Biserica şi Bisericile (Mitropolitul Ilarion Alfeyev)[1]

Octombrie 28, 2015

bisericaSimbolul de credinţă niceo-constantinopolitan vorbeşte despre o singură Biserică, o Biserică una. Or, în lume, există o mulţime de confesiuni creştine care se numesc Biserici. De cele mai multe ori, aceste confesiuni nu au nici o legătură între ele, iar uneori, chiar se duşmănesc unele pe altele. Este astfel distrusă unitatea Bisericii ? Iar Biserica, care era odinioară doar una, nu s-a fărâmiţat ea în diverse denumiri care au făcut-o să-şi piardă unitatea ?

Înainte de toate, trebuie să spunem că în lumina ecleziologiei ortodoxe, Biserica este, prin natura sa, de nedespărţit şi aşa va rămâne până la sfârşitul veacurilor. Rupturile şi schismele, care au fost consecinţe ale ereziilor, nu înseamnă că Biserica a fost fragmentată, ci că ereticii s-au despărţit de organismul unic al Bisericii, pierzând astfel orice legătură cu ea. Cum am văzut asta mai sus, o erezie se caracterizează prin faptul că se opune în mod conştient învăţăturii comun acceptate a Bisericii.

Teoria numită a „ramurilor”, potrivit căreia toate denumirile creştine existente reprezintă ramuri ale unui singur arbore, este străină de Ortodoxie. Unitatea Bisericii este condiţionată de unitatea Euharistică; nu poate exista în absenţa comuniunii euharistice. „Iar pe noi toţi, care ne împărtăşim dintr-o Pâine şi dintr-un Potir, uneşte-ne unii cu alţii, întru împărtăşirea aceluiaşi Duh Sfânt”, se roagă preotul în timpul Liturghiei Sfântului Vasile cel Mare.

Calitatea de membru al Bisericii se exprimă nu numai prin unitatea de credinţă din plan dogmatic, ci şi în unitatea Euharistiei. Este ceea ce precizează arhiepiscopul Ilarion Troiţki:

„Calitatea de membru al Bisericii este condiţionată de unirea cu ea. Nici nu s-ar putea altfel, fiindcă Biserica nu este o şcoală filozofică. Ea este omenirea cea nouă, organismul cel binecuvântat şi nou al iubirii. Hristos Însuşi a comparat unitatea ucenicilor Săi cu unitatea trunchiului şi a ramurilor lui. Doi copaci separaţi, despărţiţi unul de altul (…) nu pot fi în legătură organică unul cu celălalt. Duhul Sfânt este pentru Biserică ceea ce sufletul este pentru trup […]. Sufletul nu însufleţeşte mădularul tăiat al unui trup, după cum seva dătătoare de viaţă nu se scurge în ramurile tăiate (…). Ramura tăiată se usucă.”[2]

Grupurile de creştini care au ales o erezie contrară mărturisirii credinţei comune a Bisericii reprezintă astfel de ramuri tăiate.

Să însemne aceasta în mod obligatoriu că ortodocşii ar trebui să considere toate confesiunile creştine neortodoxe ca fiind eretice sau ramuri tăiate din trunchi? Pentru unii teologi, chiar aşa stau lucrurile. Exclusivismul lor este împărtăşit de câteva Biserici care, fiind despărţite de Bisericile Ortodoxe canonice, se consideră singurele moştenitoare autentice ale Ortodoxie. Pentru numeroşi teologi care aparţin acestor grupări, toate confesiunile occidentale, care s-au despărţit de Biserică, sunt lipsite de mântuire. Unii dintre ei merg încă şi mai departe, declarând că nu numai confesiunile neortodoxe, dar şi majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale s-au rupt de unitatea Trupului:

„Hristos nu a creat această proliferare şi varietate de Biserici care există astăzi în lume […] Hristos a întemeiat o singură Biserică, Biserica Ortodoxă […]. Toţi cei care pretind că alcătuiesc «Biserica Ortodoxă» sunt departe de a reprezenta în mod real Biserica ortodoxă şi nu sunt altceva decât o imitaţie iscusită, o poleială făcută să inducă în eroare oameni creduli sau prea încrezători, incapabili să discearnă maşinaţii perverse […]. Nu asistăm noi oare în prezent la o apostazie a lui Hristos, din ce în ce mai mare ? Şi aceasta  se întâmplă nu numai printre heterodocşi, ci şi în interiorul Ortodoxiei însăşi, redusă la o simplă impostură.”[3]

