Бессарабия XIX – XX ст.: мультикультурный субъект европейской истории или ее геополитический объект?

Ianuarie 3, 2012

( Виталий Cтетскевич, доктор наук, профессор)[1]

    Исторически и географически сложилось так, что территория, именуемая Бессарабия лежит на переплетении путей из Азии в Европу и с севера на юг; она расположена в западной зоне тысячекилометрового степного пространства по которому мигрировали кочевники. Все это перманентно оказывало влияние на ситуацию в этом крае. Более того: большую роль тут всегда играли близость к Черному морю и особенно такие стратегически важные водные артерии, как Дунай и Днестр. Владение этой землей всегда давало ее господарю геополитические преимущества и открывало возможности контролировать судо ходство по этим рекам и выход к морю. Иными словами это стратегический узел и перекресток трансевропейских и евроазиатских путей сообщения. Отсюда перманентный многовековой интерес к этому краю и постоянная борьба за контроль над ним. В конечном итоге именно здесь исторически возникла и существует до сегодняшнего дня одна из точек евразийского соприкосновения и узел противостояния ибо именно в Бессарабии и, особенно в ее южной Буджакской зоне, образовалось историческое пограничье, которое сыграло роль своеобразного пункта зоны противоречий и ≪плавильного котла культур≫.

     Его (пограничья) составляющими элементами стали: а) с восточной стороны: вначале кочевые племена (последними среди них были ногайцы) а позже славянские народы; все они были носителями своей самобытной этнокультуры, способа жизни, но и устремлений к постоянному расширению жизненного пространства; при этом речь идет не только о кочевых народах, но и об оседлых; известно, что уже во времена княжой Руси (Киевской Руси) ее влияние простиралось до Буковины и берегов Дуная; а Галицко-Волынское княжество распространило свое влияние вплоть до современного Галаца…. Citește restul acestei intrări »

Anunțuri

2011 in review

Ianuarie 1, 2012

The WordPress.com stats helper monkeys prepared a 2011 annual report for this blog.

Here’s an excerpt:

The concert hall at the Syndey Opera House holds 2,700 people. This blog was viewed about 13,000 times in 2011. If it were a concert at Sydney Opera House, it would take about 5 sold-out performances for that many people to see it.

Click here to see the complete report.


Raporturile dintre populaţia autohtonă a Basarabiei şi minorităţile confesionale în prima jumătate a secolului al XIX-lea*

Decembrie 30, 2011

(partea a II-a) de Dr. Conf. Ion GUMENÂI

Pentru a putea stabili dacă populaţia autohtonă a fost implicată în procesele ce se desfăşurau în interiorul acestor comunităţi sau au fost atrase de către doctrina religioasă a acestora ne vom permite să cităm şi să analizăm o serie de documente. Pentru staroveri, de exemplu, o informaţie documentară din octombrie 1818 menţionează plângerea împotriva lui Maxim Morozov înaintată de către soţia sa Evdochia. Dicasteria Duhovnicească Eparhială din Chişinău a trebuit să judece acuzaţia Evdochiei cum că, printr‑un şiretlic, a fost păcălită să se cunune în ritul lipovenesc, iar acum prin bătăi soţul o obliga să frecventeze lăcaşul de cult lipovenesc din Chişinău. Drept răspuns, Maxim Morozov a arătat că este într‑adevăr starover, că are 37 de ani şi că s-a născut în afara hotarelor Imperiului Rus, în localitatea

Dunaevţa, fiind fiul lui Maxim şi Maria Morozova din acel sat, ce acum sunt morţi şi care de asemenea erau lipoveni. A fost botezat şi uns cu mir de către preotul lipovean Vasilie, numele de familie a acestuia nu-l mai reţine, fiindu-i naş de botez Ermolai Dineevici, locuitor al aceleiaşi localităţi, tot lipovean. În 1814 a părăsit împreună cu alţi locuitori satul şi trecând în Imperiul Rus s-a stabilit în oraşul Chişinău, primind supuşenia rusă, despre care pot confirma locuitorii oraşului Ismail: lipovenii Ivan Sopleacov, Savelii Covalev şi Grigorii Smirnov. Aici s-a căsătorit cu Evdochia, despre care nu ştia că este ortodoxă, deoarece o vedea destul de des la serviciile religioase ale lipovenilor, şi atunci când i-a propus să se căsătorească, respectiva nu s-a opus, ascunzând apartenenţa sa confesională. Neînţelegerile din familie au apărut, însă, din cauză că soţia sa l-a părăsit de trei ori fugind cu bărbaţi necăsătoriţi, ba mai mult chiar a încercat să-l otrăvească. Ca martor al faptului că Evdochia s-a căsătorit benevol cu el, Maxim Morozov îi aduce pe toţi reprezentanţii obştii malorosieneşti şi velicorosieneşti din Chişinău, iar pentru celelalte fapte mărturisite pe locuitorul de credinţă ortodoxă Macarii Vasiliev şi din partea staroverilor pe rudele soţiei sale: Nichita Orlov, Mefodii Tocarev, Ivan Semenov, Mihei Tcacev şi Filact Şarovarov[1].

