Libertatea de gândire, de conştiinţă şi de religie (de Erhan Andrei)

martie 24, 2011

„Orice persoană are dreptul la libertatea gândirii, a conştiinţei şi a religiei; acest drept implică libertatea de a-şi schimba religia sau convingerile precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerile sale, individual sau în colectiv, atât în public cât şi privat, prin învăţământ, practici, cult şi îndeplinirea de rituri.[1]

1.”Orice persoană are drept la libertatea gândirii, conştiinţei şi religiei; acest drept implică libertatea de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa, precum şi libertatea de a-şi manifesta religia sau convingerea, individual sau în comun, atât în public cât şi în particular prin cult şi îndeplinirea riturilor, prin practici şi prin învăţământ.

2. Nimeni nu va fi supus vreunei constrângeri putând aduce atingeri libertăţii sale de a avea sau de a adopta o religie sau o convingere la alegerea sa.

3. Libertatea manifestării religiei sau convingerilor nu poate fi supusă decât restricţiilor prevăzute de lege şi necesare pentru ocrotirea securităţii, ordinii şi sănătăţii publice ori a moralei sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.

4. Statele părţi la prezentul Pact se angajează să respecte libertatea părinţilor şi, atunci când este cazul, a tutorilor legali, de a asigura educaţia religioasă şi morală a copiilor lor, în conformitate cu propriile convingeri.” [2]

1.„Statele părţi vor respecta dreptul copilului la libertatea de gândire, de conştiinţă şi religie”.

2. Statele părţi vor respecta dreptul şi obligaţia părinţilor sau, după caz, ale reprezentanţilor legali ai copilului, de a-l orienta pe acesta în exercitarea dreptului sus menţionat, de o manieră care să corespundă dezvoltării capacităţilor sale.

3. Libertatea fiecăruia de a-şi manifesta religia sau convingerile poate fi supusă numai restricţiilor care sunt prevăzute de lege şi care sunt necesare pentru protecţia securităţii publice, a ordinii publice, a sănătăţii şi moralei publice sau a libertăţilor şi drepturilor fundamentale ale altora.” [3]

Libertatea de gândire, conştiinţă, religie este un drept absolut Această libertate semnifică că nu se poate pătrunde în forul interior al persoanei. Acest drept cuprinde trei elemente:

  • dreptul de a avea convingeri;
  • dreptul de a nu avea convingeri,
  • dreptul de a schimba convingerea.

Termenul de convingere acoperă diferite domenii ale gândirii şi credinţei ca: filosofia, concepţiile politice, credinţele. Libertatea de gândire, conştiinţă şi religie nu înseamnă că aceasta permite sustragerea de la obligaţiile legale.

Pentru Isaiah Berlin există 2 sensuri (politice) ale conceptului de libertate[4]:

Libertatea negativa – este acea forma de exprimare a libertaţii în care orice interferenţă cu libertaţile semenilor este de natura sa restrângă libertatea unui individ.

Nu se poate miza pe atitudinea de moment a individului, el trebuie sa respecte anumite reguli formale care au doar un caracter instrumental, în sensul ca se aşteaptă ca ele sa fie de folos unor indivizi încă necunoscuţi, pentru scopurile în care aceşti oameni vor socoti de cuviinţă să le întrebuinteze şi în imprejurari ce nu pot fi prevazute în detalii. Aşadar aceste reguli trebuie să fie prestabilite şi, în mod fundamental, cunoscute de către toată lumea. Sunt un fel de reguli ale jocului care trebuie respectate de catre toţi participanţii pentru a fi asigurată buna desfăşurare a acestuia. Ele nu sunt de natura restrictivă din moment ce sunt acceptate şi însuşite de către toată lumea. În aceste limite stabilite, orice acţiune este posibilă a fi desfăşurata în propriul interes.

În concluzie, libertatea negativă este acea libertate raţional posibil a fi exprimată în cadrul unei societăţi guvernată de un stat de drept, care intervine în limitele unor reguli prestabilite numai acolo unde libertatea individuala este încălcată, şi în care fiecare individ îşi exprimă propria libertate până la limita la care aceasta lezează libertatea altui individ.

Libertatea pozitivă este un concept cu un înţeles mai abstract. Stricto senso, „ea derivă din dorinţa fiecarui individ de a fi propriul stăpân”. Este rezultatul egoismului spiritului uman care vrea sa-şi satisfacă propriul interes, fara a fi impiedicat de ceva sau cineva în acest sens. Placerea de a te simţi perfect stăpân în ceea ce priveşte propria-ţi persoana, de a nu fi sclavul dorinţelor nimanui, de a lua decizii numai în funcţie de propriile dorinţe şi nevoi, cam acesta ar fi idealul oricărui adept al libertaţii totale.

