nu s-a sfiit să critice nici pe ortodocşii implicaţi în războaiele din Balcani, după destrămarea Iugoslaviei, şi luptele între Serbia ortodoxă şi Croaţia catolică sau conflictele din Bosnia-Herţegovina sau Kosovo. Citește restul acestei intrări »