      Într‑un alt caz, la 31 august 1848 arhiepiscopul Ghedeon al Poldavei informa instanţele superioare despre activitatea starostelui M. Beleaev, care era acuzat de faptul că efectuează tainele religioase pentru lipovenii din Ismail şi pentru cei veniţi din alte locuri, încercând în acelaşi timp să convertească o serie de locuitori, cum ar fi orăşeanul Rucovişnicov. Acesta din urmă a locuit un timp în Cremenciuc. Angajandu-se în 1833 la negustorii din această localitate. Din 1841 a trecut în serviciul negustorului Andrei Lapin, pe care, peste un an, l-a anunţat despre dorinţa sa de a pleca şi de a se căsători. A. Lapin i-a propus să se căsătorească cu ruda sa Evdochia iar Rucovişnicov a căzut de acord. Mergând la Ismail, ei au fost cununaţi de către preotul lipovean Iacov Rogozinschii, pentru care preotul şi starostele M. Beleaev au fost arestaţi[2].

     Cel mai elocvent, ne vorbesc despre originea etnică a molocanilor şi despre căile de pătrundere în Basarabia a acestora protocoalele şedinţelor Guvernului oblastiei Basarabiei. De exemplu, în şedinţa din 5 august 1826, s-a discutat, în baza raportului poliţiei din 3 august acelaşi an, cu nr. 745, chestiunea fugarilor găsiţi la Iaşi, locuitori ai oraşului Chişinău, molocani sau duhoborţi (în original: молоканы они же духоборцы ‑ n.n.). În raport, se preciza că:

Vasilii Golubov, cu vârsta de 29 de ani, s-a născut în oraşul Moscova, fiind fiul lui Dimitrie şi al Nataliei, locuitori ai acelui oraş, care deja au murit şi care erau molocani. A plecat de acolo, în timpul devastării Moscovei de către francezi, cu tatăl său şi cu fratele mai mic, Leon. În baza adeverinţei avută de tatăl său, au venit direct în oraşul Ackerman, unde au trăit nu mai mult de un an. După aceea, tatăl său s‑a întors înapoi la Moscova, iar el s‑a stabilit în oraşul Chişinău cu fratele său. Înregistrat aici de către Duma orăşenească ca locuitor al oraşului, a plătit dările de stat până la momentul de

faţă. De mic copil a fost în credinţa molocanilor, credinţă pe care o împărtăşeşte conform obiceiului: la biserică nu vine, posturile nu le respectă conform obiceiului ortodox, nu se închină la icoane, nu îşi face cruce, nu doreşte să se alăture credinţei creştin ortodoxe. Are ca proprietate doar un cal cu căruţă şi îmbrăcămintea trebuincioasă[3]. Soţia acestuia, Vasilisa Golubeva, în vârsta de 24 de ani, s-a născut în oraşul Ackerman, avandu-i ca părinţi pe Zaharii şi Caterina, care şi ei erau decedaţi. Din cate a auzit ea, ei au venit din oraşul Moscova, fiind conscrişi ca locuitori ai oraşului. S-a căsătorit acum opt ani în urmă şi respectă toate obiceiurile ca si soţul ei. Când s-a căsătorit, a fost cununată cu actualul soţ de către locuitorul oraşului Bender, Zaharev, despre care nu ştie dacă mai este in viaţă, cununia constând numai din citirea de către Zaharev a rugăciunilor[4]. Citește restul acestei intrări »


Raporturile dintre populaţia autohtonă a Basarabiei şi minorităţile confesionale în prima jumătate a secolului al XIX-lea *