Daca aceste alegeri sunt bune sau rele pentru propria persoană, aceasta nu poate decide decât el însuşi, nimeni nu are dreptul să intervină brutal în viaţa individului pentru a o comanda, programa şi dirija. Fiecare este îndreptaţit să acţioneze asupra propriei persoane aşa cum doreşte şi cum îi dictează conştiinţa, nevoile, capriciile sau hazardul. Atata timp cât acţiunile sale nu prejudiciaza alţi membri ai societaţii, normele nu pot fi impuse.

În cazul în care anumite fapte sau acţiuni săvârşite de către persoane responsabile nu aduc neajunsuri decât celor care le-au săvârşit, atunci nu poate fi apelată drept contraargument decât „îndatorirea către noi înşine”. Se poate vorbi despre autorespect şi autoevaluare, acestea însă nu sunt obligatorii din punct de vedere social, politic, economic, intervenţia societaţii pentru a-l aduce pe individ pe calea cea bună nefiind îndreptaţită în acest caz. Societatea poate să se dezică de consecinţele acţiunii respectivului, să-şi deroge orice fel de responsabilitate, să-l izoleze şi să-l evite, prevenindu-i totodata pe cei neavizaţi de comportamentul nociv al semenului lor. Asupra individului în cauză nu trebuie să se intervină coercitiv ci doar pedagogic, atrăgându-i-se atenţia asupra efectelor negative. Ca fiinţa raţională, am propriul meu sistem de valori în perimetrul căruia acţionez, propriile standarde pe care vreau să le depaşesc, propriile obiective şi idealuri pe care încerc să le ating. Nu pot accepta să renunţ la ele pentru ca aşa îmi cere societatea. Mă manifest aşa cum îmi sugerează propria conştiinţă şi nu o forţă exterioară. Nu sunt o rotiţă într-un angrenaj, obligată să facă anumite mişcări, altfel riscând a fi înlocuită. Libertatea individuală pozitivă nu poate fi confundată cu libertatea intregului angrenaj. De fapt, aici se nasc cele mai multe conflicte între cele două aspecte ale conceptului de libertate, libertate negativă şi libertate pozitivă, pentru ca anumite decizii aparţinând în mod tradiţional sferei libertaţii pozitive pot să aibă efecte negative asupra celorlalţi. În concluzie, linia de demarcaţie între cele două tipuri de libertate, dacă există, atunci este foarte fragilă, existând cazuri în care una este negată sau anihilata de cealaltă. Găsirea acestei linii a preocupat multe minţi. Filozofi de seama lui Rousseau, Kant, Fische sau ganditori şi creatori de teorie economică cum ar fi Adam Smith, David Ricardo, J.S. Mill, Fr. von Hayek , L. von Mises sau M. Friedman, pentru a menţiona doar câţiva din lunga lista ce ar putea fi enumerată în acest sens, s-au simţit derutaţi când şi-au pus o asemenea problemă. A trai liber înseamnă a te supune raţiunii proprii. Dar, dacă sunt raţional, atunci trebuie să admit ca şi ceilalţi vor dori să traiască după propria voinţă. Ceea ce-mi doresc eu poate constitui obiectul dorinţei oricui. Frontiera între dorinţele mele şi cele ale semenilor trebuie trasată. Raţiunea în numele căreia traiesc îmi impune acest lucru. Cum este posibil să trasez această graniţă făra a-mi încălca propriile valori? Raspunsul este foarte simplu şi nu poate veni decât din direcţie liberală: făcând apel la raţiune. „Un stat raţional (adică liber) este acel stat care va fi guvernat de legi cu care oamenii raţionali ar fi, în mod nesilit, de acord, pe care ei înşişi le-ar promulga dacă ar fi întrebaţi ce anume doresc”.

Libertatea de conştiinţă

Diferite drepturi consacrate de către sistemul Curţii europene a Drepturilor Omului implică problema pluralismului care caracterizează societatea democratică europeană: se are în vedere dreptul la alegeri libere (articolul 3 din Protocolul nr. 1), al libertăţii de exprimare (articolul 10), al libertăţii de gândire, conştiinţă şi religie (articolul 9), al libertăţii de întrunire şi asociere (articolul 11). Ele de altfel sunt strâns legate în jurisprudenţa europeană. Controlul european asupra respectării acestor drepturi ocupă în realitate puţin spaţiu în obligaţiunile pozitive. Ţinand cont de însăşi structura drepturilor în cauză, şi făcând abstracţie pentru moment de dreptul la alegeri libere, contenciosul încălcării lor este esenţialmente un contencios al restricţiilor impuse de către Stat exercitării lor. Şi dacă asemenea obligaţiuni există – deoarece totuşi cazul este de aşa natură – ele răman a fi excepţionale şi nu cunosc nivelul de sistematizare pe care îl regăsim în cadrul articolelor studiate mai sus (articolele 2, 3, 4 şi 8).