Acest tip de ecleziologie i-a făcut pe cei care o împărtăşesc să provoace o schismă în cadrul Bisericii Ortodoxe. Ei au pierdut comuniunea cu Bisericile-mamă şi au dat naştere la noi grupuri ecleziastice care-şi au propria ierarhie. Pasajul citat dovedeşte o psihologie aproape sectară caracteriză de ura împotriva celorlalte Biserici creştine, întreţinută de sentimentul unei dreptăţi exclusive şi al infailibilităţii sale. Nu este surprinzător că acelaşi autor afirmă, în continuare: „Să ne acuze de tot ce vor dori, chiar de sectarism şi de schismă, nu ne deranjează cu nimic […]. Toate aceste pseudo-Biserici şi unitatea ecumenică sunt o amăgire inventată de oameni care L-au apostaziat pe Hristos şi care nu sunt, în ochii noştri, decât nişte oameni de nimic”.

Puncte de vedere extremiste pot fi întâlnite şi la unii teologi din cadrul Bisericilor Ortodoxe locale, chiar dacă poziţia oficială a acestor Biserici este, în general, mult mai deschisă faţă de celelalte confesiuni creştine. La ora actuală, majoritatea Bisericilor Ortodoxe locale participă, în diverse moduri, la mişcarea pentru unitatea creştină (mişcarea ecumenică) şi întreţin legături cu creştinii de alte confesiuni, mai ales cu cele care au o ecleziologie identică sau apropiată de cea ortodoxă, precum Biserica Catolică şi Bisericile Orientale (precalcedoniene). Mari teologi ortodocşi ai acestui veac (precum părinţii Serghei Bulgakov, G. Florovsky, Alexandre Schmemann, John Meyendorff, Mitropolitul Antonie de Suroj, Episcopul Kallistos de Diokleia şi mulţi alţii) au fost capabili să demareze participarea Bisericii Ortodoxe la mişcarea ecumenică pornind de la o poziţie teologică fermă.  Nu menţionăm decât un simplu citat al Mitropolitului Antonie care, respingând părerea potrivit căreia în afara Bisericii Ortodoxe nu poate exista nici har divin, nici Taine, nici preoţie, scrie următoarele:

„Cred că istoria Bisericii şi teologia ei sunt incompatibile cu această concluzie simplistă şi comodă, căci ea înlătură toate ezitările, toate problemele cărora trebuie să li se aducă o rezolvare demnă de Dumnezeu […]. Ce trebuie să facem cu cei care au împărtăşit o credinţă greşită sau au acceptat o falsă teologie, dar care au trăit şi au murit pentru Hristos ? Şi ce să mai spunem despre mărturisitorii Domnului, mucenici, acei catolici, protestanţi sau de altă confesiune care au trăit doar pentru a transmite credinţa lor în Mântuitorul şi celor care o ignorau, care au dus o viaţă plină de fapte duhovniceşti şi au primit mucenicia ? Nu vor fi ei recunoscuţi decât de Hristos în veşnicie şi respinşi de urmaşii Lui pe pământ ?”[4] Citește restul acestei intrări »