Decembrie 30, 2011

(partea I) de Dr. Conf. Ion GUMENÂI**

Anexarea Basarabiei şi încadrarea acesteia Imperiului Rus a dus, pe lângă alte schimbări, şi la o modificare a structurii confesionale a cestui teritoriu. Ne referim la faptul că în această regiune, datorită politicii de colonizare şi altor factori, au apărut, pe de o parte, o serie de curente religioase necunoscute pană în acel moment în ţinutul dintre Prut şi Nistru, iar, pe de altă parte, la creşterea artificială numerică a altor curente religioase convenabile Curţii Imperiale de la Sankt‑Petersburg.           În multe momente, administraţia ţaristă, cu toate că religia ortodoxă reprezenta confesiunea dominantă şi era principala religie protejată a statului, a trecut cu vederea acest principiu, favorizând unele curente religioase pentru atingerea unor obiective politice proprii, principalul dintre acestea fiind crearea unei mase populare loiale faţă de puterea imperială.

Din păcate, nu putem stabili cu certitudine componenţa confesională a populaţiei Basarabiei pentru anul 1812. Datele de care dispunem ne permit însă să facem acest lucru abia pentru anul 1828, an în care este

abolită aşa numita „autonomie” a regiunii. Dispunem, în acest sens, de informaţii documentare provenite de la Arhiva Naţională a Republicii Moldova[1]. Analiza acestei surse, precum şi a informaţiilor cu referire

la acest subiect, ne permite să constatăm că în 1828 numărul total al populaţiei se ridica la 517.135 de persoane, dintre care: luteranii sau populaţia germană numărau 8.846 de persoane, reprezentând 1,17%

din totalul populaţiei; catolicii sau polonezii erau estimaţi la 2.384 persoane, echivalentul a 0,46 % din populaţie; evreii – 30.929 persoane sau 5,9% din populaţie; lipovenii – 5.974 persoane sau 1,15% din

populaţie; grecii – 2.000 persoane sau 0,38% din populaţie; rutenii – 52.000 persoane sau 10,05% din populaţie; ruşii – 7.947 persoane sau 1,53% din populaţie; armenii – 2.000 persoane sau 0,38 % din

populaţie; coloniştii din sudul Basarabiei – 27.445 persoane sau 5,3 % din populaţie; şi românii – 376.910 sau 72,88% din populaţie[2].

Pentru jumătatea secolului al XIX‑lea, mai exact pentru anul 1849, conform Reviziei statistico–militare a Imperiului Rus, populaţia Basarabiei era compusă din: ortodocşi în ţinuturi (mediul rural) – 812.120 persoane; ortodocşi in oraşe – 140.961 persoane; şi neortodocşi – 76.6913[3]. Din păcate însă, această statistică nu ne prezinte

să identificăm împărţirea populaţiei în baza confesiunii profesate. Din datele de care dispunem în acest moment putem totuşi să stabilim că la mijlocul secolului al XIX‑lea pe teritoriul Basarabiei se aflau aproximativ 23.073 luterani[4],  8.000 catolici[5], 42.380 evrei[6], 6.389 lipoveni[7], 2.353 armeni, 435 molocani[8], în total 80.235 de persoane, diferenţa faţă de informaţiile demografice transmise de revizia statistico‑militară rusă fiind de numai 5.939 de persoane. Menţionăm că în provincie, în afara lipovenilor şi a molocanilor, nu apăruseră încă reprezentanţii altor

curente religioase desprinse din Biserica Ortodoxă Rusă, precum subotnicii şi scopeţii[9].

În altă ordine de idei, avem o creştere demografică importantă din 1828 până la mijlocul secolului al XIX‑lea, în cazul: luteranilor de 260% – de la 8.846 (1828) la 23.073 (1849) locuitori; catolicilor de 335% – de la 2.384 (1828) la 8.000 (1849) persoane; evreilor de 137% – de la 30.929 (1828) la 42.380 (1849) persoane; armenilor de 117% – de

la 2.000 (1828) la 2.353 (1849) persoane; lipovenilor de 107% – de la 5.974 (1828) la 6.389 (1849) persoane. După cum se observă, procentele de creştere demografică în cazul diferitelor grupuri neortodoxe din