În Constituţia României, libertatea conştiinţei este consacrată în articolul 29, cuprinzând

şase articole. Primele două alineate cuprind dispoziţii cu caracter general: interdicţia de a îngrădi sub orice formă „libertatea gândirii şi a opiniilor, precum şi libertatea credinţelor religioase”, asfel încât „nimeni nu poate fi constrâns să adopte o opinie sau să adere la o credinţă religioasă, contrare convingerilor sale”(alin. (1)) şi garantarea libertăţii conştiinţei, manifestarea acesteia fiind permisă numai în spirit de toleranţă şi de respect reciproc (alin. (2)).                                               Reprezentările religioase sînt reprezentări colective, exprimînd realităţi colective ; riturile sînt moduri de acţiune care iau naştere doar în sînul grupurilor reunite şi care sunt destinate a suscita, a întreţine sau reface anumite stări mentale ale grupului. Dar atunci, categoriile fiind de origine religioasă, rezultă că ele trebuie să ţină de natura comună a tuturor faptelor religioase : şi ele trebuie să fie lucruri sociale, produse ale gîndirii colective. «Nu înseamnă oare că zeul şi societatea sînt una ? Cum ar fi  putut să devină figura acestei quasi-divinităţi emblema grupului, dacă grupul şi divinitatea ar fi două realităţi distincte ?»[5] Astfel, forţele pe care oamenii le capătă din religie au o bază reală. Ele provin de la singura realitate care le este superioară ca indivizi, societatea. În raportul dintre indivizi şi grup se produce un proces de idealizare care permite transfigurarea societăţii în ceva divin : «O societate are tot ce trebuie pentru a trezi în spirite, prin acţiunea pe care o exercită asupra lor, senzaţia de divin; căci ea este pentru membrii ei ceea ce zeul este pentru credincioşii săi»[6] . Religia e un lucru eminamente social. Actualmente, Înalta jurisdicţie europeană încă nu s-a pronunţat asupra punctului de a şti dacă articolul 9 din Convenţie, care protejează libertatea de gândire, conştiinţă şi religie împotriva ingerinţelor din partea Statului, conţine şi obligaţiuni positive pentru Stat. Totuşi ea a avut această ocazie. Astfel, spre exemplu, în cauza Vergos c. Greciei[7] , în care autorităţilor naţionale li se reproşa in mod special că nu au delimitat un spaţiu pentru construirea unei case de rugăciuni. Dar ea, de fiecare dată, a preferat să califice ca ingerinţă ceea ce putea fi considerat ca o carenţă. În acelaşi timp, ar trebui să admitem în mod logic că problematica desfăşurată în privinţa articolului 10 este transportabilă la acest caz, în ceea ce priveşte în special atentatele la libertatea de gândire, conştiinţă şi religie din partea unei persoane private, spre exemplu, în cadrul profesional. Citește restul acestei intrări »

Reclame

Mit şi Simbol (de Erhan Andrei)

martie 21, 2011

Motto:
Omul, dup
ă cum ne dăm seama dacă reflectăm un moment,
niciodata nu percepe ceva complet sau nu întelege ceva pe deplin.
– Carl Gustav Jung –

Definind mitul[1], Eliade constată că nu de puţine ori exegeţii occidentali i-au conturat acestuia un portret robot negativ. Au identificat mitul cu fabula şi ficţiunea, minciuna şi povestea, într-un cuvânt cu irealitatea. După interpretările în cheie esoterico–magică tipice pentru perioada renascentistă, studiile moderne ale mitului s-au răspândit începând cu secolul al XVIII-lea când au reușit să se desprindă de prejudecățile teoretice care considerau miturile doar ca pe niște produse fantastice, dacă nu chiar obscure și iraționale pentru a le aborda cu instrumente conceptuale ale rațiunii și ale criticii pozitive a religiilor.  Mediile culturale pozitiviste şi marxiste au amplificat şi dus spre o limită a interpretării această istorică eroare. Or, de fapt, lucrurile stau exact invers, constată Eliade, în culturile vechi, tradiţionale, mitul era temeiul spiritual al întregii existenţe. El numea întâmplările sacre, revelaţiile din illo tempore şi constituia modelul exemplar al tuturor faptelor umane semnificative. Spre exemplu deja în Dialogurile lui Platon se simte o distanță la care se ajunsese în conștiința reflexivă între percepția rațională a structurii ideale a realității și mitul, care era încă present în cultura religiei instituționale și în riturile misterelor. În Timaios, Platon recurge la mit pentru a explica cu ajutorul verosimilului lacunele cunoașterii din gândire.   Mitul cuprindea o sumă a tradiţiilor ancestrale şi a normelor sociale esenţiale transmise intergeneraţional, pe cale iniţiatică , povestea aventurile fiinţelor supranaturale, iruperea sacrului în istorie şi modul în care omul a devenit fiinţă sexuală, culturală şi muritoare. „Este indubitabil că povestirile considerate mai puțin valoroase au primit caracterul lor supranatural de la miturile sacre mai vechi…Aceste mituri antice, cu adevărul lor contrazic în asemenea măsură gândirea și știința rațională încât deja unii filosofi greci cum ar fi Xenofan și Platon, le-au expus în glumă ca invenții nebunești sau chiar dăunătoare. Dezvoltarea Filosofiei a determinat progresiva eliminare a mythosul-ui din orizontul istoric al unui destin creat de oameni cu argumentele unei gândiri conștiente de sine și a provocat sublimarea mitului în forme de supravețuire alegorică”[2]. F.M. Müller studiind operele Vedei a văzut mitul doar ca  „o dialectică, o formă antică a limbajului”[3].