O viziune asupra pluralismului religios

Martie 12, 2011

de rusnac mircea

Întro lume postmodernă, dominată de o diversitate etnică, culturală şi politică, se impune fenomenul pluralismului religios. Diversitatea religioasă a caracterizat dintotdeauna omenirea, aceasta fiind o însuşire de bază a modului de manifestare a diversităţii umane. Astfel, pluralismul religios devine un fenomen universal, care exprimă realităţi colective. În mod paradoxal efectele globalizării nuşi impun amprenta asupra uniformizării cultelor, ci mai curând diversificarea lor, răspândirea fără precedent a acestora şi crearea unor socieţăţi multireligioase în care dialogul între culte devine absolut necesar pentru cunoaşterea reciprocă, depăşirea conflictelor şi stabilirea unor legături în vederea consolidării societăţii. În statele unde Biserica are o autoritate puternică în societate (precum în România, unde încrederea întrun reprezentat al bisericii este de 86%[1]) cultele religioase devin un factor de formare a unei largi opinii sociale. Apartenenţa la un anumit cult adesea se identifică cu apartenenţa etnică. Astfel, lipsa unui dialog viabil între culte are drept consecinţă nu atât un conflict interreligios, ci mai curând unul etnic. În cazul spaţiului european şi cel asiatic lucrurile se prezintă sub o altă natură. Până în prezent există voci care consideră războiul din Kosovo (1996-1999) drept unul religios. Nu subscriu la această ipoteză, dar trebuie să recunoaştem că factorul religios a accentuat identitatea naţională a albanezilor kosovari. Un alt exemplu îl avem în avem în evenimentele din Irak, unde după invazia trupelor NATO în 2003 sa atestat un proces de presiuni sociale asupra minorităţilor creştine. Islamiştii radicali şi diversele bande au dat de înţeles lumii întregi că nu tolerează prezenţa creştinilor în ţara lor. Asasinatele şi masacrele au redus drastic numărul creştinilor de la 1 milion la 200 000.  Acest lucru se datorează faptului că creştinii sunt identificaţi cu cultura americană şi europeană. Masacrarea lor devine un act de răzbunare şi în acelaşi timp de protest faţă de invazia trupelor NATO în Irak. Exodul creştinilor se va încheia curând şi atunci creştinismul va rămâne doar un fragment din istoria irakiană[2]. Resentimentele faţă de alte valori culturale, prejudecăţile, lipsa unor informaţii referitor la doctrina şi evoluţia cultelor religioase, dar şi etichetarea unor religii cu anumite grupări sau interese politice creează o stare de tensiune între diversele culte ale lumii. Biserica, în special cea dominantă întrun anumit stat a devenit pe parcursul timpului instrument de propagare a unor interese politice. Să ne gândim doar la Biserica Ortodoxă Rusă care a fost un factor de rusificare în perioada ţaristă şi de susţinere a politicii promovate de curtea imperială. Rezistenţa în faţa acestei politici a fost atât de puternică, încât în sec. XIX o mare parte de ceceni se convertesc la islam, doar pentru a-şi păstra identitatea naţională. Tendinţa spre exclusivism este uşor de înţeles, ea avânduşi sursa în dorinţa de a păstra intactă învăţătura şi forma cultului, fără o influenţă din afară. Adesea această dorinţă este extinsă întrun final spre un fundamentalism religios, chiar în rândul creştinilor ortodocşi, încât se întrerupe orice contact cu eterodocşii. Conform ultimelor statistici numărul creştinilor ortodocşi în lume este în jur de 3%. Exclusivismul în aceste condiţii devine absurd. Ignorarea unor realităţi care aparţin timpului nostru dă dovadă nu atât de conservatorism, ci mai curând de infantilitate spirituală şi ipocrizie în materie de stabilire a unui dialog absolut necesar în lumea postmodernă.

Pluralismul religios este un fenomen universal, atât în spaţiu cât şi în timp. Configuraţia religiosă pe parcursul timpului a suferit majore transfigurări, au dispărut numeroase culte (să ne aducem aminte doar de religiile mitologice ale grecoromanilor, vechilor egipteni, getodacilor, etc). Nu este exclus ca în viitor harta confesională a lumii va suporta modificări majore, direcţia însă rămâne un mister.

O problemă delicată în modul de raportare a diverselor confesiuni reprezintă „ideea de sacru”. Toate religiile nu se limitează doar la această idee, ci percep descoperirea sacrului ca pe un factor activ, operant. Pentru cel ce nu vede în religie decât o manifestare naturale a activităţii umane, toate religiile sunt instructive, fără nici un fel de excepţie, căci toate îl exprimă pe om întrun mod specific[3]. Pentru omul religios spaţiul nu este omogen, ci prezintă rupturi şi spărturi. Unele porţiuni de spaţiu sunt calitativ diferite de celelalte.[4] „Nu te apropia aici”, îi spune Domnul lui Moise, „ci scoateţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Ieşirea 3, 5). Fenomenul religios este ieşit din comunul cotidian, depăşeşte limita realităţii perceptibile, însă există în convieţuire inseparabilă cu imanentul uman, crează deplinătatea condiţiei umane date[5]. Dar acest lucru nu delimitează o traiectorie foarte clară între spaţiul sacru şi cel profan, cu atât mai mult când acest lucru se referă la culte. Eliade afirmă că „existenţa profană nu se întâlneşte niciodată în stare pură. Oricare ar fi gradul de desacralizare a Lumii la care ajuns, omul care a optat pentru o viaţă profană nu reuşeşte să abolească total comportamentul religios. Până şi existenţa cea mai desacralizată păstrează încă urmele unei valorizări religioase a Lumii.[6]Citește restul acestei intrări »