Basarabia diferă foarte mult, de la un minim de 107% înregistrat în cazul lipovenilor la un maxim de 335% în rândul catolicilor. Problema care ne interesează pe noi se referă la identificarea procentului sau

a aportului populaţiei autohtone în asemenea creşteri spectaculoase a unor curente religioase diferite de ortodoxie, cu alte cuvinte dacă o parte importantă sau mai puţin importantă a populaţiei româneşti basarabene a fost convertită la aceste curente şi doctrine religioase. Citește restul acestei intrări »


de G.G

Noiembrie 18, 2011

mi văd prietenii precum îi ştiu

Cu trupul rănit, dar cu sufletul viu

Să beau şi să cânt împreună cu ei

La masa tăcerii, la umbră de tei

Citește restul acestei intrări »


PRIETEN DIN ANTICHITATE (de Steliana Grama)

Octombrie 9, 2011

(Domnului E.R)

Eu mă gândesc la tine tot mai rar,

De parcă ai trăi-n antichitate

Şi-ai fi o nu ştiu ce celebritate

De parcă astăzi nu avem habar.

 

Doar sângele năvalnic şi barbar

Îşi cere iar tributul său în rate,

Dar orice tentativă-i în zădar –

Întoarcerea-n trecut nu se mai poate.

 

Îmi amintesc de-un anotimp bizar

Şi de acele clipe minunate,

Când tu mi-ai fost şi geniu tutelar,

Şi camarad, şi guru, dar şi frate,

Citește restul acestei intrări »


III. Arhiepiscopia Chişinăului în perioada interbelică (1918-1940)

Iulie 1, 2011

fragment din teza de licenţă: “Biserica Ortodoxă din Basarabia în perioada interbelică ” (pag. 23-37)

Conducător ştiinţific: Conf. Dr. Paul Brusanowski

Absolvent: Rusnac Mircea

Un rol deosebit l-a atribuit Gurie Grosu activităţilor misionare. El a sprijinit în mod direct societăţi misionare precum „Frăţimea Naşterii lui Hristos”, al cărui preşedinte era din 1919. Societatea respectivă edita cărţi, reviste, organiza conferinţe, ţinea lecţii cu caracter catehetic-misionar. S-au remarcat în mod deosebit misionarii acestei societăţi: Pr. Serghie Bejan, Constantin Popovici, Ioan Andronic, Leon Trofimov etc.

Conform Legii de organizare a Bisericii Române din 1925, societăţile misionare erau coordonate de Societatea Culturală a Consiliului Eparhial. Astfel, pe lângă fiecare episcopie se deschid cercuri de misionari care au sarcina de a combate cultele neoprotestante, precum şi de a convinge credincioşii să accepte reforma calendaristică. Se estimează că în Basarabia la anul 1930 erau aproximativ 19.000 de neoprotestanţi, dintre care circa 15.000 de baptişti. Al doilea cult neoprotestant ca mărime îl reprezentau adventiştii cu 1.540 de adepţi. Alte minorităţi neoprotestante erau: creştini după Evanghelie – 619, molocani – 986, milenarişti – 751. De asemenea, menţionăm prezenţa a 20.500 de creştini de rit vechi (rascolnici), majoritatea din ei fiind de origine rusă. Biserica Evanghelică Luterană avea 78.000 de adepţi, iar creştinii armeni – 1700. Majoritatea cultelor neoprotestante activau ilegal în România, cu mici excepţii. Astfel, „asociaţiile adventiste de ziua a şaptea şi cele baptiste se vor bucura de toate drepturile, libertăţile pe care Constituţia le acordă asociaţiunilor în genere”[1]. Ar fi cazul să menţionăm că din cele 4 congrese misionare pe ţară, 2 s-au desfăşurat la Chişinău. Primul congres a avut loc la Arad în 1928, al doilea şi al patrulea la Chişinău – în 1929 şi respectiv 1933. Cel de-al treilea congres s-a desfăşurat la Cernăuţi în 1930.

În Arhiepiscopia Chişinăului activau şi alte societăţi misionare, precum „Oastea Domnului” şi „Societatea Predicatorilor”, condusă de Preotul Leon Trofimov, profesor la Catedra de Omiletică de la Seminarul din Chişinău. Un alt centru misionar a fost constituit în 1929 la Chişinău în cinstea Mitropolitului Gurie sub conducerea preotului Vladimir Burjanovschi. O activitate deosebită a desfăşurat şi Societatea „Prietenii Misiunilor” condusă de Pr. Antim Nicov (Nica) cu scopul de a forma legături şi a colabora cu societăţile misionare din Alaska şi Extremul Orient.