Adevăratele mituri revelau o faţă nevăzută a realităţii, inaccesibilă direct experienţei profane, experienţă întemeiată, înainte de toate, pe simţuri şi exerciţiul raţiunii. Misterul naturii duale şi contradictorii a unor zeităţi şi fiinţe mitologice, de pildă, era revelat pe calea regală a mitologiei. Numai aşa puteai “înţelege”, de exemplu, cum Iahwe – divinitatea veterotestamentară – era bun şi mânios, blând şi înspăimântător, creator şi distructiv. În gândirea lui Eliade, mitul nu este  „efemerul produs al creaţiei imaginare”[4],ci “ un act de creaţie autonomă a spiritului; prin acest act de creaţie se efectuează revelaţia, iar nu prin materia sau evenimentele pe care ea le foloseşte”[5]. El nu face decât să mijlocească intrarea în lume a unui mister şi să provoace înţelegerea unor date capitale ale condiţiei umane. “În nici un caz mitul nu poate fi considerat ca simpla proiecţie fantastică a unui eveniment «natural»”[6], o fanie, “şi numai prin aceste kratofanii sau hierofanii devine «Natura» obiect magico-religios şi, ca atare, interesează fenomenologia religioasă şi istoria religiilor”[7].Una dintre principalele manifestări ale funcţiei religioase a psihicului este producerea de simboluri şi imagini, în special în mit, vise şi viziuni. Sensibilitatea mitică este absolut necesară pentru abordarea funcţiei religioase a psihicului cu ajutorul psihologiei abisale.

Dinamica nivelului arhetipal al psihicului, la care lucrează terapeuţii atunci când au de-a face atât cu un material infantil, cât şi cu trăiri religioase, este uneori mai strâns legată de imagistica mitului decât de oricare dintre ştiinţele bazate pe logică şi numere. Jung a arătatat că existenţa formării de mituri în elemente structurale profunde din inconştient, de felul mitologemelor, reflectă dinamica psihicului[8]: „Structura mitului este rezultatul unor procese complexe de coeziune socială controlată de psihodinamica memoriei orale care creează forme specifice decomunicare și de strângere de informații și activează strategii de identificare și recunoștere”[9].

C.G. Jung sugera ca miturile ar fi expresia subconstientului colectiv al umanitatii. Victor Kernbach încearca o definitie de sinteza a mitului, prin ceea ce el însuși numea un „efort de aglomerare a notiunilor”. Deși deschiderea realizată de J.G. Herder
(cel care s-a abandonat exclusiv unui studiu filologic erudit al surselor pentru un proiect innovator de tip poetico-filosofic – Neue Mythologie[10]),  nu presupunea trecerea definitivă la o mitologie estetică, putea să apară clar deosebirea față de o Dichtermythologie (mitologia poeziei)  și o Urmythologie (mitologia originilor). Citește restul acestei intrări »


Etnogeneza poporului Român o certitudine sau ipoteza de travaliu?

octombrie 23, 2010

de Erhan Andrei

 

După o perioadă de certitudine colectivă privind originea și procesul formării poporului român, un studiul relativ recent al istoricului Neagu Djuvara publicat la editura „Humanitas” cu numele „Thocomerius – Negru Vodă, un voivod de origină cumană la începuturile Ţării Româneşti”, zguduie din temelii pretențiile unor istorici de adevăr istoric absolut. Se pare că nu reprezintă o inovație, teza privind descendența cumană a domnitorului Basarab în istoriografia românească, precedente a unei astfel de ipoteze regăsindu-se chiar și-n opera marelui istoric român Nicolae Iorga care face o comunicare la Academia Română în 1927 intitulată „Imperiul cumanilor şi domnia lui Basaraba”, în care găsim afirmat că : „Numele e cuman”. (Basar e aoristul unui verb, “a domina”, iar aba e “tata”). După care adaugă: „Dar numai numele?”. O altă dovadă în viziunea, aceluiași, o constituie cercetările orientalistului Aurel Decei privind faptul că tatăl lui Basarab, pomenit în cronici „Thocomerii” era cuman şi era acelaşi personaj cu „descălecătorul” Negru Vodă.

