Biserica şi Bisericile (Mitropolitul Ilarion Alfeyev)[1]

Octombrie 28, 2015

bisericaSimbolul de credinţă niceo-constantinopolitan vorbeşte despre o singură Biserică, o Biserică una. Or, în lume, există o mulţime de confesiuni creştine care se numesc Biserici. De cele mai multe ori, aceste confesiuni nu au nici o legătură între ele, iar uneori, chiar se duşmănesc unele pe altele. Este astfel distrusă unitatea Bisericii ? Iar Biserica, care era odinioară doar una, nu s-a fărâmiţat ea în diverse denumiri care au făcut-o să-şi piardă unitatea ?

Înainte de toate, trebuie să spunem că în lumina ecleziologiei ortodoxe, Biserica este, prin natura sa, de nedespărţit şi aşa va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Rupturile şi schismele, care au fost consecinţe ale ereziilor, nu înseamnă că Biserica a fost fragmentată, ci că ereticii s-au despărţit de organismul unic al Bisericii, pierzând astfel orice legătură cu ea. Cum am văzut asta mai sus, o erezie se caracterizează prin faptul că se opune în mod conştient învăţăturii comun acceptate a Bisericii.

Teoria numită a „ramurilor”, potrivit căreia toate denumirile creştine existente reprezintă ramuri ale unui singur arbore, este străină de Ortodoxie. Unitatea Bisericii este condiţionată de unitatea Euharistică; nu poate exista în absenţa comuniunii euharistice. „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, uneşte-ne unii cu alţii, întru împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt”, se roagă preotul în timpul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare.

Calitatea de membru al Bisericii se exprimă nu numai prin unitatea de credinţă din plan dogmatic, ci şi în unitatea Euharistiei. Este ceea ce precizează arhiepiscopul Ilarion Troiţki:

„Calitatea de membru al Bisericii este condiţionată de unirea cu ea. Nici nu s-ar putea altfel, fiindcă Biserica nu este o şcoală filozofică. Ea este omenirea cea nouă, organismul cel binecuvântat şi nou al iubirii. Hristos Însuşi a comparat unitatea ucenicilor Săi cu unitatea trunchiului şi a ramurilor lui. Doi copaci separaţi, despărţiţi unul de altul (…) nu pot fi în legătură organică unul cu celălalt. Duhul Sfânt este pentru Biserică ceea ce sufletul este pentru trup […]. Sufletul nu însufleţeşte mădularul tăiat al unui trup, după cum seva dătătoare de viaţă nu se scurge în ramurile tăiate (…). Ramura tăiată se usucă.”[2]

Grupurile de creştini care au ales o erezie contrară mărturisirii credinţei comune a Bisericii reprezintă astfel de ramuri tăiate.

Să însemne aceasta în mod obligatoriu că ortodocşii ar trebui să considere toate confesiunile creştine neortodoxe ca fiind eretice sau ramuri tăiate din trunchi? Pentru unii teologi, chiar aşa stau lucrurile. Exclusivismul lor este împărtăşit de câteva Biserici care, fiind despărţite de Bisericile Ortodoxe canonice, se consideră singurele moştenitoare autentice ale Ortodoxie. Pentru numeroşi teologi care aparţin acestor grupări, toate confesiunile occidentale, care s-au despărţit de Biserică, sunt lipsite de mântuire. Unii dintre ei merg încă şi mai departe, declarând că nu numai confesiunile neortodoxe, dar şi majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale s-au rupt de unitatea Trupului:

„Hristos nu a creat această proliferare şi varietate de Biserici care există astăzi în lume […] Hristos a întemeiat o singură Biserică, Biserica Ortodoxă […]. Toţi cei care pretind că alcătuiesc «Biserica Ortodoxă» sunt departe de a reprezenta în mod real Biserica ortodoxă şi nu sunt altceva decât o imitaţie iscusită, o poleială făcută să inducă în eroare oameni creduli sau prea încrezători, incapabili să discearnă maşinaţii perverse […]. Nu asistăm noi oare în prezent la o apostazie a lui Hristos, din ce în ce mai mare ? Şi aceasta  se întâmplă nu numai printre heterodocşi, ci şi în interiorul Ortodoxiei însăşi, redusă la o simplă impostură.”[3]

Acest tip de ecleziologie i-a făcut pe cei care o împărtăşesc să provoace o schismă în cadrul Bisericii Ortodoxe. Ei au pierdut comuniunea cu Bisericile-mamă şi au dat naştere la noi grupuri ecleziastice care-şi au propria ierarhie. Pasajul citat dovedeşte o psihologie aproape sectară caracteriză de ura împotriva celorlalte Biserici creştine, întreţinută de sentimentul unei dreptăţi exclusive şi al infailibilităţii sale. Nu este surprinzător că acelaşi autor afirmă, în continuare: „Să ne acuze de tot ce vor dori, chiar de sectarism şi de schismă, nu ne deranjează cu nimic […]. Toate aceste pseudo-Biserici şi unitatea ecumenică sunt o amăgire inventată de oameni care L-au apostaziat pe Hristos şi care nu sunt, în ochii noştri, decât nişte oameni de nimic”.

Puncte de vedere extremiste pot fi întâlnite şi la unii teologi din cadrul Bisericilor Ortodoxe locale, chiar dacă poziţia oficială a acestor Biserici este, în general, mult mai deschisă faţă de celelalte confesiuni creştine. La ora actuală, majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale participă, în diverse moduri, la mişcarea pentru unitatea creştină (mişcarea ecumenică) şi întreţin legături cu creştinii de alte confesiuni, mai ales cu cele care au o ecleziologie identică sau apropiată de cea ortodoxă, precum Biserica Catolică şi Bisericile Orientale (precalcedoniene). Mari teologi ortodocşi ai acestui veac (precum părinţii Serghei Bulgakov, G. Florovsky, Alexandre Schmemann, John Meyendorff, Mitropolitul Antonie de Suroj, Episcopul Kallistos de Diokleia şi mulţi alţii) au fost capabili să demareze participarea Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenică pornind de la o poziţie teologică fermă.  Nu menţionăm decât un simplu citat al Mitropolitului Antonie care, respingând părerea potrivit căreia în afara Bisericii Ortodoxe nu poate exista nici har divin, nici Taine, nici preoţie, scrie următoarele:

„Cred că istoria Bisericii şi teologia ei sunt incompatibile cu această concluzie simplistă şi comodă, căci ea înlătură toate ezitările, toate problemele cărora trebuie să li se aducă o rezolvare demnă de Dumnezeu […]. Ce trebuie să facem cu cei care au împărtăşit o credinţă greşită sau au acceptat o falsă teologie, dar care au trăit şi au murit pentru Hristos ? Şi ce să mai spunem despre mărturisitorii Domnului, mucenici, acei catolici, protestanţi sau de altă confesiune care au trăit doar pentru a transmite credinţa lor în Mântuitorul şi celor care o ignorau, care au dus o viaţă plină de fapte duhovniceşti şi au primit mucenicia ? Nu vor fi ei recunoscuţi decât de Hristos în veşnicie şi respinşi de urmaşii Lui pe pământ ?”[4] Citește restul acestei intrări »

Anunțuri