Alte societăţi misionare din cuprinsul Arhiepiscopiei Chişinăului erau: „Frăţimea Naşterii lui Hristos”, „Frăţimea Profesorilor de Religie”, „Societatea Mormântul Domnului”, „Societatea Ortodoxă Naţională a Femeilor Române”. Biserica din Basarabia a susţinut intens căminele culturale, care activau sub auspiciile diferitor asociaţii de cultură, cum ar fi: „Astra Basarabeană”[2], „Făclia”, „Straja Ţării” etc., care aveau drept scop promovarea valorilor culturii româneşti. În aceste asociaţii de cultură activau un şir de personalităţi din clerul basarabean, dintre care menţionăm: Episcopul Dionisie Erhan, Episcopul Visarion Puiu, Preotul Serghie Bejan etc. S-au organizat cămine culturale în judeţele Hotin – 81, Soroca – 100, Bălţi – 108, Orhei – 72, Lăpuşna – 100, Tighina – 61, Cahul – 29, Cetatea Albă – 56, Ismail – 46[3].

Se estimează că în ceea ce priveşte numărul căminelor culturale din Basarabia, acesta era mai mare decât cel al instituţiilor similare din alte zone ale României. Un rol deosebit l-a acordat Arhiepiscopia Chişinăului activităţilor filantropice. Încă în 1920 Congresul General Preoţesc adoptă hotărârea ca „în fiecare eparhie să existe negreşit câte o societate preoţească cu scop cultural filantropic, de apropiere şi de solidaritate şi de scoatere în evidenţă a valorilor preoţeşti. Societatea va avea câte o ramificaţie în fiecare judeţ”[4]. Pe parcursul perioadei interbelice au apărut mai multe cărţi cu caracter misionar. În 1939 apare la Chişinău „Psihologia sectelor religioase” de Alexandru Scvoznicov. Se traduce din limba rusă cartea „Metodica Misionară” (de A.M. Calnev). Tot la Chişinău apare „Biblioteca Misionarului Ortodox”, precum şi „Biblioteca creştinului drepcredincios”.

Aceste societăţi aveau scopul de a menţine o solidaritate în rândul clerului basarabean, a îngriji de persoanele în etate, a acorda asistenţă bolnavilor. Un accent deosebit se punea pe latura cultural-educativă. Societăţile în cauză aveau obiectivul de a edita broşuri şi reviste cu conţinut religios la preţuri mici. Uniunea Clericilor Ortodocşi din Basarabia a reuşit să implementeze mai multe proiecte cu caracter social, dintre care cel mai important a fost construcţia unui azil pentru preoţi şi cântăreţi în valoare de 1.016.775 lei. Uniunea poseda mai multe instituţii filantropice constituite încă în perioada ţaristă: casa de ajutor reciproc a preoţimii, orfelinatul preoţimii ortodoxe, cantina populară a catedralei din Chişinău, Azilul Covaldji etc. Pentru întreţinerea acestor instituţii era necesar suportul financiar al clericilor din uniunea respectivă. O altă organizaţie filantropică a fost „Frăţimea Sf. Trei Ierarhi”, fondată în 1880 de Pr. Vasile Parhomovici. Ea este reînfiinţată în 1921 de Vasile Florov. Prin susţinerea masivă a foştilor absolvenţi ai Seminarului din Chişinău, ea realizase mai multe acţiuni filantropice.

Un eveniment de mare importanţă pentru Arhiepiscopia Chişinăului a fost ridicarea acesteia la statutul de Mitropolie în 1925. Ideea înfiinţării unei mitropolii la Chişinău a animat clerul şi clasa politică autohtonă încă în 1917. În cadrul Congresului Preoţilor din Basarabia din 19-20 aprilie 1917 sub preşedinţia Pr. Alexandru Baltaga se adoptă hotărârea cu privire la înfiinţarea unei Mitropolii, în frunte cu un ierarh de neam român. Prin Legea pentru organizarea Bisericii Ortodoxe Române, votată la 24 martie 1925 în Senat şi promulgată la 6 mai, se legitima hotărârea Sfântului Sinod din 15 noiembrie 1923 cu privire la ridicarea Arhiepiscopiei Chişinăului la rang de Mitropolie.