Neagu Djuvara merge pe ideea istoricilor europeni că întemeierea majorităţilor state europene s-a datorat unor minorităţi etnice care au coagulat popoarele cucerite formându-se noi neamuri şi ţări. Drept exemplu la scară universală servind cazul varegilor (vikingi) care au contribuit la întemeierea Rusiei medievale, a francilor care cucerind Galia au întemeiat Franţa, a anglo-saxonilor care s-au aşezat în Anglia ş.a.m.d. Această masă de migratori redusă numeric dar activă politic s-a constituit în aristocraţia ţărilor respective şi cu timpul s-a topit în masa poporului majoritar. Pe acest principiu marşează şi Neagu Djuvara afirmând că aristocraţia cumană stă la baza întemeierii Ţării Româneşti. Istoricul Djuvara, bazându-se pe documente ungureşti şi papale susţine întemeierea politică a Ţării Româneşti ca o continuare a Cumaniei din Muntenia şi că întemeietorii noştri au fost de religie catolică deoarece funcţiona aici episcopia catolică de Milcovia. Neagu Djuvara îşi sintetizează teoria astfel „atât numele lui Basarab, cât şi cel al tatălui său, Thocomerius, sunt de origine cumană. Basarab şi fiul său Nicolae Alexandru au fost de religie catolică, în condiţiile în care slavii şi românii ţinuseră de veacuri de biserica răsăriteană, iar cumanii erau singurul popor catolic din Ţara Românească. Contrar credinţei fără suport documentar potrivit căreia Basarab s-ar fi impus peste ceilalţi cneji români ca şi căpetenie împotriva tătarilor cronicile ungureşti şi cele sârbeşti menţionează faptul că în bătăliile „de la Posada” şi Velbužd tătarii s-au aflat alături de români. Deoarece tătarii occidentali erau în majoritate foşti cumani, o posibilă origine cumană a lui Basarab ar fi putut crea legături între cele două popoare. Mai mult ca atât susține autorul tezei genezocumane, „Porecla Negru-Vodă dată descălecătorului sau întemeietorului, cum a mai fost numit, se referă la culoarea feţei sale, aşa cum este consemnat separat de către Paul de Alep şi cronicarul Miron Costin. Pentru români, neamul cumanilor ar fi apărut mai închis la culoare”. Ipoteza aceasta însă nu este , din nefericire pentru bătrânul istoric, împărtășită de cei mai mulți dintre cei din clasa sa, reproșândui-se lipsa de logică istorică, tânărului pioner. „Cumanii, unul dintre acele popoare turcice barbare înrudiți cu avarii, protobulgarii, înaintea cărora au venit și au stat cam vre-o două sute de ani pe teritoriile noastre, pecenegii. Derivații din marea masă a cumanilor albi, aflați atunci cam prin regiunea Ucrainei de astăzi. Noi, fiind ultimul val al cumanilor, eram numiţi cumanii negri, iar cei din Ucraina erau albi, asta e diferenta dintre cumanii principali şi cei periferici, fară conotaţie peiorativă. Cumanii albi primesc valul mongolilor. Cei negri, ai noştri, care refuzaseră creştinarea, luptându-se cu ungurii timp de 150 de ani, au văzut victoria oamenilor lui Genghis Han, de la 1223, şi au cerut imediat creştinarea din partea regelui Ungariei. Regele era vasalul Papei şi considera o misiune sfântă creştinarea vecinilor sai. Citește restul acestei intrări »


Resemnificare (de Erhan Andrei)

octombrie 22, 2010


Familiar necunoscut, suspans  temut al unei ştiri

la limita nemărginitului din firi,

riminiscenţă crudă a unei amintiri

Cu zâmbet fin, expresie-n priviri.

Ce mult  consum  de  aer  şi efort  se epuizară

şi chiar  zenitu-i de-l vedeam ce mult mă implicarăm …

Dar  nu regret ,   —  ar fi banal,

greşim  mereu, chiar repetat

nu pierzi deloc  dacă iubeşti

chiar  dimpotriva ai câştigat!

C-ar fi inept şi fără tact

Să tot susţin fără temei că: Citește restul acestei intrări »