Mitropolia Basarabiei cuprindea 2 eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia Cetăţii Albe-Ismail. Mitropolia încadra 646 de biserici, 571 de parohii şi 679 de preoţi (conform statisticilor din 1922[5]). Episcopia Hotinului şi Bălţilor va reveni Mitropoliei Bucovinei în 1925, în pofida protestelor înverşunate ale Arhiepiscopiei Chişinăului. De facto, însă, înfiinţarea Mitropoliei a fost posibilă abia în 1928, odată cu ridicarea Arhiepiscopului Gurie la rangul de Mitropolit al Basarabiei. Evenimentul s-a tergiversat atât de mult, întrucât s-a dorit ca el să coincidă cu aniversarea a 10-a de la Unirea din 1918. Acesta mai curând reprezenta un pretext, în nici un caz un motiv real.

Evenimentul constituirii Mitropoliei Basarabiei nu s-a bucurat de sprijinul unor sinodali, în special din partea Mitropoliei Moldovei, care, probabil, sperau ca Arhiepiscopia Chişinăului să fie parte componentă a Mitropoliei de la Iaşi. În acest caz nu a fost manifestată nici susţinerea din partea Episcopului de Hotin şi Bălţi, Visarion Puiu, unul dintre cei mai înverşunaţi oponenţi ai constituirii Mitropoliei Basarabiei. Iată ce declara Preasfinţia Sa la 10 martie 1925 în Senatul României: „S-a făcut o greşeală când, după Unirea Basarabiei cu ţara-mumă, în 1918, s-a adoptat şi s-a păstrat titulatura de arhiepiscop; o altă greşeală se face dacă se va intitula acest scaun mitropolie….”. „Ca episcop într-o eparhie basarabeană afirm că nu este nici o raţiune serioasă de ordin politic sau administrativ-bisericesc să se creeze această Mitropolie.”[6]

Înscăunarea Î.P.S. Gurie a fost primită cu multă răceală de sinodali, dovadă fiind faptul că la înscăunare nu a fost prezent Patriarhul Miron şi nici Mitropolitul Pimen Georgescu. Visarion Puiu a lipsit la rândul lui, trimiţând doar delegaţi. Dintre sinodalii din alte eparhii au fost prezenţi Ep. Lucian al Romanului şi Ep. Justinian al Cetăţii Albe-Ismail. Atitudinea respectivă relevă dispreţul pe care îl manifesta o parte din sinodali şi clasa politică nu atât faţă de Mitropolia Basarabiei, cât mai curând faţă de înaintestătătorul ei.

La 26 aprilie 1928, Gurie Grosu este învestit în funcţia de Mitropolit al Basarabiei. Va avea ocazia să se bucure şi de declaraţii elogioase la întronizarea sa, în care erau evidenţiate, cu o notă sentimentalistă, eforturile depuse în mişcarea naţională. Principele Nicolae al României declara în cadrul acestui eveniment: „Această înălţare a Înalt Prea Sfinţiei Tale la vrednicia de Mitropolit să o socotim ca o răsplată dumnezeiască pentru munca luminării prin Biserică a neamului românesc din Basarabia, într-o vreme când ochii noştri priveau nemângâiaţi peste Prut, iar nădejdile noastre le credeam numai visuri îndepărtate. Pe atunci noi, cei din România liberă, citeam cu ochii înlăcrimaţi, că Ieromonahul Gurie Grosu, ameninţat de stăpânire străină, umblă din sat în sat, ca sub aripa bisericii să răspândească cuvântul duhovnicesc în limba strămoşească alungată din slujba bisericească, cântând la un loc cu poporul şi împărţindu-i cărticica sa[7], care era întâiul abecedar românesc din Basarabia[8]”.

Cu ocazia instalării în funcţia de Mitropolit, Gurie Grosu primeşte în dar cunoscuta sa camilafcă albă din partea Societăţii Doamnelor Ortodoxe, fiind făcută după modelul celeia pe care a purtat-o primul Arhiepiscop al Chişinului, Gavriil Bănulescu-Bodoni. Acest lucru a stârnit discuţii în rândul sinodalilor, întrucât doar Gurie Grosu purta o astfel de camilafcă dintre ierarhii români. Pentru a linişti spiritele, ierarhul basarabean hotărăşte să dăruiască fiecărui mitropolit câte o camilafcă albă, însă nici unul din ei nu a purtat-o.