Conştiinţa morală (CM): dubiul moral şi patologiile sale (scrupulozitatea, laxismul, fariseismul) de Erhan Andrei

iulie 6, 2010

Prin natura sa esențialitatea nu recurge la explicație cât la imperativele necesității ce se impun a fi satisfăcute. Legat de această necesitate toate eforturile noastre se complac în simple recursuri  a căror importanță se supune unui proces de inducție extrinsecă. Între cei doi poli ai nevoii, prioritatea de cele mai multe ori ar trebui sa revină celei interioreflexive, celei a cărei elemente ar fi suficient de estimative pentru a crea profilul robot a celui care se proiectează. Practica cotidiană a valorilor  la care pseudoaderăm are un cu totul și totul alt demers de manifestare în ce privește acestă contrabalansare valorică. Uneori individului i se cere într-un mod mai mult sau mai puțin latent  o raționalizare  axiologică a cărei obiect  scapă necesităților. Se presupune probabil că nu întotdeauna ceea ce se vrea are suport arhetipal în palmaresul necesităților noastre ontologice. În acestă goană trepidant-indusă puținul timp care-i mai rămâne exponentului ființial nu-i este suficient decât pentru a-și plânge  golul interior pe care-l resimte. Bine, că reacțiile în fața unor astfel de constatări sunt cât se poate de diverse sau și complexe. Acuzele oscilează între autoblamări fie sub forma regretelor, revoltelor, rutinei, nonsensului, inaccesibilității finalității, nevrozei, dezvoltării compulsiunilor catharctice, sau resemnări a căror rațiune ne-o justificăm prin existența unor scopuri ascunse  dincolo de aparențe, și în cazul acestei de-a doua atitudini de cele mai multe ori dezvoltă o acută și lucidă conștientizare a propriilor limite în perceperea, înțelegerea și resemnificarea evenimentelor fie dimpotrivă o indiferență, o încredere oarbă providențială care ajunge să degenereze într-o  totală absolvire de culpabilitate și prin urmare responsabilitate atât personală cât și colectivă.

Impresionantă acestă contrapondere între nedreptatea și nonsensul de proporții cosmice și vina, nevrednicia personală sau chiar naivitatea obsesivă. Rețete proscrise sau dozaje cvasiexacte privind acest scenariu din câte știu eu nu există dar peste tot se cere și se pretinde discernământ: un fel de instrument prin care se cântărește realitatea cât mai obiectiv posibil (dacă-i așa ceva poate fi măcar întrucâtva posibil) și se estimează efectele ei în sine cât și pentru sine. Ca și în cazul oricărui instrument această busolă spirituală are dezavantajul de a te sustrage din posesia certitudinilor instigându-te la prudență pe învolburata cale a vieții în care singura certitudine este mai degrabă – incertitudinea.

Discernământul te mai și provoacă la luciditate în sensul conștientizării rațiunii care te animă să realizezi ceva. A discerne este echivalent cu a deosebi, a pune în balanță, doar în ceea ce ne privește, adică e ceva mai mult particular dar nu subiectiv (în sensul că ar fi ontologic legată de subiect). Atenție deci, un bun ca atare poate fi recomandat în anumite cantități în funcție de caz, problema lui „ce îmi trebuie” și „în ce cantitate” diferă însă de la individ la individ, în virtutea frumoasei noastre condamnări la unicitate[1]. La fel este și cu judecata ( în sensul unui proces activ care nu se reduce doar la evaluare, ci mai necesită : analiză, sinteză, introspecție, corelare, și evident înțelegere adică accesul la conținutul ideativ interior al celui în cauză (lucru posibil doar parțial, deși când judecăm avem pretenții de exhaustivitate). Secolul 20 ne-a decondiționat într-o oarecare măsură de exigențele moralizante ale conștiinței și nu mă refer aici doar la Burns[2], Ellis[3], Meggle, Marks, Wolpe şi Lazarus[4], Maulstby etc., dar și la tendința de împropriere a modului oriental de gândire (principiului terțului inclus) total străin de maniera logico-occidentală de a privi lucrurile.

În această ordine de idei consider fariseismul o emblemă a autosuficienței[5], o preocupare excesivă pentru modul cum ne percep alţii[6] în detrimental  consecvenței cu sine. O acceptare de complezență a unor roluri prescrise cu care nu fac feed-back ori orgoliul bolnăvicios a imaginii de sine nu se circumscrie deloc în gama premizelor  morale[7]. Cuvintele eu sunt sunt cuvinte cu tărie care odată însoțite de ceva indiferent ce n-ai pretinde se întorc sa-ți pretindă. Ș-apoi să nu uităm că păcatele cu gândul sunt mult mai periculoase decât cele cu fapta, prin efectul lor de boomerang, căci odată săvârșit păcatul cu fapta poate fi expus ca pe tavă criticii publice ajungi fara sa vrei să fii absolvit de culpă prin dezaprobarea pe care ți-o arată cei din jur, însă în cazul păcatului cu gândul e cu totul altceva, fapta nefiind decât la nivelul intenției nu-i accesibilă privirilor sociale și ajungi astfel într-un sfârșit să-ți pretinzi că nici n-ai fi săvârșit-o, unde mai pui cazurile când trebuie să și minți pentru a ți-o ascunde cât mai temeinic sau sa-i condamni  pe ceilalți pentru același păcat. Probabil a ținut prea mult acest fenomen numit fariseismul să valideze fapta mai degrabă prin efecte decât prin cauze. În titlul acestui eseul este prezentat ca o patologie a dubiului moral, dar oare dubiul sau certitudinea a fost atu-ul fariseismului?  Firile care problematizează, care se îndoiesc (raportez verbul la etimologia grecească a termenului „antropos”(cel care privește în sus) reformulează prin propria existență un atribut intrinsec al vieții: mișcarea. Deci o mișcare fără vectori de direcție denotă o stagnare, o autosuficiență[8]. Citește restul acestei intrări »


Maria Gaetana Agnesi (de Erhan Andrei)

iunie 15, 2010

Oratio qua ostenditur artium liberalium
studia femineo sexu neutiquam abhorrere
„(M.Agnesi)

Maria Gaetana Agnesi ( 16 mai 1718, la Bolonia – d. 9 ianuarie 1799 Italia) a fost o femeie-matematician, lingvist şi filozof italiană. I se atribuie scrierea primei cărţi în care sunt tratate atât calculul diferenţial cât şi cel integral. Matematician și filozof italian, Maria Gaetana Agnesi a fost considerată ca fiind prima femeie din occident care a obținut o reputație în matematică. Agnesi a fost cel mai mare copil al unui înstărit negustor de mătase care a pus+o in legatura cu cei mai buni profesori ai timpului. Era un copil căruia deja de la vârsta de 9 ani i s-a atribuit supranumele de „Poliglotte ambulante” sau „Oracolul celor șapte limbi”: pentru că vorbea fluent: Latina, Greaca, Franceza, ebraica, și câteva limbi orientale. A studiat geometria, analiza și filosofia. La 32 ani, a ajuns prima matematiciana prof. univ. elogiata la Bologna. A studiat secțiunile conice, a studiat curba y 2 (2a – x) = a3 , numita „bucla lui Agnesi”, pe care o găsim astazi și sub formele: x2 y = 4a2 (2a – y) , sau x2 y = a2 (a – y) .
La vârsta de 20 de ani a scris „Propositiones philosophicae” („teoremele filozofiei”) o serie de eseuri filozofice și istorice de inspirație Newtoniană, bazate pe discuțiile avute cu cei care o vizitau la invitația tatălui ei, a fost publicată în 1738. Frecvent în scrierile ei se întâlnește tema educației femeii.
„Instituzioni analitiche ad uso della gioventù italiana” („institutii analitice pentru tinerii italieni-1748”), cea mai cunoscută lucrare a sa, în două mari volume a condiționat remarcabil o cuprinzătoare și sistematică tratare a algebrei și analizei, incluzând deasemenea și dezvoltarea integralelor și calculele diferențiale. Lucrarea cuprinde trei mari capitole: în primul capitol se regăsește problema cantităților finite, problemele elementare de tangență, minim, maxim și a punctelor de inflexiune. Cel de-al doilea capitol se referă la analiza cantităților infinite și a calculelor integrale. Al treilea capitol expune metoda inversă a tangentelor și a ecuațiilor diferențiale.
În această lucrare s-au găsit teme despre curba Agnesi, o curbă cubică cunoscută în Italia ca Versiera, care a fost confundată cu versicra („vrajitoare”) și tradusă în engleză ca: „Vrăjitoarea lui Agnesi„:

Aceasta a constituit o bază pentru lucrarile lui Euler, tradusă în limba engleză de Colson, prof. la Univ. din Cambridge și în limba franceză de către Autelmy, cu o notă de Bossut.
Agnesi a scris ecuaţia de pe această curbă în forma y = a * sqrt (a xx * * x) / x, deoarece ea a considerat axa x să fie axa verticală şi axa y care urmează să fie axa orizontală [Kennedy].. Cadrele de referinţă folosesc azi x pe orizontală şi verticală y, astfel încât o formă modernă a curbei este dată de ecuaţia carteziană yx 2 = a 2 (ay) sau y = a 3 / (x 2 + a 2). Este o condiţie a curbei, iniţial studiată de către Pierre de Fermat și Guido Grandi in 1703. Incepand cu un cerc fix, este ales un punct 0 pe cerc. . Pentru orice alt punct A de pe cerc, linia OA  este o secanta , Punctul M este diametral opus punctului 0. Linia OA intersectează tangenta lui M în punctul N. O linie paralelă cu OM prin punctual N și o linie perpendiculară a lui cu OM prin A intersectată de P. Cu cât punctual A este mai variat, calea spre P este numită witch (vrăjitoare). Curba este asimptotica liniei tangente a cercului prin punctul fix 0. Tangenta vrăjitoarei Agnesei în punctual parameterului p este: (p2+1)2y + 2px = a(3p2+1). „A fost numit versiera, un cuvânt derivat din „vertere” etimologul latin, însemnând „a transforma „, dar a fost, de asemenea, o abreviere pentru „avversiera” cuvântul italian, ceea ce înseamnă „soţia diavolului „[Osen, 45].  Citește restul acestei intrări »