Presiunile sinodalilor şi ale clasei politice vor continua, într-un final soldându-se cu demiterea lui Gurie Grosu. Prima etapă a conflictului a început în 1934, când Mitropolitul Gurie face anumite schimbări de protopopi şi îl destituie pe un preot bătrân, inapt să slujească. Aceste acte au fost contestate de către deputatul eparhial Dumitru Topciu. Gurie Grosu era învinuit pe deasupra de către acesta că exploata averile Arhiepiscopiei, referindu-se în mod special la administrarea unei păduri de 500 ha din satele Rădeni şi Bumbăta. De asemenea, Mitropolitul era învinuit că a împrumutat bani de la M-rea Hârbovăţ pe numele fratelui său, Pr. Andrei Grosu, al cărui girant devenise. Problemele se complică atunci când Gurie Grosu dizolvă în 1936 Secţia Administrativă a Consiliului Eparhial, motivând că membrii acesteia nu-şi fac datoria. Decizia  a fost contestată de către Ministerul Cultelor. Fără a idealiza personalitatea Mitropolitului Gurie Grosu, trebuie să recunoaştem că demiterea sa în 1936, în mare parte, a purtat un caracter politic. Ulterior, în 1941, el a fost reabilitat, Sfântul Sinod absolvindu-l de orice vină, la insistenţa Mareşalului I. Antonescu, însă nu a fost repus în vechea funcţie pe care a ocupat-o.

Gurie Grosu a evitat pe parcursul activităţii sale să întreţină legături apropiate cu clasa politică. Probabil că acest lucru a determinat lipsa unei protecţii din partea cercurilor guvernamentale. Nici măcar politicienii basarabeni nu l-au sprijinit, fiind cunoscute relaţiile tensionate ce le avea cu liberalii, în special cu Ion Inculeţ, Ministru al Basarabiei şi Ministru de Interne. Deşi este evident exagerată, merită să expunem opinia lui Dumitru Popescu-Moşoaia, profesor la acea vreme la Facultatea de Teologie din Chişinău: „Politica a înţeles şi a făcut ca nici un mitropolit, nici un episcop, nici un preot şi chiar nici un paraclisier să nu poată fi ales sau numit în afară de politică”[9].

În perioada interbelică, Mitropolitul Gurie, totuşi, a sprijinit, în anumite cazuri, unele grupări politice, precum mişcarea legionară. Probabil că acest lucru a şi generat nemulţumirile masive, ţinând cont şi de faptul că în perioada dată relaţiile dintre guvernanţi şi legionari erau extrem de tensionate. În noiembrie 1933, studenţii de la Facultatea de Teologie din Chişinău, împreună cu membrii mişcării „Garda de Fier”, participă la Catedrala din Chişinău la un parastas în memoria legionarilor Stelian Teodorescu şi Constantin Niţă, asasinaţi în acel an la Iaşi şi Constanţa. După încheierea parastasului, liderii legionari au ţinut discursuri în faţa mulţumii adunate. În iulie 1925, însuşi Mitropolitul Gurie împreună cu consilierii săi participă la o tabără de muncă din comuna Buga (jud. Lăpuşna) organizată de legionari. Mitropolitul avea să spună atunci: „Binecuvântez munca legionarilor şi rog pe Atotputernicul să călăuzească toată suflarea românească spre idealul urmărit de voi, legionarii, care aţi apucat pe drumul cel adevărat, drumul naţionalismului constructiv”[10]. Corneliu Zelea Codreanu a fost un aprig susţinător în procesul întentat lui Gurie Grosu. Iată scrisoarea adresată Mitropolitului basarabean de către liderul legionar la data de 13 noiembrie 1936:

„Înalt Prea Sfinţia Voastră!

Am urmărit de aproape cele ce vi s-au întâmplat. Pentru considerente care se vor vedea mai târziu, eu şi tot tineretul legionar sunt alături de Înalt Prea Sfinţia Voastră. Loviturile pe care le primiţi de la o lume masonizată, iudaizantă şi cu incomparabil mai mari păcăte decât acelea pe care vi le atribuie, suportaţi-le cu credinţă creştină în învierea adevărului. De la oastea tinerească veţi avea satisfacţii care vă vor răsplăti toate durerile de azi”[11]. Citește restul acestei intrări »