Hypatia[1] din Alexandria (370-415) by Erhan Andrei

iunie 5, 2010

„A lua superstiția drept adevăr, e cel mai teribil  lucru”  Hypatia

Începem astăzi publicarea unei serii de articole despre rolul și contribuția femeii la ascensiunea noastră spirituală, politică, științifică, dar cu precădere filozofică, dată fiind prejudecățile unora dintre noi de a le considera „inferioare” bărbaților în materie de gândire abstractă. Vrem ca prin această inițiativă literară să reconsiderăm raportul de complementaritate dintre (femei și bărbați) cei care reprezintă frumusețea puterii și cele care simbolizează puterea frumuseții

By Erhan Andrei

A trecut peste bariere sociale, a învins într-o lume care o excludea categoric din viața socială, a ocupat pozițiile de frunte destinate exclusiv barbaților, strălucită şi de mare frumuseţe, Hypatia din Alexandria este considerată prima femeie de ştiinţă din istorie. Într‑o vreme în care femeile nu aveau acces la cunoaştere, Hypatia a reuşit să‑şi deschidă drumul spre ştiinţă şi a ajuns să se bucure de aprecierea publică, fost  matematician, filozof şi astronom al Greaciei Antice, care a trăit în Egiptul roman, la Alexandria. A fost o adeptă a filoziei neoplatonice, care a încurajat folosirea logicii şi a matematicii împotriva misticismului.

S‑a născut în anul 370, în Alexandria[2]. Nu se cunosc date despre mama sa, dar se ştie că tatăl ei a fost un reputat filozof şi mathematician, Teon din Alexandria. Acesta a supravegheat personal educaţia fiicei sale, care, potrivit canoanelor epocii, trebuia să fie „o fiinţă umană perfectă”[3]. Conform Enciclopediei Bizantine Suda din sec.X a studiat lucrărie lui Platon și Aristotel[4], a ţinut prelegeri, în maniera neo-platonicienilor, despre teologia din Timaios. Era versată şi în matematici şi comenta scrierile lui Diophante, lucrarea despre secţiunile conice a lui Apollonios din Pergam, Tablele lui Prolemaios este relevant în acest sems. L-a avut ca elev pe Synesios din Kyrene. Teon lucra la „Museum”, instituţie fondată de Ptolomeu[5], Hypatia a intrat alături de ei să studieze şi, deşi a călătorit la Atena şi Roma pentru a primi cursuri de filozofie, s‑a format ca om de ştiinţă la Museum şi a făcut parte din aceasta până la moartea ei. A ajuns chiar la conducerea sa în anul 400. A obţinut de asemenea o catedră de filozofie platonică, motiv pentru care prietenii îi spuneau „filozoafa”. Hypatia a devenit unul din cei mai buni oameni de ştiinţă şi filozofi ai epocii sale. A ajuns să simbolizeze cunoaşterea şi ştiinţa pe care primii creştini ai epocii le identificau cu păgînismul. Erau atunci vremuri dificile pentru păgâni, avînd în vedere că creştinismul se impunea în Alexandria, aflată atunci sub stăpînire romană. Hypatia a refuzat să‑şi trădeze ideile şi să se convertească la creştinism, de aceea a fost acuzată de conspiraţie împotriva liderului creştinilor din Alexandria[6]. Deşi toate scrierile ei s‑au pierdut, există numeroase referiri la acestea. Lucrarea sa cea mai extinsă a fost de algebră. A scris un comentariu despre Aritmetica lui Diofant (considerat părintele algebrei), în care includea soluţii alternative şi noi probleme. A scris, în opt volume, un tratat de geometrie. A colaborat alături de tatăl său la editarea Elementelor de Geometrie a lui Euclid, care se foloseşte şi azi, scriind un tratat despre aceasta[7].

A scris un Canon de Astronomie şi a făcut o recenzie a Tablelor Astronomice ale lui Claudio Ptolomeu şi a cartografiat diverse corpuri cereşti, confecţionînd un planetariu[8]. Pe lîngă filozofie, matematică şi astronomie s‑a interesat şi de mecanică şi tehnologie a practicilor. În scrisorile lui Sinesiu din Cireneo sunt incluse mai multe desene aparţinînd Hypatiei ale unor instrumente de măsurare, precum astrolabul[9], plan care serveşte la măsurarea poziţiei stelelor, planetelor şi a Soarelui.

Hypatia a inventat, de asemenea, un aparat pentru distilarea apei, un hidroscop pentru a măsura prezenţa şi nivelul apei, precum şi un hidrometru gradat pentru a determina greutatea lichidelor. Se crede totodată că a inventat aerometrul: instrumentul folosit pentru a măsura proprietăţile fizice ale aerului şi altor gaze. Citește restul acestei intrări »